Bucureștiul i-a derutat de multe ori pe cei care ajungeau aici pentru prima dată, în trecut. Călătorii puteau vedea case elegante, saloane în care se vorbea franceză și spectacole de teatru, apoi, la câteva străzi distanță, drumuri pline de praf sau noroi. Diferențele erau atât de vizibile încât apar cu insistență în relatările călătorilor străini.

Prin oraș au trecut, de-a lungul timpului, aristocrați, diplomați, memorialiști și scriitori. Unii l-au văzut în grabă. Alții au stat aici suficient de mult cât să-i cunoască obiceiurile, lumea bună, cartierele/mahalalele și neajunsurile de zi cu zi. De aici și diferențele dintre mărturii. Bucureștiul descris de un călător de la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu seamănă, evident, cu cel văzut în anii interbelici. Nici privirea celor care scriau nu era aceeași.

Totuși, câteva teme apar în perioade foarte diferite. Străinii observă contrastele sociale, aglomerația vieții mondene și felul oarecum haotic în care crescuse orașul. Unora li se pare pitoresc. Pe alții îi irită. Există și autori care privesc Bucureștiul de sus, cu prejudecățile obișnuite ale occidentalului ajuns într-o parte a Europei pe care o cunoștea puțin. Tocmai de aceea, relatările lor trebuie citite cu atenție: sunt surse importante despre Bucureștiul de altădată, dar și documente legate de felul în care străinii priveau această parte a continentului. Să trecem în revistă câteva dintre cele mai importante mărturii:

Lady Elizabeth Craven, 1786: moda franțuzească ajunge la Curtea lui Mavrogheni

Lady Elizabeth Craven

Lady Elizabeth Craven sosise la București în vara lui 1786, în cursul unei călătorii care avea să devină cartea A Journey through the Crimea to Constantinople, publicată în 1789. Era o aristocrată engleză celebră în societatea epocii, obișnuită cu curțile europene și perfect echipată mental pentru una dintre ocupațiile favorite ale aristocratului britanic din secolul al XVIII-lea: examinarea celorlalte popoare.

Drumul spre București îi produce o impresie excelentă. După traversarea Dunării, Craven vede câmpuri fertile și păduri care formează, în relatarea sa, un peisaj bogat. Nicolae Mavrogheni îi pregătise cai, provizii și escortă, iar boierii ies înaintea ei când se apropie de Capitală. Primirea avea toate ingredientele unei vizite oficiale, ceea ce explică și perspectiva privilegiată din jurnal. Lady Craven vede Bucureștiul de sus, social vorbind.

La Curtea domnească intră în universul femeilor din familia lui Mavrogheni, iar conversația produce unul dintre acele detalii mici care valorează cât un capitol întreg de istorie culturală. După întrebările de politețe, principesa vrea să afle dacă vizitatoarea poartă haine „în moda franțuzească”. În Bucureștiul fanariot din 1786, Parisul devenise deja reper vestimentar. Occidentul ajungea aici prin rochii înainte să ajungă prin bulevarde.

Craven privește femeile din jur și prin lentila socială a unei englezoaice din înalta societate. Cercetările asupra educației feminine din Principate consemnează suspiciunile ei privind nivelul de alfabetizare al femeilor întâlnite și curiozitatea cu care le examinează obiceiurile. Avem de-a face cu prima prejudecată importantă din seria călătorilor occidentali. Diferența culturală devine repede ierarhie culturală, iar vizitatorul se așază comod în poziția celui care măsoară progresul altora după propriul metru.

Totuși, mărturia ei rămâne extraordinar de valoroasă. Prin ochii lui Lady Craven intrăm pentru câteva clipe într-un București anterior fotografiei, unde moda occidentală începea deja să tulbure decorul oriental.

William Wilkinson, 1820: Bucureștiul arată splendid de la distanță. Apropierea strică efectul

Câteva decenii mai târziu, britanicul William Wilkinson găsește un oraș mult mai puțin seducător. Fusese consul britanic și locuise în principal la București între 1813 și 1816. În 1820 publică la Londra An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, una dintre relatările occidentale importante despre Principate la începutul secolului al XIX-lea.

