Toamna bucureșteană din, să zicem, 1925 începea cu aceeași mică negociere pe care orașul o poartă și astăzi cu anotimpurile. Septembrie încă păstra căldura verii, mesele din grădini încă aveau clienți, iar seara venea ceva mai devreme, suficient cât să amintească tuturor că sezonul pălăriilor, al teatrelor și al hainelor serioase se apropia. Bucureștiul se întorcea treptat spre spațiile interioare, însă parcurgea un drum voit cât mai lung până acolo. Întâi mai rămânea puțin pe Calea Victoriei, mai lua niște aer la Șosea, mai trecea prin Cișmigiu, mai gusta un must și încerca să afle „cine joacă” la teatru.

Cam aceasta era toamna bucureșteană acum un secol: un amestec de promenadă, piață, restaurant, cafenea, spectacol și multă viață socială. Orașul trăia intens în spațiul public, iar oamenii își construiau programul de loisir în jurul câtorva axe devenite aproape ritualice. Calea Victoriei servea drept podium urban, Șoseaua Kiseleff oferea plimbarea elegantă, piețele se umpleau de recolta sezonului, grădinile își consumau ultimele seri bune, restaurantele reveneau în prim-plan, iar teatrele deschideau stagiuni noi.

Cu alte cuvinte, toamna venea cu frunze ruginii și program cultural. Bucureșteanul putea suporta multe, însă perspectiva unei seri complet lipsite de lume bună, muzică, cafea sau comentarii despre spectacol părea de-a dreptul lipsită de imaginație.

Promenada, sportul urban practicat în haine bune

Pentru bucureșteanul cu timp și ceva bani, plimbarea reprezenta o activitate socială în sine. Calea Victoriei fusese de mult consacrată drept unul dintre marile trasee ale întâlnirii urbane. Muzeul Municipiului București o descrie drept axă dominantă a orașului și loc preferat pentru promenadă și întâlnire încă din secolul al XIX-lea. Aici se concentrau magazine, hoteluri, restaurante, cofetării și clădiri reprezentative - combinația care transforma mersul pe jos într-o ocupație foarte serioasă.

Toamna îi venea bine Căii Victoriei. Temperaturile mai blânde făceau promenada suportabilă, vitrinele ofereau pretexte pentru opriri, iar apropierea teatrelor și cafenelelor prelungea plimbarea până seara. Zona cuprinsă între centrul comercial și Ateneu concentra mare parte din viața mondenă a Capitalei. Bucureșteanul putea pleca de acasă cu intenția declarată de a face o plimbare și ajunge câteva ore mai târziu la masă, la cafea ori într-o sală de spectacol. Bucureștiul inventase, cu mult înaintea aplicațiilor de lifestyle, tehnica planului care se dezvoltă singur.

O altă destinație consacrată era Șoseaua Kiseleff. Amenajată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Șoseaua devenise unul dintre principalele spații de promenadă ale Capitalei. Grădina Kiseleff și artera largă atrăgeau plimbări cu trăsura și ieșiri la pas, iar zona își păstrase prestigiul și în perioada interbelică.

Sursele Muzeului Municipiului București descriu și plimbările de seară „la Șosea”, uneori prelungite până târziu. Bucureștenii cu dare de mână puteau închiria echipaje pornind chiar spre pădurile și mănăstirile din împrejurimi, adică spre Cernica, Snagov, Comana ori Țigănești.

Toamna oferea decorul potrivit pentru asemenea escapade. Nicolae Iorga descria împrejurimile Bucureștiului în zilele autumnale prin păduri ruginii, arături întunecate de ploi și câmpuri care își schimbau culoarea după recoltare. Privită de azi, ieșirea cu trăsura spre marginea orașului pare romantică. Privită de ocupantul trăsurii, probabil însemna și ceva zdruncinături, pentru că farmecul istoric suportă drumurile proaste mult mai ușor decât coloana vertebrală.

Cișmigiul și grădinile, ultimele zile petrecute afară

Bucureștiul intrase în secolul XX cu o adevărată cultură a grădinilor publice și a grădinilor-restaurant. Terasa Oteteleșanu rămâne unul dintre exemplele cele mai cunoscute. Așezată pe Calea Victoriei, lângă vechiul Teatru Național, dispunea de restaurant, terasă, sală de concerte și o grădină umbrită de platani, tei și castani. Pe scenă se auzeau deseori Strauss, Offenbach, Kálmán și Lehár, iar locul atrăgea scriitori, artiști și actori.

La începutul toamnei, asemenea spații prelungeau viața estivală a orașului cât permitea vremea. Serile mai răcoroase mutau treptat clienții către interior, iar cafeneaua și restaurantul preluau sociabilitatea cultivată peste vară în aer liber.

