Puține locuri din București au reușit să adune, într-un spațiu atât de restrâns, atâtea straturi de istorie, legendă și literatură precum vechea mahala Mântuleasa. Astăzi, cartierul situat între vechile artere comerciale ale orașului păstrează încă fragmente din farmecul Bucureștiului de altădată. Case vechi, curți ascunse după porți masive, grădini, biserici și clădiri ridicate în stiluri diferite alcătuiesc un peisaj în care se întâlnesc neoclasicul, arhitectura neoromânească și modernismul interbelic. În acest București al străzilor înguste și al caselor cu povești a crescut și s-a format Mircea Eliade. La numai câteva străzi de actuala stradă Mântuleasa se afla casa cu mansardă de pe fosta stradă Melodiei, astăzi strada Radu Cristian, locul care avea să rămână una dintre imaginile fundamentale ale copilăriei și adolescenței sale. Eliade a locuit aici timp de aproximativ 12 ani, iar în propriile sale memorii avea să sublinieze importanța decisivă pe care mansarda a avut-o în formarea sa. Mântuleasa nu a fost, așadar, doar o stradă din sectorul 2 pe care celebrul scriitor o cunoștea din plimbările copilăriei sau din anii petrecuți la școala din cartier. Locul a devenit, mai târziu, una dintre porțile prin care Eliade a transformat Bucureștiul real într-un București mitic. Prin nuvela „Pe strada Mântuleasa”, publicată în exil, vechea uliță a intrat definitiv în geografia literaturii române și a devenit unul dintre cele mai cunoscute spații ale imaginarului eliadesc.

De la periferia Bucureștiului fanariot la mahalaua negustorilor

Istoria Mântulesei începe într-o perioadă în care Bucureștiul avea o cu totul altă configurație. Mahalaua făcea parte din grupul de așezări dezvoltate la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, în apropierea Podului Târgului din Afară, actuala zonă a Căii Moșilor. Era, în acel moment, una dintre marginile orașului, dincolo de care se întindeau terenuri virane și grădini.

Relatările despre marele incendiu din 1739 sugerează chiar această poziție periferică. Focul, care a distrus o parte importantă a Bucureștiului, s-a oprit în zonele mai puțin construite din apropierea Târgului Moșilor și a ulițelor care se dezvoltau către Olari. Aici se afla, prin urmare, limita orașului dens construit.

Prima mențiune documentară cunoscută a uliței Mântuleasa datează din anul 1707. Strada era o parte a unui traseu mai lung care lega vechile axe comerciale ale orașului, Calea Călărașilor de astăzi, cunoscută odinioară drept Podul Vergului, și Podul Târgului din Afară, actuala Calea Moșilor. Poziția sa explica de ce zona era locuită de negustori și meșteșugari, oameni ale căror activități depindeau de apropierea marilor drumuri comerciale.

În vechile planuri ale Bucureștiului, traseul apare ca o uliță care străbate o zonă în care încă existau loturi întinse și terenuri cultivate. Mântuleasa de atunci nu avea nimic din aspectul urban dens pe care îl cunoaștem astăzi. Era o mahala aflată la limita dintre oraș și spațiul rural, un loc al grădinilor, livezilor și gospodăriilor cu terenuri largi.

Mahalaua s-a dezvoltat în jurul parohiei omonime și de-a lungul uliței Mântuleasa, care avea o importanță practică în rețeaua de drumuri a orașului. În timp, terenurile agricole și grădinile au început să fie împărțite, iar casele s-au înmulțit. O consemnare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea vorbește despre 28 de case în zonă, un număr care arată dimensiunea încă modestă a mahalalei.

Legenda Mântulesei și povestea gardului de nuiele

Numele străzii, al mahalalei și al bisericii este legat de familia Manta, una dintre familiile înstărite care au locuit în zonă. Tradiția locală a păstrat însă, de-a lungul timpului, mai multe variante ale poveștii, iar istoria documentară și legenda s-au amestecat până la punctul în care este uneori dificil să separi cu precizie realitatea de memoria orală.

O legendă evocă o mare grădină care se afla pe locul actualei Biserici Mântuleasa. În fundul proprietății s-ar fi ridicat o casă boierească, înconjurată de anexe, grajduri, magazii și spații pentru trăsuri. Imaginea este compatibilă cu aspectul Bucureștiului fanariot, unde gospodăriile oamenilor înstăriți ocupau adesea suprafețe considerabile și cuprindeau atât casa de locuit, cât și numeroase construcții auxiliare.