Wilkinson descrie Bucureștiul drept un oraș mare și murdar, ridicat pe teren jos și mlăștinos. Casele stăteau răsfirate în curți și grădini, ceea ce dădea orașului multă vegetație. Tocmai verdeața îi furnizează cea mai memorabilă comparație.

De departe, Bucureștiul seamănă în ochii săi cu „fine scenery of a theatre”. De aproape, decorul devine „a coarse daub” – aproximativ, o pictură grosolană. Este probabil una dintre cele mai acide recenzii urbane primite vreodată de Capitală.

Problema principală o reprezentau străzile. Bucureștiul utiliza încă poduri de lemn, alcătuite din grinzi așezate transversal. Ploaia aducea noroi lichid, iar vara transforma suprafața în praf negru purtat de vânt. Sub asemenea străzi funcționau canale improvizate care conduceau murdăria spre Dâmbovița. Wilkinson le privește cu groază sanitară și propune pavarea cu piatră.

Imaginea lui capătă greutate tocmai fiindcă provine de la un rezident, iar orașul pe care îl descrie precedă marile intervenții urbanistice ale Regulamentului Organic. În anii 1830 vor apărea instituții municipale mai coerente și primele programe sistematice de modernizare. Bucureștiul văzut de Wilkinson trăia încă în faza în care capitala avea ambițiile unui oraș european și infrastructura unui experiment administrativ foarte curajos.

Florence K. Berger, 1877: „orașul plăcerilor” și Bucureștiul care scapă clasificării

Pe la 1877, tonul se schimbă. Bucureștiul intrase deja într-o altă eră, iar Florence K. Berger, scriitoare și călătoare britanică, îi dedică practic o carte întreagă, cu un titlu splendid de indiscret: A Winter in the City of Pleasure; or, Life on the Lower Danube.

Volumul conține capitole despre București, plimbările pe Șosea și viața socială, ceea ce arată unde îi stătea gândul autoarei. Capitala devenise deja suficient de spectaculoasă pentru ca un vizitator să-și petreacă iarna studiindu-i distracțiile.

Berger formulează poate cea mai bună problemă de identitate a orașului. În lectura ei, Bucureștiul scapă atât Orientului, cât și Occidentului. Îl consideră pur și simplu… București, un organism urban cu reguli proprii. Viața i se pare comodă și profund socială, compusă din obiceiuri venite din spații culturale diferite. Tot ea vede însă aici lene orientală și lux molatic, formule tipice imaginarului britanic despre estul Europei din epocă.

Interesant este că observația și prejudecata merg perfect împreună. Berger observă corect caracterul hibrid al orașului, apoi îl traduce prin vocabularul cultural disponibil unei autoare victoriene. Orientul înseamnă senzualitate și lentoare. Occidentul înseamnă disciplină și intelect. Bucureștiul se distrează undeva la mijloc și refuză politicos să rezolve problema.

Titlul de „City of Pleasure” spune destul. Distracția bucureșteană devenise în sine atracție turistică.

Tot în epocă, alți călători remarcau cultura cafenelelor. Cercetările dedicate mărturiilor străine amintesc observația americanului William Eleroy Curtis, care avea să scrie în 1911 că numărul restaurantelor și cafenelelor din București i se părea enorm raportat la populație. Capitala își găsise deja una dintre vocațiile cele mai longevive: statul la masă cu seriozitatea unei adevărate profesii.

Paul Morand, 1935: Bucureștiul privit de omul care îl cunoștea din interior

Cu Paul Morand lucrurile devin ceva mai complicate. Francezul era diplomat și scriitor consacrat, prieten cu personalități ale Parisului literar și căsătorit din 1927 cu Elena Suțu, născută Chrissoveloni. Bucureștiul constituia pentru el o lume familiară. Volumul Bucarest apare la Plon în 1935 și rămâne una dintre cele mai cunoscute cărți străine dedicate Capitalei.