Cișmigiul oferea o variantă mai democratică de petrecere a timpului. Parcul reprezenta de zeci de ani o destinație favorită pentru plimbare, iar documentele și fotografiile de epocă păstrează inclusiv existența restaurantului din grădină. Muzeul Municipiului București include restaurantul Grădinii Cișmigiu între localurile reprezentative pentru viața socială a primei jumătăți a secolului XX, alături de terasa Oteteleșanu, Hanul lui Manuc, Hotel Imperial, terasa Cercului Militar și Café de Paris.

Diferențele sociale se vedeau chiar și în felul în care parcurile erau folosite. Surse memorialistice descriu duminici în care servitorii și populația modestă ocupau masiv grădinile centrale, în timp ce clasele mai înstărite preferau alte trasee sau ieșirile spre Șosea și împrejurimi.

Așadar, o frunză căzută în Cișmigiu putea fi perfect egalitară. Publicul de pe alee, ceva mai puțin.

Toamna venea la Obor cu saci, coșuri și calcule pentru iarnă

Partea pitorească a toamnei interbelice se întâlnea foarte repede cu partea practică. Septembrie și octombrie însemnau aprovizionare.

Oborul avea deja o istorie de peste un secol ca mare zonă comercială a Capitalei. Vechiul Târg de Afară fusese mutat în zona Oborului în prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar împrejurimile Căii Moșilor dezvoltaseră un amestec extraordinar de comerț, alimentație și divertisment popular. În jurul pieței funcționau cârciumi, simigerii, brutării și alte mici afaceri legate de fluxul continuu de oameni.

Toamna amplifica spectacolul. Surse care au consultat cataloage de prețuri și mărturii din perioada interbelică descriu piețele Obor, Matache, Traian, Unirii, Amzei și Domenii pline de legume și fructe cumpărate în cantități mari pentru proviziile de iarnă. Varza, gogonelele, cartofii, merele, prunele, gutuile și strugurii intrau în economia domestică a orașului cu o eficiență remarcabilă. În mahalale începea sezonul bulionului, magiunului și murăturilor, activitate care transforma curțile în mici fabrici familiale.

Oborul păstra încă legătura puternică dintre București și satele din jur. Marfa intra în Capitală cu căruțele, producătorii veneau direct la piață, iar cumpărătorul urban se găsea la câțiva pași de lumea agricolă care hrănea orașul.

Celebrul Târg al Moșilor merită o precizare. Marele eveniment se desfășura în jurul Rusaliilor, deci aparținea sezonului de primăvară și început de vară. În perioada interbelică, el evoluase către o expoziție anuală a meșteșugarilor și micilor industriași. Toamna, Oborul rămânea însă intens prin funcția sa comercială zilnică și prin aprovizionarea sezonieră.

Mustăriile, pastrama și filosofia bucureșteană a lunii octombrie

În momentul în care strugurii ajungeau în piețe, apărea una dintre bucuriile clasice ale toamnei bucureștene, mustul.

Mărturiile despre Bucureștiul vechi amintesc mustăriile răspândite prin oraș și combinația devenită tradițională de must, pastramă și grătar. Ioan Slavici, evocând Capitala de altădată, amintea ieșirile bucureștenilor la mustării până târziu în toamnă, alături de mesele cu fleici, mititei și lăutari.

În perioada interbelică, obiceiul continua să se potrivească perfect structurii orașului. Cârciumile de cartier și localurile din vecinătatea piețelor primeau produse proaspete, iar mustul sezonului oferea un motiv foarte convingător pentru socializare. Pastrama completa tabloul. Relația dintre cele două pare aproape contractuală.

Restaurantele elegante ofereau cealaltă față a vieții gastronomice. Casa Capșa își consolidase deja de decenii statutul de loc de întâlnire pentru politicieni, ziariști, scriitori și artiști. Cafeneaua funcționa din 1891, iar poziția sa pe Calea Victoriei, aproape de Teatrul Național și de Terasa Oteteleșanu, transforma zona într-un ecosistem cultural foarte compact.

O seară putea curge astfel foarte firesc de la promenadă spre restaurant, apoi spre teatru și, eventual, iar spre cafenea. Spectacolul de pe scenă furniza materie pentru spectacolul de la masă.

Toamna începea adevărata agitație teatrală

Dacă vara favoriza grădinile și spectacolele în aer liber, toamna readucea Bucureștiul în sălile de teatru. Chiar Teatrul Național precizează în cronologia proprie că stagiunile teatrale începeau toamna și continuau până în vara următoare.

În stagiunea 1925–1926, conducerea Naționalului era asigurată de Corneliu Moldovanu și Alexandru Hodoș. Cu un an înainte, Moldovanu împărțise conducerea cu Ion Minulescu. Zona teatrală bucureșteană traversa o perioadă foarte activă, cu instituția națională concurată de companii particulare și de scene care atrăgeau actori importanți.

