Pe 10 octombrie 1846, în comuna Bivol – cunoscută astăzi sub numele de Viișoara, fostul județ Dorohoi – se năștea Dimitrie Brândză, unul dintre cei trei fii ai paharnicului Gheorghe și ai Ruxandei Brândză. Nimic nu anunța atunci că acest copil, crescut într-un colț liniștit al Moldovei, avea să devină una dintre cele mai importante personalități ale științei românești din secolul al XIX-lea — medic, profesor universitar, botanist și fondatorul Grădinii Botanice din București.

O copilărie moldovenească și începuturile unui destin științific

Fire studiosă și curioasă, Dimitrie Brândză a urmat cursurile liceului din Iași între anii 1857 și 1864, perioadă în care pasiunea pentru natură și știință s-a conturat din ce în ce mai clar. După absolvire, tânărul a plecat la Paris pentru a-și continua studiile, înscriindu-se la Sorbona, unde a urmat cursuri de științe naturale între 1864 și 1866. În paralel, și-a început și studiile medicale la Facultatea de Medicină din Paris, obținând titlul de doctor în 1869.

Teza sa de doctorat, intitulată „Istoria botanică și terapeutică a gențianaceelor folosite în medicină”, reflecta deja direcția spre care se îndrepta întreaga sa carieră — o îmbinare între medicină și botanică, între știința corpului uman și cea a plantelor vindecătoare.

Profesor, medic și cercetător dedicat

După întoarcerea în țară, Dimitrie Brândză s-a implicat activ în dezvoltarea învățământului și cercetării științifice. A fost medic și profesor de igienă la Seminarul „Socola”, profesor de științe naturale la Liceul „Național” din Iași și profesor de botanică și zoologie la Facultatea de Științe din Iași, între 1867 și 1874. În același timp, a lucrat ca medic la Spitalul „Sf. Spiridon”, una dintre cele mai importante instituții medicale ale epocii.

În 1874, a fost numit profesor la Catedra de Botanică și Zoologie a Universității din București, unde a predat până în 1895. Sub conducerea sa, catedra de botanică a devenit una independentă, fapt ce a permis dezvoltarea unui sistem modern de predare și cercetare. 

Dimitrie Brândză a avut și o activitate editorială intensă, publicând trei manuale de științe naturale pentru învățământul secundar: „Geologia” (1872), „Zoologia” (1872) și „Botanica” (1873). Aceste lucrări au contribuit la formarea unei generații de elevi și profesori care au descoperit, prin ele, rigoarea și frumusețea științei naturale.

Explorator al florei românești și pionier al botanicii moderne

Activitatea științifică a lui Dimitrie Brândză s-a concentrat asupra florei României, pe care a explorat-o cu pasiune și răbdare. În 1883, a publicat lucrarea sa fundamentală — „Prodromul florei române”, cunoscută și sub titlul „Enumerațiunea plantelor până astăzi cunoscute în Moldova și Valahia”. 

În paginile acestei lucrări, Brândză a adunat peste 2.100 de specii de plante, dintre care 1.875 fuseseră recoltate personal sau verificate în ierbare. Această cercetare monumentală a pus bazele studiului floristice din România și a rămas, multă vreme, o lucrare de referință pentru specialiștii domeniului.

Tot lui îi datorăm și introducerea unei terminologii botanice românești coerente, menită să înlocuiască termenii latini sau francezi utilizați până atunci. De asemenea, a descoperit și a descris mai multe specii noi pentru știință, precum Silene pontica, Centaurea jankae sau Paeonia romanica, consolidând reputația României în cercetarea botanică europeană.

Recunoaștere academică și contribuții științifice remarcabile

Datorită meritelor sale, la 30 iunie 1879, Dimitrie Brândză a fost ales membru titular al Academiei Române. Un an mai târziu, în sesiunea generală din 11 aprilie 1880, a rostit discursul său de recepție, „Despre vegetațiunea României și exploratorii ei”, o veritabilă pledoarie pentru cunoașterea științifică a naturii patriei.