Morand vede orașul din avion, de la Băneasa, într-o epocă în care sosirea pe calea aerului reprezenta încă o experiență modernă în sensul cel mai literal. Remarcă imediat întinderea Bucureștiului și densitatea sa redusă. Îl găsește aproape cât Parisul ca suprafață, cu o populație mult mai mică, răspândită într-o mare de verdeață.

Pentru el, poziția geografică explică orașul. Bucureștiul stă la răscrucea drumurilor dintre Europa Centrală și Constantinopol, între nord și Mediterana orientală. Aerodromul Băneasa, cu ale sale curse spre Paris și legături către alte capitale europene, îi confirmă apartenența la circuitul continental modern.

Îl fascinează amestecul. Pe străzi vede moda occidentală lângă reminiscențe orientale, automobile lângă trăsuri. Bucureștiul său pulsează repede și trăiește social cu o energie aproape teatrală. Capșa ocupă centrul universului. Morand o numește „inima orașului, topografic și moral”, o formulă care explică perfect rolul cafenelei în Bucureștiul interbelic.

Și tot Morand introduce puțină aciditate franceză în povestea fraternității latine. Formula romantică a României drept „soră latină” i se pare prea generoasă; preferă gradul de „verișoară”. Simpatia sa pentru România conviețuiește confortabil cu o plăcere evidentă de a zgândări miturile locale.

Portretul său rămâne seducător tocmai datorită ambivalenței. Bucureștiul îl amuză, îl atrage și îl intrigă. Morand îi vede incoerența urbană și o transformă în personalitate.

Sacheverell Sitwell, 1937: englezul care descoperă o țară aproape absentă de pe harta mentală a Occidentului

Sacheverell Sitwell / Foto: Wikipedia

Scriitorul britanic Sacheverell Sitwell ajunge în România în 1937 la invitația familiei Callimachi și publică Roumanian Journey un an mai târziu. Călătoria durează patru săptămâni, iar autorul intră în cercurile aristocratice și ajunge inclusiv la regele Carol al II-lea.

Prima lui observație spune enorm despre perspectiva occidentală a epocii. România îi apare drept una dintre țările europene prea puțin cunoscute în Marea Britanie. Bucureștiul și Sinaia formau câteva repere într-un spațiu perceput încă drept exotic.

Sitwell vine însă cu o privire mai generoasă decât mulți dintre predecesori. Îl interesează arhitectura și arta, iar contactul cu România produce mai degrabă curiozitate decât verdict. Studiile contemporane asupra literaturii britanice de călătorie observă chiar caracterul idealizat al cărții sale, influențat de traseul privilegiat și de accesul la aristocrație.

Și iată cum avem de-a face și cu cealaltă față a prejudecății turistice. Wilkinson văzuse insalubritatea și o transformase aproape în esența orașului. Sitwell frecventează o Românie elegantă și poate transforma privilegiul în peisaj național. Amândoi spun adevăruri, dar fiecare privește însă printr-o fereastră foarte precisă.

Patrick Leigh Fermor, 1934: intră într-un bordel crezând că este hotel și descoperă înalta societate

Patrick Leigh Fermor / Foto: Wikipedia

Patrick Leigh Fermor, cel mai apreciat autor britanic de memorii de călătorie din secolul XX, un cărturar nonconformist și un agent secret legendar în timpul Al Doilea Război Mondial, oferă probabil cea mai simpatică intrare în București din literatura de călătorie.

În 1933, la numai 18 ani, pleacă pe jos din Olanda spre Constantinopol. România îi ocupă o parte importantă din traseu, iar experiențele vor apărea ulterior în cărțile sale. Episodul bucureștean din The Broken Road, volum alcătuit din manuscrisele sale și publicat postum în 2013, începe magnific.

Tânărul Paddy găsește un loc numit Savoy-Ritz și îl ia drept hotel modest. Își lasă bagajele. Seara descoperă natura reală a stabilimentului: bordel.