Un exemplu excelent vine chiar din septembrie 1925. Teatrul Regina Maria, continuator al companiei Bulandra, își deschidea stagiunea cu piesa „Stăvilarul” de G. Carapancea. Presa vremii comenta deschiderea stagiunii, distribuția și montarea, semn că începutul sezonului teatral reprezenta un eveniment urmărit îndeaproape de public și gazetari. În același an, Lucia Sturdza Bulandra și Tony Bulandra îi aveau alături în structura teatrului pe Ion Manolescu, Vasile Maximilian și George Storin, nume grele ale scenei românești.

Tot în stagiunea 1925–1926, Sala Eforie găzduia reprezentații cu „Strigoii” de Henrik Ibsen. Distribuția îi cuprindea pe Agatha Bârsescu, George Vraca și George Calboreanu, iar regia îi aparținea lui Soare Z. Soare. Într-un singur sezon, publicul bucureștean putea întâlni astfel dramaturgie românească, Ibsen și mari actori ai generației interbelice.

Critica teatrală avea și ea o vitalitate spectaculoasă. Camil Petrescu scria în presa anilor ’20 despre montări, regizori și repertorii cu o severitate capabilă să strice liniștea unei cafele. În septembrie 1925 publica în „Argus” un articol dedicat Teatrului Național, iar disputele estetice despre regie și interpretare făceau parte din viața culturală curentă.

Teatrul devenea, așadar, una dintre marile teme ale toamnei. Se vorbea despre distribuții, premiere, actori, directori, succes și eșec. Câteva ore mai târziu, toate aceste lucruri puteau fi reluate la Capșa, unde oamenii de cultură transformaseră cafeneaua într-un fel de instituție paralelă a Capitalei.

Capșa, Oteteleșanu și arta de a petrece două ore la o cafea

Viața bucureșteană a anilor ’20 se înțelege greu prin simpla inventariere a locurilor. Elementul esențial era timpul petrecut acolo.

Cafeneaua funcționa ca redacție informală, club literar, anticameră teatrală și centru de informații. Capșa devenise celebră tocmai prin această clientelă. Scriitorii, ziariștii, actorii și politicienii se întâlneau într-un spațiu unde reputațiile puteau crește sau se puteau șifona între cafea și apă minerală. Tudor Arghezi avea să compare cafeneaua cu o „academie”, formulare care spune destul despre greutatea socială a locului.

La câțiva pași, Terasa Oteteleșanu completa geografia boemă. Proximitatea față de Teatrul Național crea una dintre cele mai fertile concentrații de viață culturală ale orașului. Un actor, un dramaturg și un cronicar dramatic se puteau întâlni înaintea spectacolului, după spectacol și, cu puțin noroc, chiar în pauză.

Toamna avantaja asemenea localuri. Pe măsură ce vremea muta mesele în interior, cafeneaua redevenea camera de zi a orașului.

Bucureștiul de acum un secol trăia toamna în public

Privit de la distanță, Bucureștiul anului 1925 pare surprinzător de familiar. Oamenii ieșeau la plimbare, urmăreau vitrinele, ocupau mesele restaurantelor, discutau spectacole, mergeau în parc și transformau sezonul într-un motiv pentru mâncare specifică. Tehnologia și decorul s-au schimbat radical; mecanismul social seamănă izbitor cu cel de azi.

Diferența majoră venea din intensitatea vieții trăite în spațiul public. Cafeneaua, grădina, piața, trotuarul și teatrul alcătuiau o rețea socială cu scaune, mese, trăsuri și mult zgomot. Informația circula prin gazetă și conversație. O premieră teatrală putea deveni subiect de seară la Capșa, o apariție elegantă pe Calea Victoriei putea alimenta comentarii, iar piața oferea propriul spectacol în fiecare dimineață.

Toamna avea și ritmul ei foarte concret. Septembrie prelungea plimbările și grădinile. Octombrie aducea proviziile, mustăriile și serile tot mai lungi în restaurante și teatre. Noiembrie împingea orașul către interior și către programul cultural al stagiunii.

O sută de ani mai târziu, Bucureștiul păstrează fragmente din traseu. Calea Victoriei continuă să atragă promenada în weekend, Kiseleff rămâne una dintre cele mai elegante plimbări ale orașului, Cișmigiul își schimbă culorile în fiecare octombrie, iar teatrul începe din nou să se agite odată cu venirea toamnei.

Decorul modern s-a așezat peste vechiul oraș. Ritualul bucureștean al ieșirii în lume pare însă remarcabil de încăpățânat. Din fericire.

Citește și: Bucureștiul toamna – De ce să vizitezi Capitala îmbrăcată în haine arămii