Luni, 7 septembrie, mii de elevi bucureșteni s-au pregătit de prima zi de școală cu apă încălzită pe aragaz și turnată în lighean. Potrivit Termoenergetica, 1.666 de clădiri din Capitală — blocuri, școli, grădinițe, mai ales în sectoarele 2, 3, 4 și 5 — aveau apa caldă oprită sau la parametri insuficienți, din cauza reviziei de vară de la CET Sud și a altor câteva centrale scoase din funcțiune.

Aceleași sectoare, aceleași centrale, aproape aceleași cifre revin în fiecare sezon rece de ani buni. Ce nu se vede din listele Termoenergetica e că Bucureștiul se luptă cu apa caldă de aproape două secole — doar că lupta a purtat, pe rând, alte nume: hamam, șurupuri, cazan pe gaz, CET.

Baia lui Musiu Lagarde

În martie 1825, Kir Stanciu iese în Ulița cea Mare cu toți băieșii lui și cu două babe care se ocupau de îmbăierea cucoanelor. Vine să protesteze. Un francez pe nume Lagarde tocmai primise de la Grigore Ghica Vodă aprobarea să deschidă o baie „ca la Viena", cu zece camere, fiecare cu cadă și cu șurupuri prin care clientul putea alege, după gust, apă caldă sau apă rece. Până atunci, singurele băi din oraș funcționau după model turcesc, cu aburi, nu cu robinete.

Stanciu avea baia lui la Casa Beilicului, pe actuala stradă Șerban Vodă, arendată de la mănăstire cu 1.800 de taleri pe an. Meseria de băiaș se moștenea, ca orice altă breaslă, și avea reguli, tarife, chiar și un staroste. Constantin C. Giurescu scrie în Istoria Bucureștilor că la începutul secolului al XIX-lea existau doar două băi publice mai importante: una a Mănăstirii Plumbuita și alta lângă Curtea Domnească. Bucureșteanul de rând nu se spăla acolo. Se spăla în Dâmbovița sau la putină, acasă, cu apă încălzită pe foc.

Petiția lui Lagarde a stârnit ceea ce istoricul V. A. Urechia numește, în relatarea preluată de revista Realitatea Ilustrată din 1937, o adevărată răzmeriță. Stanciu s-a aruncat la picioarele lui Vodă, sărutându-i poalele anteriului, și a cerut protecție pentru meseria lui: dacă franțuzul deschide baie, el și băieșii lui ajung să cerșească. Vodă a scris pe jalbă că baia lui Lagarde rămâne doar pentru bolnavi, iar celelalte băi ale orașului nu vor fi tulburate. Decizia n-a contat mult. Lumea bună a plecat toată la Lagarde, iar Stanciu a rămas cu clienții care se spălau, cum zice cronica, „din an în Paști".

De la baia publică la baia din apartament

Episodul din 1825 e primul moment în care Bucureștiul are, documentat, o instalație cu apă caldă la robinet. Dar asta rămâne mult timp un lux de baie publică, nu ceva ce intră în case. Realitatea Ilustrată nota în 1937 că România avea atunci o baie la 2.000 de locuitori și că, „până mai acum 15 ani", rare erau casele bucureștene cu instalație proprie de baie. Autorul dă meritul acestei schimbări așa-ziselor case bloc: primele blocuri interbelice au adus baia, cu apă caldă și rece prin șurupuri, direct în fiecare apartament, oricât de mic.

Asta rezolva problema doar pentru cine locuia într-un bloc nou, cu boiler sau sobă proprie de apă. Restul orașului a continuat cu sobele pe lemne și cărbuni, iar apa caldă însemna, în continuare, o oală pe foc.

1943: gazul, apoi termoficarea

Momentul care schimbă cu adevărat scara problemei vine cu introducerea gazelor naturale în București, în 1943. De atunci începe dezvoltarea alimentării centralizate cu energie termică. Până în 1950 erau deja instalate circa 1.000 de cazane pe gaz, dar tot individuale, cazan lângă cazan, bloc lângă bloc.

Primul pas către un sistem centralizat, în sensul de azi, apare în 1957, la centrala Grozăvești. Inginerii construiesc acolo o instalație experimentală de termoficare, gândită să alimenteze cu căldură blocurile din zona Grozăvești, clădirea ICECHIM, căminul studențesc 303 și o grădiniță. E, practic, primul cartier bucureștean racordat la o sursă comună de căldură și apă caldă, altfel decât prin cazane individuale. În 1960, capacitatea instalației ajunge la 78 Gcal/h, iar centrala Grozăvești devine oficial prima CET — centrală electrică de termoficare — a orașului. CTE Grozăvești în sine funcționa din 1889, ca uzină hidraulico-electrică, dar rolul ei de furnizor de apă caldă pentru locuințe începe abia acum.

De aici, extinderea e rapidă și legată direct de ritmul construcțiilor. Bucureștiul trece de la 11.000 de apartamente noi pe an, în 1961-1965, la 25.000 pe an, în 1971-1975. Fiecare cartier nou de blocuri se leagă din capul locului la rețeaua de termoficare: CET Griro (fosta centrală Grivița) preia sarcina în 1962, CET Titan se racordează în 1964, tot atunci începe construcția CET București Sud, care avea să devină cea mai mare sursă de căldură a orașului, urmată de CET București Vest, pusă în funcțiune în 1972. Tot din 1958 încep să apară și centralele termice de cvartal, mai mici, câte una pentru fiecare grup de blocuri, multe amplasate direct la subsol.

Așa se ajunge, în doar două decenii, de la un oraș încălzit cu sobe și robinete individuale la un sistem care astăzi trimite apă caldă pentru peste jumătate de milion de apartamente, prin cea de-a doua rețea de termoficare ca mărime din lume, după Moscova.

Ce a mai rămas din povestea asta

Rețeaua construită atunci, în anii '60-'80, e aceeași care cedează astăzi la fiecare revizie de vară sau val de frig, cu avarii la CET Sud, CET Vest sau CET Grivița, exact centralele din știrea de pe 7 septembrie. Ultima centrală ridicată de la zero în București, CET Titan, datează din 1979 — abia acum se construiește următoarea, tot cu numele Titan, în Sectorul 3. Baia lui Musiu Lagarde a dispărut de mult, dar principiul ei — apă caldă sau rece, la robinet, „după gust" — a rămas exact miza din jurul căreia se ceartă azi Primăria, Termoenergetica și cei peste un milion de bucureșteni racordați la sistem.