Situația putea deveni sordidă. La Fermor se transformă într-o scenă tandră. Femeile îl primesc în bucătărie, îi dau vin și mâncare, îl tratează cu afecțiune și se amuză de inocența lui. În relatarea păstrată apare imaginea fetelor oferindu-i bucăți de pui direct din furculițele lor, cu o grijă aproape maternă.

De aici, traseul social al lui Fermor urcă spectaculos. Ajunge în lumea aristocratică francofilă a Bucureștiului, merge la operă și participă la seri unde caviarul și alcoolul circulă cu o generozitate impresionantă. Studiul Universității St Andrews dedicat lui Fermor și Morand subliniază tocmai importanța descoperirii acestei elite bucureștene pentru tânărul englez.

Bucureștiul lui Fermor are ceva profund uman. Clasa socială se schimbă de la o ușă la alta. Orașul îl poartă într-o singură zi de la periferia respectabilității către lumea operelor și a saloanelor. Pare scenariu de roman picaresc. Era, pur și simplu, marți.

Olivia Manning, 1939: Capitala văzută într-un moment în care Europa se prăbușea

Olivia Manning / Foto via The Spectator

Olivia Manning, scriitoare, romancieră și poetă britanică, renumită în special pentru romanele sale inspirate din propriile experiențe de călătorie și din anii celui de-al Doilea Război Mondial, ajunge la București în 1939 împreună cu soțul ei, R.D. Smith, lector britanic. Experiența se transformă în materialul Balkan Trilogy, început cu The Great Fortune în 1960. Personajele sunt ficționale, iar contextul vine direct din viața autoarei.

Orașul întâlnit de Manning trăia sub presiunea războiului. Refugiați polonezi soseau după invazia germană, influența politică a Berlinului creștea, iar comunitatea străină urmărea cu neliniște harta Europei. Bucureștiul cafenelelor elegante devenise și un oraș al zvonurilor.

Manning privește România cu o severitate care a stârnit ulterior discuții critice. Universitatea din București rezumă perspectiva ei prin expresii precum „a strange, half-Oriental capital” și „primitive, bug-ridden and brutal”. Așa-zisa cafe society îi e pe plac, dar contactul cu sărăcia urbană îi provoacă repulsie.

Studiile dedicate operei sale au discutat componenta de „Balkanism”, adică tendința occidentală de a transforma Europa de Sud-Est într-un teritoriu intermediar, prezentat drept violent și incomplet modernizat. În același timp, biografia publicată de Oxford University Press arată cât de strâns se leagă imaginea Bucureștiului de propria experiență a lui Manning, de începutul căsniciei și de anxietatea războiului.

Rezultatul literar rămâne însă puternic. Bucureștiul apare viu și neliniștit, cu oameni care continuă să meargă la cafenea în timp ce continentul începe să ardă.

Un oraș diferit pentru fiecare străin

Puse una lângă alta, mărturiile seamănă cu fotografiile aceleiași persoane făcute la vârste diferite. Lady Craven găsește Curtea fanariotă și interesul pentru moda franceză. Wilkinson întâlnește podurile de lemn și miasmele începutului de secol XIX. Florence Berger descoperă plăcerea socială. Morand vede metropola interbelică grăbită și francofilă. Fermor intră accidental într-un bordel și iese, metaforic vorbind, prin salonul aristocrației. Manning ajunge când petrecerea se apropia de final, iar războiul bătea deja la ușă.

Cel mai interesant rămâne însă mecanismul observației. Străinii vin la București și încearcă mereu să-l compare cu ceva cunoscut. De aceea, inevitabil apare Parisul. Constantinopolul pândește din cealaltă direcție. Londra furnizează standardele sanitare. Și, în general, Occidentul oferă unitatea de măsură. Doar că… Bucureștiul scapă de fiecare dată printre degete.

Florence Berger înțelesese probabil cel mai bine situația încă din 1877. Bucureștiul era… București. Formula pare aproape banală, până când citești două secole de oameni care încearcă să demonstreze contrariul. Iar Capitala continuă, cu o încăpățânare admirabilă, să le strice teoria.

Citește și: Cum își petreceau bucureștenii toamna acum 100 de ani