În noaptea dintre 9 și 10 decembrie 1956, Bucureștiul adormea sub frigul iernii, dar pe o stradă din apropierea Spitalului Colțea se consuma una dintre cele mai tulburătoare drame din literatura română. Nicolae Labiș, poetul-simbol al unei generații, copilul teribil al liricii postbelice, își trăia ultimele clipe de viață. La doar 21 de ani, destinul său se frângea tragic sub roțile unui tramvai, lăsând în urmă o avalanșă de întrebări, lacrimi și mistere care nu și-au găsit nici astăzi răspunsul deplin.

O moarte care a cutremurat lumea literară

Nicolae Labiș fusese adus la Spitalul Central, grav rănit la coloană, după un accident petrecut la refugiul de tramvai de la Colțea. Medicii aveau să noteze sec în fișa medicală: „Traumatism al coloanei vertebrale și paraplegie”. 

În realitate, verdictul era o condamnare: poetul nu mai putea fi salvat. Zece zile, între viață și moarte, el a cerut oxigen și repeta mereu, cu luciditate sfâșietoare: „E al naibii de frumos să trăiești.”

Pe 22 decembrie 1956, „pasărea cu clonț de rubin” – simbolul pe care el însuși îl evocase în ultimele sale versuri – își lua tributul. Poetul se stingea, fără să fi înțeles complet ce i se întâmplase, convins până la final că nu fusese un simplu accident.

O noapte de decembrie, un poet și o balerină

Totul începuse aparent banal, la restaurantul Capșa – locul preferat al intelectualilor și artiștilor vremii. 

Labiș petrecuse acolo seara, în compania unor prieteni și a unei tinere balerine ruse, Maria Polevoi, membră a ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. Se băuse puțin, s-au spus poezii, s-a râs, s-au făcut glume. Poetul, jovial și ironic, părea în formă bună.

La plecare, Maria l-a invitat pe tânăr să o conducă acasă, dar au decis să plece separat, pentru a evita comentariile celor din jur. S-au despărțit în apropierea stației de tramvai, urmând să se întâlnească din nou pe refugiu. Acolo, însă, avea să se întâmple tragedia.

Ultimele clipe înainte de impact

În mărturisirea făcută prietenului său Imre Portik, Labiș a susținut cu tărie că nu era beat și că nu a căzut din neatenție:

„Nu, n-am fost beat. Am fost împins din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi. Am simțit doar îmbrâncitura și apoi am fost aruncat spre grătarul dintre vagoane. Am încercat să mă țin de o bară, dar alunecam tot mai jos. Scântei galbene și verzui săreau din șine... și am simțit cum vagonul din urmă mă lovește în spate.”

Cuvintele poetului par desprinse dintr-un poem al propriei sale morți. De altfel, martorii susțin că Labiș se grăbea să prindă tramvaiul, convins că balerina urcase deja. În realitate, ea doar simulase gestul, rămânând pe peron.

Ancheta oficială: accident sau crimă?

Versiunea autorităților a fost clară: accident. Locotenentul Ioan Grozavu, ofițerul care a condus ancheta, declara mai târziu: 

„Nu, dom’le, nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, băuse puțin, a alunecat și a căzut. S-a ținut după rusoaică. Ea n-a mai urcat, el a crezut că e în tramvai și s-a repezit să-l prindă.”

Raportul sergentului major Gheorghe Aurelian consemnează aceeași versiune: poetul, aflat sub influența alcoolului, ar fi încercat să sară în mers în remorca tramvaiului, s-ar fi dezechilibrat și ar fi fost prins între scări. Publicul a țipat, tramvaiul a oprit, dar era prea târziu.

Totuși, pentru mulți prieteni și contemporani ai poetului, povestea aceasta părea prea simplă, prea curată. Unii credeau că în spatele accidentului se ascunde o „mână” nevăzută – poate un gest de gelozie, poate o pedeapsă orchestrată de regimul care-l privea pe Labiș cu suspiciune.

Mărturii contradictorii și umbre persistente

Scriitorul Mihai Gafița, profesorul lui Labiș la Școala de Literatură, a reconstituit detaliat seara fatală: „Am vorbit cu toți cei care au fost acolo, inclusiv cu Maria Polevoi. Nu cred că poetul putea cădea singur sub tramvai. Situația e mult mai complicată. E limpede că acolo s-a petrecut ceva straniu.”