Tradiția spune că proprietatea familiei Manta era înconjurată de un gard făcut din nuiele. Mahalaua era însă un loc puțin luminat după lăsarea serii, iar câinii, numeroși și agresivi, reprezentau un pericol pentru trecători. Cei care mergeau noaptea pe uliță ar fi rupt câte o nuia din gard pentru a se apăra.

Povestea a fost consemnată și de istoricul George I. Ionescu-Gion, care amintea expresia bucureșteană „a luat din gardul Mântulesei”, spusă despre cineva care ia de unde nu mai există nimic. Gardul ar fi fost atât de des folosit de trecători pentru a-și procura câte un băț de apărare, încât, potrivit legendei, în cele din urmă nu ar mai fi rămas aproape nimic din el.

Într-o altă versiune, o văduvă cunoscută drept Mântuleasa, rămasă după moartea soțului ei, ar fi hotărât să ridice o biserică pentru pomenirea acestuia. Boala ar fi împiedicat-o însă să-și vadă planul împlinit. După moartea ei, rudele familiei Manta ar fi continuat construcția.

Aceste povești au făcut parte, timp de generații, din memoria locului. Ele trebuie însă privite cu prudență, deoarece variantele legendare diferă între ele și nu coincid întotdeauna cu informațiile oferite de documentele și pisania bisericii.

Biserica Mântuleasa și numele ctitorilor

Unul dintre cele mai importante repere ale vechii mahalale este Biserica Mântuleasa, unul dintre lăcașurile vechi ale Bucureștiului. Potrivit informațiilor prezentate de parohie, biserica a fost ridicată în vremea domnitorului Grigore Ghica, iar pisania păstrează numele principalelor ctitoare: jupâneasa Maria, sora lui Manta Cupețul, și jupâneasa Stanca, soția acestuia. Parohia datează edificiul în anul 1734, iar lăcașul îi are ca ocrotitori pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, alături de Sfântul Nicolae.

Diferențele de datare întâlnite în unele surse provin din interpretarea etapelor de construcție și de sfințire. În tradiția istorică apar referiri atât la anii 1732-1733, ca perioadă a finalizării unor lucrări, cât și la anul 1734, menționat de pisanie și de prezentarea actuală a parohiei. Cert este că biserica a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, într-o perioadă în care mahalaua se afla încă la marginea Bucureștiului.

Biserica este construită în tradiția arhitecturii muntenești de influență brâncovenească, având plan în formă de cruce, altar, naos și pronaos, precum și un pridvor susținut de coloane. Turnul-clopotniță este amplasat deasupra zonei de separație dintre pronaos și pridvor.

Documentele despre familia Manta sunt mai puține decât bogăția legendelor care s-au construit ulterior în jurul numelui. Se știe însă că Manta Cupețul și familia sa făceau parte din lumea negustorilor înstăriți ai Bucureștiului. În anul 1733, Manta era deja mort, lucru sugerat și de faptul că numele său nu apare ca participant direct la actul de ctitorire înscris pe biserică.

Zona Mântulesei a continuat să se dezvolte după construirea lăcașului de cult. De la mahalaua aflată la periferia Bucureștiului fanariot, cartierul a trecut prin transformările secolelor următoare, devenind treptat o zonă urbană mai densă, cu populație diversă și cu o arhitectură tot mai variată.

Mahalaua care a devenit un mozaic arhitectural

Bucureștiul de astăzi mai păstrează încă, în zona Mântuleasa, urmele mai multor epoci. Strada și împrejurimile sale reprezintă un adevărat mozaic urban, în care casele ridicate în secolul al XIX-lea coexistă cu vile și imobile construite în primele decenii ale secolului XX.

O parte dintre vechile gospodării de tip bucureștean, cu case amplasate în adâncimea curților și cu grădini mici, a supraviețuit până astăzi. Alături de ele au apărut construcții neoclasice, case cu elemente neoromânești și clădiri moderniste care reflectă transformarea capitalei în perioada interbelică.

În apropiere se află clădiri importante pentru istoria arhitecturii bucureștene. Zona Negustori–Mântuleasa este frecvent evocată pentru diversitatea patrimoniului său, de la casele secolului al XIX-lea până la experimentele arhitecturii moderne. Strada actuală Mântuleasa reprezintă, de fapt, doar o parte din traseul istoric mai amplu al vechii ulițe, ale cărei fragmente au fost modificate și reorganizate în timp. Cercetările dedicate cartierului au arătat cât de mult s-a schimbat configurația inițială a străzii prin parcelări și redenumiri succesive.

