Pe vremuri, puteai citi Bucureștiul vechi după firme, după mirosuri și, mai ales, după numele străzilor. O uliță anunța mărgele, alta șei, alta blănuri, iar Lipscanii promiteau marfă sosită din centrul Europei. Comerțul își scria singur harta, cu o claritate pe care urbanismul contemporan ar privi-o cu o ușoară invidie. Când intrai în rândul abagiilor, știai ce stofă găseai; când ajungeai printre băcani, mirodeniile făceau prezentările.

Negustorii au modelat Bucureștiul vreme de secole, au dat nume ulițelor, au ridicat biserici, au finanțat hanuri și au transformat centrul din jurul Curții Domnești într-un organism comercial agitat. Documentele adunate și comentate de Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureștilor păstrează o lume foarte concretă, cu chirii, datorii, reclame, privilegii fiscale și certuri între comercianții stabili și concurenții veniți cu marfa în căruță. Cu alte cuvinte, economie urbană în toată regula, doar că bilanțurile se scriau cu pană, iar recenziile clienților circulau la cafenea.

Primele afaceri cunoscute ale orașului

Primele știri documentare despre negustorii bucureșteni urcă până în secolul al XV-lea. La 14 iunie 1476, Laiotă Basarab le scria brașovenilor în sprijinul a doi oameni din Cetatea Nouă, denumire folosită atunci pentru București, cărora le fuseseră oprite mărfurile. Voievodul cerea restituirea bunurilor și amenința cu o despăgubire dublă luată de la negustorii brașoveni. Diplomația comercială avea, după cum se vede, o politețe scurtă și o contabilitate foarte convingătoare.

Într-o altă scrisoare, datată de istorici între 1474 și 1476, același domnitor anunța sosirea în București a unui negustor turc cu „marfă bună și multă”. Cumpărătorii de dincolo de munți își puteau trimite oamenii pentru tocmeală direct în cetate. Episodul arată un București legat timpuriu de trasee comerciale care traversau Carpații și coborau spre lumea otomană.

Actele slavone îi numeau pe comercianți „cupeți”, termen legat de verbul slav kupiti, cu sensul de „a cumpăra”. Cuvântul a circulat și în documente românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar ruda lui lingvistică, „precupeț”, a avut o viață mult mai lungă. Termenul „neguțător”, moștenit pe filieră romanică și simplificat apoi în „negustor”, apare și el în documentele bucureștene. O mărturie din 2 ianuarie 1664 vorbește chiar în numele „neguțătorilor” care urmau să semneze un act privitor la o prăvălie.

O profesie, o marfă, o stradă

Comerciantul bucureștean își purta specializarea în nume. Băcanul vindea alimente și mirodenii, mărgelarul oferea podoabe și accesorii vestimentare, mătăsarul lucra cu țesături fine, iar sticlarul desfăcea geamuri și recipiente. Alte denumiri indicau locul de aprovizionare. Brașovenii aduceau marfă din Brașov, udricanii din Adrianopol, lipscanii din Leipzig, iar gabrovenii din Gabrovo.

Organizarea pe specialități se vedea direct în oraș. „Ulița cea mare” cuprindea rânduri de abagii, mărgelari și șălari, fiecare grup ocupând o porțiune recognoscibilă. Un document din 1710 menționează o prăvălie „în ulița cea mare în mărgelari”, iar alte acte vorbesc despre rândul abagiilor și rândul șălarilor. Străzile funcționau ca niște filtre de căutare construite din lemn, piatră și mult noroi.

Urmele acestei geografii profesionale se citesc și astăzi în denumiri precum Lipscani, Gabroveni, Șelari și Blănari. În spatele lor stă o regulă practică a orașului medieval și premodern, prin care meseriile apropiate ocupau aceeași zonă. Clientul găsea marfa mai ușor, negustorii își supravegheau concurența, iar breasla își apăra standardele și privilegiile.

Băcăniile, paradisul poftelor scumpe

Băcanii apar devreme în viața Bucureștiului. Numele vine din turcescul bakkal, cu rădăcini arabe, și desemna negustorul de produse alimentare. Pe lângă mărfurile locale, băcăniile ofereau lămâi, rodii, smochine, măsline, untdelemn și mirodenii orientale. Rafturile puteau cuprinde și coloranți, printre care lemnul roșu numit „băcan”, folosit la vopsirea ouălor, precum și șofranul pentru galben.

Documentele pomenesc un anume „Gheorghe băcanul” în 1636 și o băcănie vândută de „Iane băcanul” în 1693, împreună cu o căsuță aflată peste pod, lângă baie. Sub Constantin Brâncoveanu apare Rizea, vătaf al băcanilor, semn al unei bresle suficient de importante pentru a avea conducere proprie.

O reclamă publicată în Vestitorul românesc la 30 ianuarie 1857 oferă una dintre cele mai savuroase ferestre spre gusturile elitei bucureștene. Băcănia Martinovici și Asan, aflată pe Lipscani, la Crucea de Aur, anunța ceai, cafea, cacao, salam de Verona, brânzeturi Emmental și parmezan, trufe, sardele, macaroane italiene, vinuri de Bordeaux și Champagne, lichioruri, produse pentru îngrijirea dinților și pomade pentru păr.

