Astăzi, Dâmbovița traversează Bucureștiul într-o albie regularizată, delimitată de cheiuri și splaiuri, iar traseul său pare atât de bine fixat încât este greu de imaginat că râul a avut cândva un curs sinuos, cu brațe secundare, mlaștini, mori, vaduri și insule. Cu toate acestea, vechile planuri ale orașului păstrează imaginea unei Dâmbovițe cu totul diferite de cea cunoscută de bucureștenii de astăzi. Înainte de marile lucrări de canalizare și regularizare din secolul al XIX-lea, râul se despărțea în mai multe locuri și forma ostroave. Sursele istorice menționează cinci asemenea insule, aflate în diferite puncte ale orașului. Unele erau mici și probabil temporare, în timp ce una dintre ele, aflată în apropierea Mănăstirii Radu Vodă, avea peste doi kilometri lungime și adăpostea case, vii, livezi și drumuri. Povestea celor cinci ostroave spune, de fapt, povestea unei alte Dâmbovițe și a unui București dispărut. Urmele acestei geografii uitate se mai regăsesc și astăzi în nume de străzi, în planurile vechi ale Capitalei și în documentele care descriu relația dintre oraș și râu.

Dâmbovița, râul care a dat formă orașului

Pentru Bucureștiul vechi, Dâmbovița nu a fost doar un element al peisajului. Râul a reprezentat o sursă esențială de apă, energie și hrană, dar și un obstacol care trebuia traversat și, în perioadele de ploi abundente, o amenințare serioasă pentru locuitori. Documentele istorice atestă existența morilor pe Dâmbovița încă din secolul al XVI-lea, iar în secolele următoare numeroase instalații de morărit aparțineau unor mănăstiri sau unor mari proprietari.

Apa râului era folosită de populație, fiind transportată prin oraș de sacagii, în timp ce energia apei punea în mișcare morile care contribuiau la aprovizionarea Capitalei. În același timp, Dâmbovița era un râu puternic meandrat. Lunca sa largă permitea apariția unor brațe secundare și a unor insule, iar vechile hărți demonstrează cât de mult se deosebea configurația râului de cea actuală. Documentația urbanistică a Bucureștiului confirmă că, înainte de canalizare, albia era puternic meandrată, mai ales în sectoarele Elefterie–Schitu Măgureanu și Dudești–Șulea.

Problemele provocate de inundații au determinat, în timp, numeroase proiecte de amenajare. După inundația din 1839, care a afectat aproximativ o treime din oraș, au fost propuse diferite soluții pentru controlarea râului. Însă transformarea radicală a Dâmboviței s-a produs abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Legea canalizării a fost adoptată în 1878, iar lucrările de regularizare au început efectiv în 1880, între Grozăvești și Vitan. Sistematizarea s-a încheiat în 1886 și a schimbat definitiv aspectul râului și al zonelor traversate de acesta.

Primul ostrov se afla la Sfântul Elefterie

Prima dintre cele cinci insule menționate de izvoarele istorice se afla în zona Sfântul Elefterie. Este un detaliu care pare aproape incredibil pentru Bucureștiul actual, deoarece biserica Sfântul Elefterie Vechi, aflată astăzi departe de albia râului, se găsea cândva chiar pe această insulă.

Planul realizat de Sulzer în 1780 oferă una dintre mărturiile importante despre această configurație. Potrivit informațiilor păstrate de istoricul George Potra și reluate în documentări dedicate vechiului București, ostrovul era descris ca un loc plăcut, înconjurat de arbori bătrâni, unde bucureștenii obișnuiau să se plimbe. Imaginea este cu atât mai interesantă cu cât zona nu mai păstrează aproape nimic din peisajul de atunci.

Faptul că o biserică se afla pe o insulă a Dâmboviței arată cât de diferit era raportul dintre oraș și râu. Astăzi, Dâmbovița este percepută ca un curs de apă strict delimitat de infrastructura urbană. În urmă cu peste două secole, însă, râul își schimba traseul, se bifurca și lăsa între brațele sale suprafețe de uscat care puteau deveni spații de locuire sau de promenadă.

Al doilea ostrov era în dreptul „Grădinii cu cai”

A doua insulă era mult mai mică și este documentată pentru anul 1852. Aceasta se afla în dreptul așa-numitei „Grădini cu cai”, în zona unde se termina actuala stradă Vasile Pârvan. Menționarea sa într-un document din secolul al XIX-lea demonstrează că procesul de dispariție a ostroavelor nu a fost simultan, ci s-a desfășurat treptat, pe măsură ce albia râului era modificată.

Dâmbovița păstra în acea perioadă încă numeroase particularități ale cursului său natural. Brațele secundare, micile insule și zonele umede făceau parte din peisajul urban, chiar dacă orașul începea să se modernizeze. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă, asemenea forme de relief fluvial deveneau tot mai incompatibile cu dezvoltarea unei capitale moderne, confruntată frecvent cu inundații și cu probleme de salubritate.

A doua insulă poate fi privită astfel ca una dintre ultimele mărturii ale unei Dâmbovițe încă neîmblânzite. În numai câteva decenii, lucrările edilitare aveau să schimbe radical relația dintre râu și oraș, iar vechile brațe urmau să dispară sub noua geometrie a albiei.

Al treilea ostrov se afla între Curtea Domnească și Mitropolie

Cea de-a treia insulă este poate una dintre cele mai interesante din punct de vedere istoric, deoarece se afla într-o zonă care reprezenta chiar nucleul vechiului București. Planurile rusești din 1770 și planul lui Sulzer din 1780 indică existența unui ostrov între Mitropolie și Curtea Domnească.

