În fiecare an, pe 1 Decembrie, Bucureștiul își centrează atenția în jurul Arcului de Triumf. La suprafață, alegerea pare intuitivă: un monument amplasat pe o axă largă, perfect pentru o defilare. Dar această poziționare nu vine dintr-un reflex administrativ. Ea s-a format în timp, pe măsură ce istoria orașului, simbolurile statului și structura urbană au început să se suprapună. După 1990, când România redefinește sensul Zilei Naționale, Arcul de Triumf devine locul care poate susține atât memoria Marii Uniri, cât și prezentarea publică a armatei moderne — iar Bucureștiul își fixează treptat acest spațiu ca scenă centrală a ceremoniei. 

Primele utilizări sistematice ale Arcului de Triumf în ritualuri publice apar încă din perioada interbelică. Regatul se afla atunci într-un proces accelerat de modernizare a armatei, iar defilările de la 10 Mai (Ziua Națională a Regatului) necesitau un cadru urban capabil să gestioneze formații ample, echipamente grele și public numeros. Kiseleff avea avantajul unui traseu drept, cu deschidere suficientă pentru tehnică militară și o arhitectură care produce o imagine coerentă în spațiu public.

După 1947, regimul comunist schimbă calendarul simbolic. Parada națională se mută pe 23 August, iar Arcul de Triumf este abandonat ca loc central al ritualului militar. Regimul preferă bulevardele noi, aliniate ideologic (în special zona actualului Bd. Unirii), unde putea controla estetica și logistica evenimentelor. Totuși, Arcul rămâne un reper discret al memoriei precomuniste, fără rol ceremonial major.

Revenirea sa în prim-plan se produce după 1990, în contextul redefinirii identității statului. Când România adoptă 1 Decembrie ca Zi Națională, autoritățile au nevoie de un loc care să lege trei straturi istorice: memoria Marelui Război, Marea Unire și modernitatea militară. Arcul de Triumf satisface simultan toate aceste niveluri. Simbolul arhitectural — consacrat victoriei din 1918 — devine congruent cu ziua în care statul român celebrează momentul fondator al unirii teritoriale.

Dincolo de simbolism, există o logică urbană. Zona Arcului permite desfășurarea unei parade cu tehnică militară variată, într-un spațiu deschis, accesibil logistic, fără fragmentări severe ale traficului central. Kiseleff păstrează structura axială necesară unei defilări, iar parcurile adiacente absorb natural fluxul de public. Spre deosebire de Piața Universității sau Piața Constituției, Arcul oferă o scenografie urbană stabilă, neasociată cu proteste, cu politică imediată sau cu arhitectura monumentală a regimului comunist.

Pe măsură ce Bucureștiul s-a modernizat, Arcul de Triumf s-a consolidat ca punct fix în imaginarul vizual al Zilei Naționale. Toate elementele — istoric, urbanistic, tehnic și simbolic — converg spre aceeași concluzie: acesta este singurul loc din oraș care poate da coerență unei parade militare cu ambiție națională, fără a devia sensul sărbătorii.

De aceea, 1 Decembrie la București nu este negociat geografic. Arcul de Triumf a devenit, în logica statului român post-1989, scena naturală a ceremoniei, un spațiu în care istoricul, instituționalul și urbanul se suprapun fără distorsiuni.

 Photo: Facebook/ Mapn