Magazinul combina delicatese, cosmetice și articole gospodărești cu aplombul unui mic centru comercial avant la lettre. Lista spune multe despre cosmopolitismul clientelei și despre distanța dintre masa obișnuită a orășeanului și meniul boierimii cu portofel bine hrănit.

Mărgelari, mătăsari și o biserică ridicată din avere comercială

Mărgelarii vindeau mărgele, podoabe și găteli, adică segmentul de modă al epocii. Unul dintre cei mai cunoscuți a fost Costandin, fiul lui Maxim cupețul, tot mărgelar. Testamentul său din 6 februarie 1735 prevedea vânzarea unei părți consistente din avere, alcătuită din case, pivnițe și prăvălii, iar banii urmau să finanțeze o biserică de piatră în București. Executorii testamentari i-au împlinit dorința, iar astfel a fost ridicată Biserica Sfântul Elefterie Vechi, unul dintre lăcașurile reprezentative ale secolului al XVIII-lea.

Mătăsarii aveau, la rândul lor, o prezență solidă. Un act din 1631 sau 1632, datat după cronologia bizantină, îi enumeră printre martori pe Costandin, Enache și Necula mătăsarul. Comerțul cu mătase se lega și de producția de borangic, practicată în secolul al XVIII-lea în mahalalele Mătăsari și Popa Nan. Privilegiul acordat breslei boiangiilor în 1824 amintește separat mătăsarii armeni, fapt care indică diversitatea etnică și profesională a negoțului bucureștean.

Tot din familia textilelor făceau parte abagiii, astaragiii și bogasierii. Abagiii vindeau aba, un postav gros; astaragiii comercializau pânza folosită la căptușeli; bogasierii ofereau țesături de bumbac apretate și lustruite, alături de alte textile.

În septembrie 1820, cei 48 de bogasieri grupați în 24 de unități fiscale plăteau 720 de taleri, sumă superioară contribuțiilor băcanilor și cupeților. Cifrele arată greutatea economică a stofei într-un oraș unde haina comunica rangul înaintea posesorului.

Lipscanii și drumul mărfurilor de la Leipzig

 Strada Lipscani, la 1930. / Imagine refăcută cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale.  

„Lipsca” era numele românesc al Leipzigului, mare centru comercial al Europei Centrale. Negustorii bucureșteni au început să meargă direct la târgurile sale, scurtând lanțul de intermediari sași. Anton Maria Del Chiaro, secretar la curțile lui Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino, menționa comercianții care reveneau de două ori pe an cu cristaluri de Boemia și alte mărfuri. Un document din 16 august 1726 înregistrează opt care încărcate la târgul de primăvară din Leipzig.

Lipscanii au dat numele principalei artere comerciale a orașului în secolul al XVIII-lea. Ei aveau o „odaie” pe terenul Bisericii Domnești, probabil sediu de breaslă ori depozit, iar compania lor a primit privilegii confirmate în 1824 de Grigore Ghica. Membrii aduceau mărfuri din Leipzig și din alte regiuni europene, plăteau vistieriei câte 45 de taleri pe an și erau reprezentați de patru epitropi aleși.

Prestigiul străzii a crescut odată cu magazinele sale. În 1855, căpitanul austriac Ștefan Dietrich descria Lipscani drept cea mai frumoasă și veselă stradă din București, cu prăvălii comparabile prin bogăție și strălucire cu cele vieneze. Comparația venea din partea unui vienez, detaliu care îi dă greutate și o urmă plăcută de orgoliu local.

În paralel, gabrovenii aduceau postav gros și trainic din Gabrovo, oraș balcanic cunoscut pentru manufacturile textile. Prăvăliile lor se aliniau pe actuala stradă Gabroveni, vecină cu Lipscani și lipită de vechea incintă a Curții Domnești. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, strada devenise unul dintre vadurile animate ale centrului comercial.

Prăvălia de lemn, pivnița de piatră și spaima focului

Primele prăvălii bucureștene erau construite în mare parte din lemn. Actele vorbesc frecvent despre „lemnele” prăvăliei, elemente care puteau avea proprietar diferit de cel al terenului. În 1719, de pildă, vânzarea unui loc de prăvălie excludea structura ridicată pe el, deoarece materialul fusese plătit de cumpărător. Piața imobiliară locală separa, cu o precizie surprinzătoare, pământul de clădire.

Tarabele aveau dimensiuni și chirii mai mici, iar în Târgul Dinlăuntru existau și forme numite „samari” ori „cesimale”, ale căror diferențe rămân greu de stabilit. O prăvălie tipică avea o deschidere la stradă de circa trei metri. Spațiul era îngust, marfa trebuia expusă inteligent, iar vecinul comercial putea auzi fiecare tocmeală.