Poziționarea sa este importantă și prin prisma unor documente medievale. Un act emis de Matei Basarab în 1639 menționează un vad de moară aflat în Dâmbovița „despre baie, despre ostrov”. Documentul confirmă că noțiunea de ostrov făcea parte din geografia concretă a Bucureștiului cu mult înainte ca primele planuri moderne ale orașului să fie realizate.

Această referință arată și importanța economică a râului. În apropierea Curții Domnești și a mănăstirilor, Dâmbovița nu era doar un curs de apă, ci un spațiu al activităților economice. Morile aveau o importanță considerabilă, iar existența vadurilor facilita traversarea râului. Ostrovul dintre Mitropolie și Curtea Domnească făcea parte din această geografie complicată, în care apa, drumurile, morile și așezările se intersectau.

Marele ostrov de la Radu Vodă avea peste doi kilometri

Cea mai spectaculoasă dintre cele cinci insule era cea aflată în apropierea Mănăstirii Radu Vodă. Spre deosebire de micile ostroave menționate în alte puncte ale orașului, acesta era o adevărată întindere de pământ. Planul realizat în 1791 de ofițerul Purcel îi indică o lungime de peste doi kilometri.

Ostro­vul era despărțit în două de un curs secundar de apă, numit prival. În partea de nord existau case, iar suprafața era ocupată și de vii și livezi. Drumuri mici îl traversau în mai multe direcții, ceea ce sugerează existența unei comunități și a unor activități cotidiene desfășurate pe această insulă. Cercetări istorice și documente ale Muzeului Municipiului București confirmă existența Gârliței, brațul care închidea marele ostrov din zona Radu Vodă.

Imaginea unui asemenea loc în Bucureștiul de acum două-trei secole este una greu de reconstruit. Într-o zonă în care astăzi se găsesc artere intens circulate și clădiri urbane, Dâmbovița se despărțea în brațe, iar între acestea se întindea un teritoriu cu locuințe, livezi, vii și drumuri. Numele străzii Între Gârle a păstrat până astăzi memoria acestei geografii dispărute. Denumirea face referire la cele două brațe de apă care delimitau odinioară ostrovul.

Dispariția insulei a fost legată de marile lucrări de regularizare a Dâmboviței. Odată cu rectificarea albiei și desființarea unor brațe secundare, configurația terenului s-a modificat radical. În anii 1880, Dâmbovița a fost adâncită, traseul său a fost corectat, iar meandrele care ocupaseră cândva suprafețe importante din luncă au fost eliminate.

Ultimul ostrov se afla lângă Abator

Cea de-a cincea și ultima insulă menționată de izvoarele istorice se afla, în 1852, la ieșirea din oraș, în dreptul zalhanalei, adică al Abatorului. Poziționarea sa arată că ostroavele nu erau concentrate doar în centrul vechi al Bucureștiului, ci puteau apărea și în zonele de margine ale orașului.

În acea perioadă, Dâmbovița avea încă un caracter mult mai natural decât cel de astăzi. În apropierea abatorului, râul și activitățile economice asociate lui făceau parte dintr-un peisaj urban periferic. Ulterior, regularizarea cursului și dezvoltarea orașului au făcut ca această insulă, asemenea celorlalte, să dispară.

Transformarea râului a fost una radicală. Începând din 1880, lucrările executate de antreprenorul francez Alexandre Boisguerin au schimbat traseul Dâmboviței între Grozăvești și Vitan. Albia a fost adâncită, malurile au fost consolidate, iar splaiurile au fost amenajate. În acest proces au dispărut numeroase meandre și brațe secundare, iar vechea geografie a ostroavelor a fost înghițită de noua albie.

Ostroavele au dispărut, dar memoria lor a rămas

Cele cinci insule ale Dâmboviței nu mai există astăzi, însă dispariția lor nu a însemnat și ștergerea completă a poveștii. Planurile istorice, documentele domnești și cercetările istoricilor au făcut posibilă reconstituirea unei geografii urbane aproape imposibil de intuit privind Bucureștiul contemporan.

Cea mai puternică dovadă a acestei memorii este chiar strada Între Gârle. Numele ei continuă să amintească de vremea în care Dâmbovița avea două brațe care închideau un ostrov de peste doi kilometri. Este una dintre situațiile în care un simplu nume de stradă păstrează în București imaginea unui peisaj dispărut.

Istoria celor cinci ostroave arată și cât de profund s-a modificat Dâmbovița. Râul care astăzi pare rigid și controlat a fost cândva un curs de apă capricios, care își schimba traseul, forma insule și brațe secundare, alimenta mori și crea spații în care oamenii își construiau gospodării și își cultivau viile și livezile.

În fond, povestea ostroavelor este povestea transformării Bucureștiului însuși. Modernizarea Capitalei a însemnat și înfrângerea vechii geografii a râului. Pentru a proteja orașul de inundații și pentru a crea infrastructura unei capitale moderne, Dâmbovița a fost adâncită, rectificată și canalizată. În urma acestor intervenții au dispărut insulele, privalurile și multe dintre vechile meandre.

Totuși, memoria lor continuă să existe. În documente, pe hărți și în numele unor străzi, vechea Dâmboviță încă poate fi descoperită. Iar cele cinci ostroave rămân una dintre cele mai spectaculoase dovezi că Bucureștiul de astăzi s-a ridicat peste un oraș cu o geografie cu totul diferită: un oraș în care râul nu doar traversa Capitala, ci îi organiza viața, îi alimenta morile, îi oferea apă și, uneori, își croia singur drum printre case, grădini, drumuri și comunități.

Citește și: Povestea de iubire dintre frumoasa Dâmbovița și ciobanul Bucur, cea mai cunoscută legendă a Bucureștiului