Această suprapunere de epoci explică farmecul aparte al zonei. Mântuleasa nu este un cartier muzeu și nici un ansamblu urban rămas intact. Este, dimpotrivă, un loc în care fiecare perioadă a Bucureștiului a lăsat urme. Tocmai această amestecare a trecutului cu prezentul a creat atmosfera care poate fi asociată, astăzi, cu lumea prozei lui Mircea Eliade.

Casa cu mansardă a lui Mircea Eliade

La câteva străzi de Mântuleasa se afla, pe fosta stradă Melodiei, casa în care Mircea Eliade și-a petrecut o parte decisivă a copilăriei și adolescenței. Astăzi, strada poartă numele Radu Cristian, iar casa de odinioară nu mai există.

Familia Eliade s-a stabilit în casa de pe strada Melodiei, iar Mircea Eliade a locuit aici în anii în care s-a format intelectual. În memoriile sale, scriitorul vorbește despre mansarda în care familia sa s-a mutat definitiv în 1919 și despre cele două camere care au avut, după propriile sale cuvinte, o importanță hotărâtoare în viața lui.

Casa se întindea către mai multe străzi și avea o curte și o grădină neobișnuit de mari. Mansarda, cu ferestrele sale mici și cu atmosfera aparte a camerelor scunde, avea să devină una dintre imaginile simbolice ale universului autobiografic al lui Eliade.

Casa a fost demolată în perioada interbelică, iar în locul ei a apărut ulterior clădirea care se găsește astăzi la adresa respectivă. Pe imobil a fost montată o placă comemorativă care amintește că acolo s-a aflat „casa cu mansardă” în care Mircea Eliade și-a creat operele de tinerețe.

Pentru Eliade, însă, casa nu a fost singurul loc important. Copilăria sa era legată de întregul cartier. A urmat școala de pe strada Mântuleasa, iar această parte a Bucureștiului a rămas prezentă în memoria lui mult timp după plecarea din România.

Cum a transformat Eliade Mântuleasa într-un loc mitic

Celebritatea mondială a străzii Mântuleasa este legată astăzi, înainte de toate, de Mircea Eliade. Nuvela „Pe strada Mântuleasa” a transformat o uliță reală într-un spațiu literar încărcat de mister, în care timpul obișnuit se fisurează și realitatea pare să ascundă o dimensiune inaccesibilă la prima vedere.

În proza fantastică a lui Eliade, Bucureștiul nu este doar decor. Orașul devine un organism viu, iar străzile, casele, curțile și pivnițele pot deveni puncte de trecere către alte niveluri ale realității. Mântuleasa este unul dintre cele mai importante exemple ale acestei geografii mitice.

Locul real și locul imaginar se suprapun fără să fie identice. Eliade nu a urmărit să scrie o istorie documentară a străzii, ci să recupereze ceea ce el considera adevărul mai profund al unui loc: memoria, simbolurile și capacitatea spațiului de a păstra urmele unor existențe dispărute.

În acest sens, vechea mahala era perfectă pentru universul său literar. Mântuleasa avea deja propria istorie, propriile legende și propriile zone de mister. Avea o biserică veche, povești despre livezi și garduri de nuiele, case construite în epoci diferite și o atmosferă în care orașul modern nu reușise să șteargă complet trecutul.

De aceea, atunci când vorbim astăzi despre Bucureștiul lui Mircea Eliade, Mântuleasa ocupă un loc aparte. Scriitorul nu s-a născut pe această stradă, însă copilăria și adolescența lui s-au desfășurat în imediata apropiere, iar anii petrecuți în cartier i-au oferit materia vie din care avea să construiască, mai târziu, una dintre cele mai fascinante mitologii urbane ale literaturii române.

Mahalaua Mântuleasa rămâne, astfel, un loc în care istoria și ficțiunea nu se exclud. Dincolo de legendele despre familia Manta, de biserica ridicată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și de transformările urbanistice ale ultimelor trei secole, există și Mântuleasa lui Mircea Eliade: o stradă reală care, prin literatură, a devenit mai mult decât o stradă.

Astăzi, o plimbare prin zonă înseamnă o călătorie prin mai multe Bucureștiuri. Este Bucureștiul periferiei fanariote, al negustorilor și meșteșugarilor, Bucureștiul caselor de secol XIX, al modernismului interbelic și al copilăriei unui scriitor care avea să devină unul dintre cele mai cunoscuți istorici ai religiilor din lume. Iar undeva, între aceste straturi de timp, vechea Mântuleasa continuă să existe, păstrând în arhitectura și poveștile sale o parte din orașul care l-a format pe Mircea Eliade.

Citește și: Pasiunile adolescentului miop al Bucureștiului: Mircea Eliade vâslea pe Dunăre, escalada munții, juca oina pe maidan