În 1884, a publicat în Analele Academiei Române studiul „Vegetația Dobrogei”, o lucrare care aducea date valoroase despre flora unei regiuni abia recent integrate în statul român. În perioada 1892–1895, a fost vicepreședinte al Academiei Române, consolidând astfel legătura dintre cercetare, educație și instituțiile științifice ale țării.

Nașterea Grădinii Botanice din București

Cea mai cunoscută realizare a profesorului Brândză rămâne, fără îndoială, fondarea Grădinii Botanice din București. În 1874, Grădina Botanică, care funcționa anterior pe terenurile Școlii de Medicină și Farmacie, a fost mutată pe proprietatea palatului Vasile Suțu, situată în fața Universității. În același an, instituția a intrat în componența Universității din București, fiind atașată Facultății de Științe și avându-l ca director pe dr. Dimitrie Brândză.

La început, condițiile nu erau deloc favorabile. Grădina era amplasată pe un teren mic, impropriu, iar spațiile destinate colecțiilor botanice și cercetării erau insuficiente. 

Brândză a reușit totuși să obțină o sală în clădirea Universității pentru bibliotecă, ierbarul personal și colecțiile aduse din Iași, la care s-au adăugat ierbarele lui Hoffmann și ale doctorului Carol Davila.

Nemulțumit de lipsa condițiilor adecvate, Brândză a început demersurile pentru a obține un teren nou și potrivit pentru o grădină botanică modernă. După ani de eforturi, în 1884, cererile sale au fost încununate de succes: prin decretul nr. 659 din 28 februarie, statul a alocat terenul și fondurile necesare pentru amenajarea noii Grădini Botanice, pe amplasamentul actual, din apropierea Șoselei Cotroceni.

Brândză a coordonat personal proiectul, inspirându-se din modelele europene. Primele sere au fost construite după exemplul celor din Liège, iar Institutul Botanic a fost ridicat pentru a găzdui disciplinele de Biologie vegetală, Herbarul și Muzeul Botanic. Tot atunci au fost efectuate și principalele plantații de arbori și arbuști, multe dintre ele existând și astăzi.

Moștenirea științifică și educațională a lui Dimitrie Brândză

Pe lângă activitatea sa de cercetător și profesor, Brândză a fost și un prolific autor de lucrări științifice. Dintre cele mai importante se numără „Curs elementar de istorie naturală” (trei volume, 1873), „Fragmente din flora României” (1876), „Numirile vulgare ale plantelor” (1876), „Contribuțiuni nouă la flora României” (1889), „Flora Dobrogei” (lucrare postumă, apărută în 1898) și „Plante nouă din România” (publicată postum, în 1903).

Prin aceste scrieri, el a pus bazele unei abordări științifice moderne asupra botanicii românești, creând un limbaj comun pentru cercetători și o metodă de lucru riguroasă pentru generațiile următoare.

Ultimii ani și dispariția unui mare savant

După o viață dedicată științei și educației, Dimitrie Brândză s-a stins din viață la 3 august 1895, la Slănic-Moldova, lăsând în urmă o moștenire de o valoare inestimabilă. 

Prin munca și viziunea sa, România a câștigat nu doar o instituție emblematică — Grădina Botanică din București — ci și o tradiție științifică ce continuă și astăzi.

O viață închinată cunoașterii naturii

Figura lui Dimitrie Brândză rămâne una dintre cele mai luminoase din istoria științei românești. A reușit să unească pasiunea pentru cunoaștere cu devotamentul față de educație și natură. 

Prin tot ceea ce a făcut, de la catedră la laborator, de la expedițiile în flora României până la ridicarea unei grădini care respiră viață și astăzi, Brândză a arătat că știința poate fi o formă de iubire față de țară.

Grădina Botanică pe care a fondat-o rămâne cel mai frumos monument dedicat memoriei sale: un loc unde cercetarea se împletește cu frumusețea naturii, iar numele său continuă să inspire generații de biologi, profesori și iubitori ai lumii vegetale.

Citește și: Grădina Botanică: Liniște și frumusețe în mijlocul orașului