Pe 3 mai 1891, Regele Carol I adresa o scrisoare lui Emanoil Florescu, președintele Consiliului de Miniștri de la acea vreme. Documentul, care poate fi considerat adevăratul act de întemeiere, consemna dorința suveranului de a ridica un așezământ „spre binele tinerimii universitare de la toate facultățile din țară, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă”. 

Nașterea unei idei regale

Carol I, suveranul vizionar al României moderne, înțelegea că educația și cultura nu se pot dezvolta fără o instituție de referință, un spațiu unde studenții să găsească acces liber la cărți și idei.

Astfel a luat naștere proiectul Fundației Universitare Carol I, clădire ridicată sub egida statului și aflată în subordinea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Arhitectura unei viziuni

Pentru acest edificiu, Carol I l-a desemnat pe arhitectul francez Paul Gottereau, cel care semnase deja planurile Palatului Casei de Depuneri și ale vechiului Palat Regal. Construcția a început în 1891 și s-a încheiat în 1893, următorii doi ani fiind dedicați amenajării și dotării interioare. 

Pe 14 martie 1895, Regele Carol I inaugura oficial Fundația Universitară Carol I, punând astfel bazele unuia dintre cele mai importante centre culturale ale României.

Clădirea a fost gândită nu doar ca un simplu depozit de cărți, ci ca un adevărat templu al cunoașterii, un loc care să inspire respect și să încurajeze cercetarea.

Misiunea inițială

Timp de cinci decenii, Fundația Universitară a sprijinit formarea elitelor intelectuale prin burse, subvenții, premii de încurajare și tipărirea unor lucrări fundamentale, inclusiv teze de licență și de doctorat. 

Într-o Românie care făcea pași rapizi spre modernitate, instituția devenea un pol de stabilitate culturală și un catalizator al progresului.

Extinderea și consacrarea internațională

După douăzeci de ani de la inaugurare, în 1911, același Gottereau primea sarcina de a proiecta extinderea clădirii. Noua construcție, dată în folosință la 9 mai 1914, aducea un amfiteatru cu peste 500 de locuri, patru săli de lectură și depozite moderne. Biblioteca ajungea la standarde europene și se impunea ca forum dedicat studiului și cercetării.

Între cele două războaie mondiale, Aula Fundației devenise un punct de referință al vieții culturale bucureștene. Conferințe, dezbateri și simpozioane reuneau nume sonore ale epocii, iar în 1925 avea loc prima Conferință a bibliotecarilor, sub îndrumarea lui Ion Bianu și Em. 

Bucuța. Între 1924 și 1927, în sălile Fundației se țineau ședințele Institutului Social Român, coordonate de Dimitrie Gusti, și cele ale Institutului de Literatură, prezidate de Mihail Dragomirescu.

În anii ’30, grupările culturale Forum, Poesis și Criterion adunau aici elita intelectuală a vremii. Biblioteca devenise mai mult decât un spațiu al cărților: era o agoră a spiritului românesc.

Oameni ai bibliotecii

Prestigiul instituției a fost consolidat și de personalitățile care au lucrat ca bibliotecari. Printre aceștia se numărau scriitorul Șt. O. Iosif, istoricul de artă Al. Tzigara-Samurcaș (director al bibliotecii timp de aproape jumătate de secol, între 1899 și 1946), filosoful Mircea Florian, sociologul C. Rădulescu-Motru sau publicistul Ion Clopoțel.

Acești oameni nu au fost doar administratori ai cărților, ci și animatori culturali, modele pentru generații întregi de tineri.

Transformarea în Biblioteca Centrală Universitară

După instaurarea regimului comunist, prin Decretul 136 din iulie 1948, Fundația Universitară a devenit Biblioteca Centrală a Universității „C.I. Parhon”. 

Instituția a primit rolul de coordonator al rețelei de biblioteci ale facultăților din București. În anii ’60, biblioteca și-a extins misiunea, devenind și centru național de distribuire a publicațiilor românești către lectoratele de limbă și cultură română din străinătate.

Treptat, BCU București a devenit cea mai complexă bibliotecă universitară din România, cu un fond de publicații enciclopedic, destinat aprofundării studiilor și cercetării.

Drama din decembrie 1989

Istoria bibliotecii a cunoscut și un moment de tragedie. În timpul Revoluției din decembrie 1989, clădirea a fost mistuită de un incendiu devastator. 

Flăcările au transformat în cenușă peste 500.000 de volume, dintre care 12.000 de ediții bibliofile, 52 de volume din biblioteca personală a lui Eminescu și aproape 3.700 de manuscrise unice, aparținând unor figuri fundamentale precum Maiorescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga sau Mircea Eliade.

Pierderea a fost una imensă, comparabilă cu marile catastrofe culturale ale lumii.

Reconstrucția sub egida UNESCO

În 1990, directorul general al UNESCO, Federico Mayor, a lansat un apel internațional pentru reconstrucția bibliotecii. Răspunsul a fost impresionant: s-au primit donații de peste 100.000 de volume din țară și 800.000 din străinătate. 

Deși documentele unicat nu au mai putut fi recuperate, fondul bibliotecii a fost reîntregit, iar spiritul solidarității culturale a scris o pagină luminoasă în istoria instituției.

Modernizarea și informatizarea

Reconstrucția nu a însemnat doar refacerea zidurilor, ci și modernizarea funcțională. Complexul arhitectonic a fost extins prin integrarea clădirii fostei Bănci Dacia-România și a noului corp Boema. Ideea extinderii fusese formulată încă din 1931 de Nicolae Iorga, iar acum devenea realitate.

În anii ’90, BCU a fost prima bibliotecă universitară din România care a implementat un sistem informatic modern. În februarie 1994 a fost inaugurat sistemul VUBIS, iar în iunie același an biblioteca era deja conectată permanent la internet. Primele filiale informatizate au fost cele de Matematică și Litere, urmate de Geografie, Fizică și Biologie.

Între 1997 și 2000, odată cu funcționalizarea corpurilor Dacia și Boema, colecțiile au fost mutate din sediul provizoriu din Calea Plevnei și redate publicului.

Un centru al culturii europene

În același timp, BCU a devenit partener în proiecte europene, precum „Parteneriat InfoEuropa” din cadrul programului PHARE, prin care s-a creat Sala de lectură Europa și baza de date interinstituțională EUREF.

Astfel, Biblioteca Centrală Universitară nu mai era doar un loc al trecutului, ci și o punte spre viitor, conectând cercetarea românească la circuitul internațional al ideilor.

Concluzie – Templul cunoașterii absolute

Astăzi, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” este mai mult decât un spațiu de lectură. Este o instituție care poartă memoria elitei culturale românești, o martoră a istoriei dramatice a secolului XX și o poartă deschisă spre viitor.

Ridicată din viziunea lui Carol I, reconstruită după tragedia din 1989 prin solidaritatea lumii întregi, biblioteca rămâne un templu al cunoașterii absolute. Aici, între ziduri încărcate de memorie și rafturi pline de idei, generații de studenți, cercetători și iubitori de carte își găsesc inspirația.

Mai mult decât o clădire, BCU este simbolul credinței că adevărata putere a unei națiuni stă în cunoaștere și cultură.

Citește și: Istoria Casei Filipescu-Cesianu, cea mai frumoasă clădire din Bucureștiul anilor Belle Epoque. Ce muzeu găzduiește astăzi