E luni, ora 8:17. Ești în mașină. Motorul toarce docil, dar tu ești încleștată pe volan, cu un ochi pe ceas și unul pe intersecția de la Obor. Nu claxonezi, că ai obosit și de asta. Îți zici că poate mâine iei metroul. Dar știi că și acolo, la Unirii, o să te înghesuie cineva cu rucsacul în ficat. Așa începe ziua în București pentru mulți. Și așa se încheie – cu oboseala aia care nu e fizică, ci de sistem nervos, de fundal mental constant zgâlțâit.

Bucureștiul obosește. Nu neapărat pentru că ar fi un oraș greu de locuit, ci pentru că e un oraș care cere mult și oferă haotic.

Ritm de oraș mare, infrastructură de oraș neglijat

Pe hârtie, Bucureștiul e capitală europeană: peste 2 milioane de locuitori, un hub economic regional, oameni care lucrează în corporații și câștigă în euro. În practică, infrastructura are blocaje cronice – de la trafic până la transport public, de la spații verzi până la sistemul de termoficare.

Nu e doar despre gropi. E despre cum încerci să îți duci copilul la grădiniță dimineața și te încadrezi între două străzi unde nu poți opri. Despre cum îți planifici o zi cu trei drumuri prin oraș și știi că ți-ai compromis energia pentru tot restul săptămânii.

Suntem încordați și pe trotuar

Psihologii urbani spun că aglomerația cronică duce la un fenomen numit overstimulation – supraîncărcare senzorială. Bucureștiul e un oraș dens vizual, sonor, emoțional. Ecrane publicitare, claxoane, sirene, fațade amestecate, lucrări lăsate neterminate, oameni care gesticulează larg și vorbesc tare în telefon.

În alte orașe mari, te obosește volumul de activitate. Aici te obosește dezordinea activității. Nu ritmul e problema, ci lipsa unei coerențe.

Lipsa de spații de respirație reală

Ai zice că orașul are parcuri. Are. Dar în realitate, nu are spații pentru refacerea psihică. Un parc cu alei asfaltate și un chioșc cu mici nu e același lucru cu o zonă verde unde poți citi, medita, respira liniște.

Bucureștiul are puține zone de „decompresie”, iar cele care există sunt sufocate la final de săptămână. Ca să ajungi într-un spațiu cu adevărat odihnitor – Herăstrău în nord, Grădina Botanică în vest – trebuie să te lupți cu același oraș care te-a epuizat.

Suntem mereu în defensivă

Un alt motiv greu de cuantificat, dar ușor de simțit: ne apărăm în permanență. De șoferi agresivi, de funcționari pasiv-agresivi, de aplicații care nu funcționează, de sistemele care se prăbușesc la ghișeu, de vecinul care dă cu bormașina sâmbăta la 8 dimineața.

Într-un oraș unde așteptările sunt mici și frustrările mari, tonusul psihic devine unul de supraviețuire. Nu trăiești orașul, îl gestionezi. Îți iei o cafea, dar nu te bucuri de ea – o bei în timp ce stai în coloană pe Calea Moșilor.

Oboseala care nu pleacă la munte

Multă lume spune că „abia așteaptă să plece din oraș” – la munte, la mare, în altă țară. Dar e ceva mai profund aici: oboseala nu e doar trupească, ci deconectată de orice formă de reîncărcare. Pentru că atunci când revii, o iei de la capăt într-un sistem care nu s-a schimbat cu nimic.

Și-atunci începi să te adaptezi la oboseală, s-o bagi în buzunar, s-o porți ca pe un stil de viață. Glumești că „așa e la București”. Și continui.

Epuizarea urbană nu e un moft. Nu ține de lene, nici de nostalgii rurale. E o realitate psihologică trăită de zeci de mii de oameni care vor, de fapt, doar să poată respira într-un oraș pe care l-ar iubi mai mult dacă i-ar cere mai puțin.

Poate că nu avem nevoie de un București „mai modern”. Ci doar de un București care să nu ne obosească zilnic – din toate direcțiile.

Citește și Ce spune despre tine felul în care te enervezi în traficul din București