În centrul vechiului București, strada Lipscani a avut mereu un loc special. Atestată documentar în anul 1589, ea era cunoscută pe atunci drept „Ulița Mare”.  Poziționată lângă Curtea Veche – reședința voievodală ridicată de Vlad Țepeș – strada a devenit rapid un punct cheie pentru viața economică a orașului. 

Primele mențiuni și rolul Uliței Mari

Negustorii, meșteșugarii și călătorii se intersectau aici zilnic, transformând-o într-un spațiu viu, plin de forfotă. Organizarea în bresle a dat Lipscanilor o identitate aparte. 

Fiecare meserie avea propriul său segment de stradă: blănarii pe strada Blănari, șelarii pe Șelari, șepcarii pe Șepcari, zarafii pe Zarafi, iar negustorii bulgari veniți din Gabrovo și-au făcut loc pe Gabroveni. 

Această împărțire oferea ordine, dar și diversitate, concentrând într-un singur loc meșteșugurile esențiale ale orașului.

Originea numelui Lipscani

Denumirea care a consacrat strada vine din legătura negustorilor români cu Leipzig, oraș german recunoscut în epocă sub numele de „Lipsca”. Comercianții din spațiul românesc, dar și greci, bulgari ori sârbi, călătoreau frecvent acolo pentru a aduce marfă de calitate.

 În timp, termenul „lipscan” a ajuns să desemneze negustorii care făceau comerț cu produse occidentale. Când aceștia s-au concentrat pe vechea Uliță Mare, denumirea s-a impus firesc: Lipscani.

Această denumire nu este doar o etichetă toponimică, ci o mărturie a deschiderii Bucureștiului spre Europa. Strada Lipscani devine astfel simbolul unei capitale ce își lega destinul economic de piețele occidentale.

Hanurile - spații comerciale și sociale

Pentru negustorii și călătorii vremii, hanurile de pe Lipscani erau indispensabile. Ele ofereau adăpost, locuri de negoț și spații de depozitare. Printre cele mai celebre s-au numărat:

• Hanul Șerban Vodă, inaugurat în 1686 de domnitorul Șerban Cantacuzino. Aici a funcționat prima spițerie a capitalei, dar și Sfatul Orășenesc, precursorul primăriei moderne. Deși rezistent la incendii și cutremure, a fost demolat în 1885 pentru a face loc Băncii Naționale a României.
• Hanul Zlătari, ridicat în jurul bisericii cu același nume. Era legat de breasla zlătarilor, meșteșugari care prelucrau aur și argint.
• Hanul Gabroveni, construit în 1739 și frecventat de negustori bulgari, dar și de diplomați străini, fiind renumit pentru camerele sale de calitate.

Hanurile erau, în același timp, spații de întâlnire socială și politică. Ele făceau parte din viața publică a Bucureștiului, nu doar din economia lui.

Transformările arhitecturale

Lipscaniul a evoluat nu doar prin comerț, ci și prin arhitectură. Inițial, clădirile erau modeste, din lemn și acoperite cu șindrilă. Însă frecvența incendiilor a forțat trecerea la zidării de cărămidă și acoperișuri din olane turcești, iar mai târziu din tablă.

Pavajul străzii a cunoscut, la rândul său, schimbări: de la pământ bătătorit la piatră, apoi la bârne de lemn și în final la pavele din lemn. Unele porțiuni din acest pavaj au rezistat până aproape de Primul Război Mondial, amintind de modernizările succesive.

Lipscaniul cosmopolit din secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, strada a cunoscut apogeul său comercial și cultural. Lipscani a devenit un spațiu cosmopolit, unde influențele occidentale și orientale se amestecau armonios. Prăvăliile ofereau de la țesături fine și bijuterii până la încălțăminte și articole de lux.

Aici au apărut primele bănci, primele librării și edituri importante, dar și magazine cu specific occidental. Nu era doar o stradă de cumpărături, ci un adevărat loc de promenadă, unde boierii, negustorii și artiștii se întâlneau zilnic.

Nume precum Tudor Hagi Tudorache, Nicolae Chiru, Stancu R. Becheanu sau Gheorghe Coemgiopolu au marcat comerțul bucureștean, contribuind la transformarea Lipscanului într-un centru de influență.

Declinările și schimbările din perioada comunistă

După cel de-al Doilea Război Mondial și mai ales în perioada comunistă, Lipscaniul a pierdut o parte din farmecul său. Clădirile istorice au fost neglijate, iar comerțul tradițional a fost înlocuit de magazine de stat. Totuși, strada rămânea un punct de atracție pentru bucureșteni.

Magazine precum „Macul Roșu”, „Bizonul”, „Porțelanul” sau „Trusoul” erau foarte căutate, oferind produse diverse într-un context în care aprovizionarea era limitată. Tot aici funcționa Librăria George Coșbuc, care continua tradiția librăriei inaugurate în 1854 pe același loc.

Renașterea Lipscanului după 1989

Schimbările de după 1989 au transformat radical zona. Restaurarea clădirilor, repunerea în valoare a patrimoniului și apariția numeroaselor restaurante, baruri, galerii și teatre au redat Lipscanului statutul de centru al vieții bucureștene.

Astăzi, strada nu este doar un loc pentru cumpărături sau distracție, ci un adevărat simbol cultural. Turiștii o consideră o atracție obligatorie, iar bucureștenii o redescoperă cu plăcere, ca pe o punte între istoria orașului și prezentul său dinamic.

Lipscani – un simbol al spiritului bucureștean

De la ulița negustorilor aprovizionați din Leipzig, la spațiul cosmopolit al secolului al XIX-lea, trecând prin declinul comunist și renașterea postdecembristă, Lipscani rămâne un reper al capitalei. 

Istoria sa reflectă, într-o formă concentrată, istoria Bucureștiului însuși: plină de transformări, contradicții, dar și de o capacitate uimitoare de reinventare.

Astăzi, plimbându-te pe Lipscani, poți simți pulsația vechilor bresle, ecoul pașilor boierilor, dar și energia generațiilor actuale care transformă strada într-un centru al vieții urbane. Este, fără îndoială, un loc unde trecutul și prezentul conviețuiesc, dând măsura adevărată a spiritului bucureștean.