Dacă stai suficient de mult timp la o intersecție de pe Calea Victoriei și închizi ochii, orașul începe să îți vorbească într-o limbă pe care crezi că o cunoști, deși o înțelegi doar pe jumătate. Bucureștiul știe cum să fie incoerent vizual, cu blocurile lui staliniste care se sprijină obosite de vile neo-românești și turnuri de sticlă care privesc disprețuitor spre curți interioare unde încă se mai usucă rufe pe sârmă. 

Această dezordine fascinantă se regăsește perfect conservată în limbaj. Cuvintele pe care le folosim sau pe care bunicii noștri le aruncau în conversații duminicale sunt artefacte la fel de valoroase ca ruinele de la Curtea Veche. Ele trădează un oraș care nu s-a hotărât niciodată dacă vrea să fie un Paris mai mic sau un mare Istanbul, așa că a ales, cu o neglijență fermecătoare, să fie… ambele.

Ne-am gândit la zece vechi expresii bucureștene care funcționează ca niște sonde geologice. Dacă săpăm puțin sub ele, dăm de straturi de istorie socială, de complexe de inferioritate, de aspirații nobiliare și de o ironie care a salvat populația acestui oraș de la nebunie timp de secole.

Visul de a fi altcineva: monșer și ștaif

Prima oprire în această arheologie lingvistică trebuie să fie în saloanele (sau pseudo-saloanele) secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Aici întâlnim probabil cel mai abuzat termen din istoria locală, celebrul „monșer”.

Provenit evident din francezul mon cher, acest apelativ a devenit o marcă a bucureșteanului care dorea să se scuture de praful Bărăganului și să împrumute puțin din strălucirea bulevardelor pariziene. Amuzant la „monșer” este democratizarea lui absolută. Îl foloseau politicienii liberali între două șprițuri, dar îl folosea și negustorul de pe Lipscani care încerca să îți vândă o stofă „englezească”, produsă probabil la doi pași de Dâmbovița. Acest cuvânt trădează o aspirație colectivă spre eleganță, o încercare uneori disperată de a masca fondul balcanic cu o formă occidentală.

În aceeași categorie intră și cuvântul „ștaif”. Când spui că cineva „are ștaif”, te referi la o ținută rigidă, corectă, o eleganță care impune respect. Termenul vine din germanul steif (rigid) și inițial se referea la o întăritură folosită în croitorie pentru a face gulerul sau reverul hainei să stea drept. 

Doar că bucureștenii au preluat termenul tehnic și l-au transformat într-o trăsătură de caracter. Orașul a fost mereu fascinat de aparențe. Să ai ștaif însemna să nu te lași încovoiat de greutăți, sau cel puțin să ai haine care să sugereze că ești o persoană verticală, indiferent de compromisurile morale pe care le făceai în spatele ușilor închise.

Cele două expresii ne arată un oraș al fațadelor. Bucureștiul interbelic, acel „Mic Paris” pe care îl idealizăm, era o scenă de teatru unde actorii își spuneau „monșer” și își aranjau „ștaiful” pentru a uita că, la doar câteva străzi distanță, asfaltul dispărea cu desăvârșire.

Geografia segregării: Mitocanul și Mahalagiul

Dacă părăsim centrul și ne îndreptăm spre periferia istorică, dăm peste termeni pe care astăzi îi folosim exclusiv ca insulte, deși istoria lor este una administrativă și urbanistică. Cuvântul „mitocan” este poate cel mai bun exemplu de istorie urbană distilată într-o injurie.

Astăzi, un mitocan este un individ lipsit de maniere, grosolan. În trecut însă, definiția era pur geografică. Cuvântul provine de la „metoc”, care desemna o proprietate mănăstirească, o sucursală a unei mănăstiri mai mari, aflată de obicei la marginea orașului. 

Cei care locuiau pe aceste pământuri, adesea meșteșugari sau oameni simpli care plăteau chirie bisericii, erau numiți „mitocani”. Ei nu erau neapărat neciopliți, ci doar locuitori ai periferiei, oameni care nu aveau proprietatea pământului de sub case. Expresia trădează snobismul locuitorilor din centru, care au transformat o adresă poștală într-o judecată de valoare morală. Această dinamică se păstrează și azi în argoul bucureștean, unde cartierul dictează adesea statutul.

O poveste similară are și „mahalagiul”. Mahalaua, cuvânt de origine turcă, însemna pur și simplu cartier. Nu avea conotația de ghetou sau de zonă rău famată pe care o are uneori astăzi. Fiecare bucureștean, indiferent de rang, locuia într-o mahala, care era organizată de obicei în jurul unei biserici. 

Totuși, cu timpul, „mahalagiul” a devenit sinonim cu bârfa, scandalul și lipsa de discreție. Transformarea cuvântului ne arată cum orașul a început să se fractureze. Pe măsură ce elitele s-au mutat în zonele centrale modernizate, vechile structuri de cartier, unde toată lumea știa pe toată lumea, au început să fie privite de sus. „A te comporta ca în mahala” a devenit opusul „ștaifului”, marcând o graniță invizibilă între viața privată burgheză și viața comunitară, zgomotoasă, a omului de rând.

