Înainte de a deveni unul dintre cei mai importanți istorici ai religiilor din lume, Mircea Eliade a fost un copil curios, energic și neobosit, fascinat de mișcare, natură și jocurile străzii. Născut la 9 martie 1907 în București, pe strada Mântuleasa, tânărul Eliade descoperea în spațiul urban o lume plină de farmec și libertate. Bucureștiul începutului de secol XX, cu ulițele sale pline de copii și maidanele care vibrau de râsete, i-a oferit terenul ideal pentru primele aventuri.

Copilăria pe strada Mântuleasa și primele jocuri ale libertății

În acei ani, sportul nu era o disciplină formală, ci o bucurie a vieții cotidiene. Eliade, împreună cu prietenii săi din cartier, practica oina — jocul tradițional românesc care cere viteză, precizie și spirit de echipă.

În paginile autobiografiei sale, Romanul adolescentului miop, autorul evocă imaginea copilului care „bătea mingea de oină pe strada Mântuleasa” și care, iarna, se dădea cu sania „până ce îmi degerau picioarele” pe derdelușul de lângă dealul Mitropoliei.

Aceste amintiri nu sunt simple episoade ludice, ci momente formative. Pentru Eliade, jocul însemna disciplină, prietenie și curaj — primele lecții despre rezistență și solidaritate, valori care îl vor însoți toată viața.

Cercetașul care cucerea munții

În adolescență, Mircea Eliade s-a alăturat organizației cercetașilor, unde și-a descoperit o nouă dimensiune a aventurii: drumețiile montane. 

Înarmați cu rucsaci, corturi și busole, tinerii parcurgeau zile întregi prin Carpați, dormeau sub cerul liber și învățau să se orienteze în natură. Eliade a străbătut Piatra Craiului, Cheile Bicazului și alte zone sălbatice, experimentând efortul, frigul și tăcerea munților.

Într-un interviu de mai târziu, mărturisea că aceste experiențe l-au învățat nu doar curajul fizic, ci și contemplația, o formă de înțelegere spirituală a naturii și a omului. 

Pentru tânărul filozof în devenire, muntele devenea un loc al inițierii, un templu al echilibrului între forța trupului și adâncimea spiritului.

Expedițiile cercetașilor l-au ajutat să dezvolte o rigoare morală și o autodisciplină exemplară, care aveau să-i modeleze destinul intelectual. 

Într-un fel, fiecare drumeție era o anticipare a marilor sale căutări de mai târziu, o pregătire pentru explorările spirituale și culturale ce aveau să-l ducă până în India.

Eliade pe Dunăre: aventurierul cu barca „Hai-hui”

Dacă muntele i-a fost altarul contemplației, Dunărea i-a oferit gustul libertății absolute. Într-o perioadă în care tinerii bucureșteni visau la expediții exotice, Mircea Eliade și câțiva prieteni au proiectat și construit o ambarcațiune cu pânze, botezată sugestiv „Hai-hui”. Cu ea au pornit într-o călătorie plină de peripeții, navigând de la Tulcea până la Constanța.

Vânturile capricioase ale Mării Negre, curenții Dunării și nopțile petrecute pe maluri necunoscute le-au pus la încercare curajul. Dar pentru Eliade, această aventură a fost o experiență de formare și o lecție despre solidaritate, ingeniozitate și adaptare.

Mai târziu, el avea să povestească această experiență în volumul de eseuri Oceanografie, în care îmbină reflecția filozofică cu observația asupra naturii. Pentru tânărul scriitor, călătoria cu „Hai-hui” a devenit o metaforă a existenței: viața ca o traversare riscantă, în care curajul și spiritul de echipă te mențin pe linia de plutire.

Profesorul care preda psihologia sportului

După întoarcerea din India, în 1933, unde obținuse titlul de doctor în filozofie la Universitatea din Calcutta, Eliade a fost numit profesor de psihologie la instituția care pregătea viitorii dascăli de sport, astăzi Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București.

Aici, a contribuit la formarea generațiilor de profesori de educație fizică, insistând asupra importanței dimensiunii psihologice în pregătirea sportivilor. Pentru el, sportul nu era doar o activitate fizică, ci un exercițiu al spiritului, o formă de autocunoaștere și de echilibru interior.

Eliade le vorbea studenților despre relația dintre voință și efort, despre puterea minții de a domina trupul, despre rolul simbolic al competiției ca formă de autodepășire. Această perspectivă holistică, îmbinând trupul, sufletul și rațiunea, va rămâne una dintre semnăturile sale intelectuale.