Pivnițele zidite depășeau adesea valoarea dughenilor așezate deasupra lor, mai ales când găzduiau vin. Un zapis din 1655 descrie o proprietate drept „o pivniță cu 5 prăvălii, la ulița cea mare”, ordinea cuvintelor trădând ordinea intereselor economice.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, construcțiile de zid au început să înlocuiască dughenile de lemn. După incendiul din 1804, regulamentul din 14 septembrie a impus prăvălii zidite, măsură destinată limitării propagării focului. Pentru un oraș dens, alcătuit din lemn și luminat cu flacără, focul funcționa ca un urbanist brutal, cu proiecte executate într-o singură noapte.

Bresle, taxe și aristocrația celor 24

Negustorii se organizau în bresle sau „companii”, primeau hrisoave, plăteau biruri și își apărau drepturile. Unele grupuri aveau staroste, vătaf ori epitropi; altele negociau direct cu vistieria o sumă globală, numită „ruptoare”. Sistemul amesteca autonomia profesională cu vigilența fiscală a domniei, o combinație foarte rezistentă în istoria administrației.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, 24 de mari negustori pământeni formau elita comercială a Capitalei. Hrisovul lui Constantin Ipsilanti din 1 iunie 1803 îi prezenta drept o companie veche a scaunului domnesc. Ei participau la judecăți, socoteli și licitații de interes obștesc, beneficiau de scutiri fiscale, iar poziția putea trece urmașilor. Negustoria ajunsese astfel să producă statut ereditar, o aristocrație cu prăvălie, pivniță și condică de vistierie.

Chiriile confirmă valoarea vadului comercial. În 1793, Bănică mărgelarul plătea 125 de taleri anual pentru o prăvălie din Târgul Dinlăuntru. În 1791, două prăvălii de pacegerie și o magazie din spate costau 300 de taleri pe an. După Tratatul de la Adrianopol din 1829, care a lărgit libertatea comerțului pe Dunăre și Marea Neagră, afacerile și chiriile au crescut puternic.

Sacagiii, marchitanii și comerțul care venea la ușă

O parte a negoțului se deplasa prin oraș. Aparii sau sacagiii aduceau apa în butoaie montate pe două roți, de la izvoarele Filaret și Mărcuța, precum și de la vadurile Dâmboviței. Un document din 1664 îl amintește pe „Neagul aparul”, iar tariful din 1802 fixa patru parale pentru o saca de apă în centrul administrat de Agie și cinci parale în Dealul Spirii. Diferența de preț transforma panta într-o unitate economică.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea au apărut marchitanii, negustori ambulanți care își purtau marfa în căruțe și însoțeau uneori armatele. În 1812, comercianții cu prăvălii reclamau faptul că marchitanii își deschideau mărfurile chiar în fața dughenilor și își lăsau caii prin grădini. Divanul a cerut mutarea lor în hanuri ori spații închiriate. Conflictul seamănă izbitor cu disputele dintre comerțul clasic și platformele mobile, numai că vehiculul concurenței mânca ovăz.

Boccegiii purtau în spinare țesături, batiste, podoabe și mărunțișuri. Cel mai cunoscut dintre ei a fost Cilibi Moise, născut la Focșani în 1812 și mort la București în 1870, negustor ambulant, umorist și autor de pilde și aforisme. Își dicta textele, iar cărticelele lui circulau alături de marfa din boccea. O ediție a scrierilor sale, păstrată astăzi de Biblioteca Centrală Universitară din Iași, arată cât de firesc se întâlneau comerțul stradal și literatura populară.

Orașul îi mai cunoștea pe oltenii cu cobilițe, pe vânzătorii de bragă și salep, pe negustorii de covoare și pe cumpărătorii de haine vechi. Constantin C. Giurescu surprinde această forfotă ca pe o țesătură sonoră întinsă de dimineața până seara, fiecare marfă având strigătul ei. Bucureștiul comercial trăia la nivelul trotuarului, într-o negociere continuă între nevoie, poftă, preț și reputație.

Orașul păstrează memoria negustorilor în propriul plan

Negustorii Bucureștiului de altădată au lăsat în urmă o hartă, câteva biserici, fragmente de pivnițe și un vocabular întreg. Lipscani amintește drumul spre Leipzig, Gabroveni păstrează legătura cu manufacturile balcanice, iar Șelari și Blănari continuă să indice meserii care au organizat centrul timp de generații.

Prin documentele lor apar și oamenii, cu ambiții, averi, litigii și gusturi foarte precise. Costandin mărgelarul și-a transformat patrimoniul într-o biserică. Băcanii din 1857 promiteau trufe, șampanie și pastă de dinți. Lipscanii își alegeau epitropii și își măsurau magazinele cu Viena. Marchitanii parcau căruțele în fața concurenței, spre exasperarea prăvăliașilor. Sub caftane, anterie și pălării, comportamentul comercial rămânea uimitor de familiar.

Vechiul București își cumpăra apa, își comanda mătasea, își alegea mărgelele și își negocia vinul în pivnițe. Din asemenea tranzacții zilnice s-a alcătuit orașul, poate chiar într-o măsură mai mare decât din marile ceremonii domnești. Ceremonia trecea pe uliță; negustorul rămânea acolo a doua zi, ridica oblonul și deschidea prăvălia.

Citește și: Șarmanta stradă Negustori, locul unde Bucureștiul încă face afaceri cu trecutul