De altfel, cartea „Moartea unui poet” de Gheorghe Tomozei adună mărturii contradictorii, care nu fac decât să adâncească misterul. Maria Polevoi, în declarația ei oficială, a spus că a fost un simplu accident, dar prietenii ei povestesc că s-a îmbolnăvit grav după tragedie și n-a mai fost niciodată aceeași.

Vinovăția tăcută a Mariei Polevoi

O prietenă a balerinei, care a semnat cu pseudonimul Em.B într-un articol din Flacăra, a descris starea Mariei în zilele de după tragedie:

„Era devastată. Își repeta mereu că nu trebuia să-l cheme acasă, că nu trebuia să-l lase singur pe refugiu. Plângea ore în șir. Nu plângea poetul, ci băiatul tânăr, fragil, care murise înainte să trăiască cu adevărat.”

Maria Polevoi nu și-a iertat niciodată moartea lui Labiș. După ani de remușcări și tăcere, pe 20 iulie 1978, și-a pus capăt vieții, luând o supradoză de somnifere în garsoniera sa de pe Calea Călărași — aceeași în care Labiș ar fi trebuit să ajungă în noaptea accidentului. A fost incinerată rapid, fără ceremonii, ca și cum și moartea ei trebuia să rămână o taină.

Ultima poezie: o premoniție

În spital, conștient că nu mai are scăpare, Labiș i-a dictat prietenului său Aurel Covaci ultimele versuri – o mărturie tulburătoare și profetică:

„Pasărea cu clonț de rubin
 S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
 Nu mai pot s-o mângâi.
 M-a strivit
 Pasărea cu clonț de rubin.
 Iar mâine
 Puii păsării cu clonț de rubin
 Ciugulind prin țărână
 Vor găsi poate
 Urmele poetului Nicolae Labiș
 Care va rămâne o amintire frumoasă...”

Versurile par să exprime nu doar resemnarea, ci și o înțelegere profundă a morții, ca și cum poetul ar fi acceptat că destinul său fusese scris de mult.

Poetul care a ars prea repede

Nicolae Labiș a fost considerat de criticii literari „un Rimbaud al României”. Născut în 1935, la Mălini, într-o familie de dascăli, a fost un copil precoce, un adolescent genial și un tânăr revoltat. Poezia lui, de o sinceritate crudă și de o forță vizionară, a depășit rigorile realismului socialist impus de regim.

Texte precum „Moartea căprioarei” sau „Primele iubiri” au adus în literatura română o voce nouă, modernă, neîmblânzită. Tocmai această libertate a gândirii l-a făcut incomod pentru autorități, care îl supravegheau discret. Unii cred că tocmai această neconformitate i-a pecetluit soarta.

O enigmă care nu se stinge

Moartea lui Labiș a rămas un subiect de dispută și speculații. Unii spun că a fost doar o întâmplare tragică – o noapte cu alcool, frig și un pas greșit. Alții cred că a fost victima unei crime mascate, o „întâmplare” aranjată pentru a-l reduce la tăcere.

Dar poate adevărul nu mai contează. Ceea ce rămâne este legenda. Nicolae Labiș a murit la 21 de ani, dar poezia lui trăiește cu intensitatea unei flăcări care nu se stinge. În fiecare vers, în fiecare metaforă despre viață și moarte, se simte fiorul acela tânăr, curat, care refuză să accepte finalul.

Epilog: Pasărea cu clonț de rubin

Într-un fel straniu, moartea lui Labiș a fost o continuare a poeziei sale. A trăit intens, a iubit, a suferit, a scris cu febra unui om care știe că timpul i-e scurt. Și a murit în același fel – tragic, neașteptat, poetic.

Astăzi, la aproape șapte decenii de la acel decembrie sângeros, tinerii încă citesc „Moartea căprioarei”, încă simt vibrația unei conștiințe care n-a vrut să se supună.

Nicolae Labiș a fost, este și va rămâne un simbol al geniului frânt prea devreme, al omului care a ars pentru artă și pentru adevăr. „Pasărea cu clonț de rubin” nu a fost doar o imagine poetică, ci prevestirea propriei sale morți – o moarte care, la fel ca poezia lui, nu va fi niciodată uitată.

Citește și: Cel mai inedit mărțișor din București. Casa memorială Tudor Arghezi, în curtea căreia este îngropată întreaga familie a poetului