Sportul și literatura: reflecții despre luptă, disciplină și joc

Pasiunea pentru mișcare și competiție s-a reflectat și în opera literară a lui Mircea Eliade. În nuvela Uniforme de general, el amintește de jocul de șah, pe care îl transformă într-o metaforă a strategiei vieții — o confruntare între ordine și haos, între rațiune și instinct.

În Fata căpitanului, autorul subliniază virtuțile educative ale boxului, considerându-l un exercițiu de voință și caracter. Iar în eseul Apologie pentru decor și nuvela Podul, tenisul devine o imagine subtilă a dinamismului uman și a tensiunilor dintre control și imprevizibil.

Pentru Eliade, sportul era o punte între corporal și spiritual. În fiecare disciplină vedea o alegorie a luptei interioare, a efortului de a te cunoaște și depăși. Această viziune face parte din universul său filozofic mai larg, unde jocul, competiția și ritualul au o semnificație sacră.

Prietenii, modelele și influențele enciclopedice

Pe parcursul vieții, Eliade a fost înconjurat de mari spirite: Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu. În Parisul exilului, acești intelectuali români discutau despre sensul vieții, artă, religie, dar și despre banalitățile cotidiene, într-o atmosferă boemă.

Pasiunea lui Eliade pentru enciclopedism îl făcea să-i admire pe Nicolae Iorga și Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali care reușiseră să unească erudiția teoretică și experiența practică. 

Această dublă perspectivă, a ideii și a acțiunii, l-a inspirat să nu se limiteze la catedră sau bibliotecă, ci să caute experiența vie a lumii. Astfel, filozoful devenea, în același timp, explorator și pedagog, sportiv și contemplativ.

Drame personale și tăria spiritului

Dincolo de aventurile și succesele sale, viața lui Mircea Eliade a fost marcată de suferințe profunde. Prima sa soție, Nina Mareș, s-a stins din viață în Portugalia, răpusă de cancer, lăsându-l copleșit de durere. A doua soție, Christinel Cotescu, i-a fost sprijin devotat până la finalul vieții.

Eliade a suferit și pierderea bibliotecii sale de două ori: o dată în România, când a încredințat-o unui prieten, și a doua oară la Chicago, când un incendiu i-a distrus arhiva. Aceste tragedii nu l-au doborât, ci i-au întărit spiritul. A reluat totul de la capăt, reconstruindu-și lumea interioară prin scris și reflecție.

Una dintre trăsăturile sale definitorii a fost autodisciplina. În adolescență, obișnuia să-și reducă treptat orele de somn pentru a câștiga timp pentru lectură. Ajunsese să doarmă doar patru ore pe noapte — un regim care, în cele din urmă, l-a făcut să leșine. Dar experiența i-a întărit convingerea că voința poate modela limitele trupului.

Căutătorul de absolut

Dorința sa de cunoaștere nu avea margini. În perioada studiilor, Eliade le scria marilor filosofi și savanți ai lumii, cerându-le cărți și articole, pe care apoi le dona bibliotecilor din România. 

Această generozitate intelectuală și pasiune pentru învățătură l-au transformat într-un simbol al curiozității fără odihnă.

O parte din sejurul său în India a rămas învăluită în mister. Se spune că ar fi trăit pentru o vreme în Himalaya, printre călugări, experimentând tehnici meditative și ritualuri ascetice. 

Deși neconfirmată, legenda contribuie la imaginea lui Eliade ca explorator spiritual, mereu în căutarea esenței umane.

Moștenirea unui spirit complet

Mircea Eliade nu a fost doar un filozof sau un istoric al religiilor. A fost un om al acțiunii, al experienței directe, al mișcării și al spiritului viu. De la copilul care juca oina pe Mântuleasa, la tânărul care urca pe crestele Carpaților și naviga pe Dunăre, până la profesorul care preda psihologia sportului, întreaga sa existență a fost o demonstrație de curaj și echilibru.

Sportul, natura și aventura i-au completat gândirea teoretică, oferindu-i o perspectivă umană, holistică. Eliade a înțeles că spiritul nu se poate înălța fără forța trupului și că adevărata cultură este o sinteză între meditație și mișcare.

Astfel, adolescentul miop al Bucureștiului s-a transformat într-un gigant al culturii universale — un om pentru care fiecare pas, fiecare val și fiecare joc au fost exerciții ale libertății.

Citește și: Tudor Arghezi și cele 11 meserii. Ce a lucrat marele poet înainte de a deveni o legendă a literaturii române