Diplomația evazivă și lehamitea: A o scălda și Sictir

Bucureștiul nu a fost niciodată un oraș al confruntărilor directe. Istoria sa de zonă tampon între imperii a creat un tip de cetățean expert în supraviețuire prin ambiguitate. Expresia „a o scălda” este chintesența diplomației dâmbovițene.

Când un bucureștean „o scaldă”, el nu minte per se, ci diluează adevărul până devine inofensiv. Originea expresiei este incertă, unii sugerând o legătură cu spălarea rufelor sau cu îmbăierea copiilor (tergiversarea momentului neplăcut), dar sensul ei profund este politic. Într-un oraș unde domnitorii se schimbau la câțiva ani, iar alianțele se făceau și se desfăceau peste noapte, a da un răspuns clar, tranșant, putea fi periculos. „A o scălda” înseamnă a lăsa o ușă deschisă, a nu te angaja total. Este o tehnică de negociere pe care o vedem și astăzi, de la ghișeele administrației publice până la întâlnirile corporatiste din Pipera.

La polul opus al acestei ambiguități politicoase stă „sictirul”. De origine turcă (siktir), termenul este o moștenire a perioadei fanariote și definește o stare de spirit intraductibilă exact în alte limbi occidentale. Sictirul nu este doar o înjurătură, ci și o atitudine existențială, reprezentând o lehamite supremă, un refuz plictisit de a mai participa la mascarada socială. 

Bucureșteanul are momente când „ștaiful” cade și rămâne doar sictirul. Această expresie trădează oboseala istorică a unui oraș care a văzut prea multe schimbări de regim pentru a se mai entuziasma la fiecare promisiune nouă, fiind mecanismul de apărare al cetățeanului care știe că, indiferent cine vine la putere, gropile din asfalt vor rămâne probabil la locul lor.

Mărunțișuri și aparențe: mizilic și A se sparge în figuri

Relația orașului cu banii și cu mâncarea este un alt capitol fascinant. Termenul „mizilic” este delicios, atât fonetic, cât și semantic. Vine tot din turcă (meze, gustare) și s-a transformat în diminutivul mezelic, apoi mizilic.

Inițial, desemna micile gustări care însoțeau băutura, acele farfurioare cu măsline, brânză sau pastramă care făceau așteptarea felului principal suportabilă. Treptat, sensul s-a extins către orice lucru de mică valoare, un fleac, o sumă nesemnificativă de bani. „E un mizilic” spui despre o problemă pe care pretinzi că o poți rezolva ușor. Expresia arată cultura ospețelor și a negocierii. În București, lucrurile grave se discută la masă, iar problemele mari sunt minimalizate verbal pentru a păstra atmosfera plăcută. A transforma o datorie sau o obligație într-un „mizilic” este un gest de putere și de nonșalanță.

Pe de altă parte, avem nevoia acută de a impresiona, capturată perfect de expresia „a se sparge în figuri”. Aceasta este o creație mai recentă a argoului urban, dar rădăcinile comportamentului sunt vechi, expresia sugerând o fragilitate a imaginii. 

Cineva care „se sparge în figuri” face un efort atât de mare să pară important, bogat sau influent, încât riscă să se dezintegreze, să se „spargă” sub presiunea propriei vanități. Este descrierea perfectă a parvenitului bucureștean, de la „moftangiii” lui Caragiale până la șoferii de mașini de lux parcate pe trecerea de pietoni de azi. Orașul a încurajat mereu spectacolul social, iar această expresie sancționează momentul în care spectacolul devine ridicol.

Moftangiii și fitiliștii

Nu putem încheia fără a evoca spectrul lui Caragiale, patronul spiritual al Bucureștiului. „Moftangiu” este un cuvânt care, deși popularizat de el, descrie o tipologie eternă. Moftul este capriciul, lucrul fără valoare, dar moftangiul este cel care își face o profesie din a fi superficial și nemulțumit. El trădează o societate care, odată ce a scăpat de grijile imediate ale supraviețuirii, a început să își inventeze probleme pentru a părea sofisticată.

„Fitilistul” este vărul mai răutăcios al moftangiului. A băga fitile (de la fitilul lămpii sau al dinamitei) înseamnă a instiga discret, a stârni intrigi fără a te expune. Într-un oraș aglomerat, unde informația circula (și circulă) cu o viteză uluitoare prin rețele informale, fitilistul este un agent al haosului. O expresie care ne amintește că Bucureștiul a fost mereu un sat mare, unde reputația se poate prăbuși din cauza unui zvon bine plasat la cafenea.

Așadar și prin urmare…

Aceste cuvinte sunt sunt cicatricile și medaliile unui oraș care a supraviețuit prin adaptare. Bucureștiul trădat de aceste expresii este un loc al contrastelor, unde „ștaiful” german se lovește de „sictirul” otoman, iar „mitocanul” ajunge să locuiască în centrul civic.

Data viitoare când te plimbi pe străzile cu nume de generali sau de plante, ascultă cu atenție, fiindcă s-ar putea să auzi ecoul unui „monșer” rostit ironic sau să simți un „mizilic” de istorie care așteaptă să fie descoperit. Limbajul este singurul monument istoric pe care îl purtăm cu noi oriunde mergem și care nu are nevoie de autorizație de renovare.

Tu ce expresie veche folosești fără să știi de unde vine?

Citește și: Limbajul orașului: argoul, expresiile hibride și felul în care Bucureștiul reinventează limba română