La intersecția Căii Victoriei cu bulevardul Regina Elisabeta, Bucureștiul își schimbă pentru câteva clipe ținuta. Claxoanele continuă să se audă în trafic, telefoanele continuă să sune, iar oamenii continuă să traverseze cu expresii grăbite. Deasupra lor, Cercul Militar (sau, după denumirea oficială, Cercul Militar Național)„scrutează” de pe terasa sa înaltă, cu coloane duble, logii, vulturi și aerul calm al amfitrionului care a văzut prea multe uniforme, cutremure și regimuri politice încât să păstreze proporțiile.

Bucureștenii îi spun simplu „Cercul Militar”, deși denumirea reunește două istorii legate între ele: instituția ofițerilor, fondată în secolul al XIX-lea, și palatul inaugurat în 1923. Diferența trebuie păstrată, fiindcă instituția a rătăcit ani buni prin sedii închiriate înainte ca splendida clădire să apară în centrul orașului. Povestea ei conține o mănăstire dispărută, un proiect numit „Lux”, piloni de stejar, orgolii profesionale, o ocupație militară și o inaugurare regală. Cu alte cuvinte, aproape tot ce îi place Bucureștiului să înghesuie într-o singură adresă.

Un club al ofițerilor care visa la o adresă proprie

Cercul Militar al ofițerilor din garnizoana București a fost înființat la 15 decembrie 1876, într-o epocă în care armata română se moderniza după modele occidentale, iar ideea de camaraderie începea să primească și o formă instituțională. Scopul cuprindea apropierea dintre ofițeri, legăturile dintre familiile lor, educația culturală și profesională, precum și petrecerea timpului liber într-un cadru potrivit rangului. Sună foarte solemn, desigur, însă orice comunitate profesională ajunge, mai devreme sau mai târziu, la aceeași problemă fundamentală. Unde se întâlnește lumea?

La început, răspunsul a venit prin chirii. Cercul a funcționat în clădirea Eforiei Spitalelor Civile de pe bulevardul Regina Elisabeta, apoi în Casa Greceanu, lângă Biserica Doamnei, iar la începutul secolului al XX-lea în Casa Oteteleșanu. În 1896, regele Carol I a recunoscut asociațiile ofițerești din București, Iași, Craiova și Galați ca persoane juridice și instituții de interes general al armatei. 

Statutul juridic oferea proiectului bucureștean posibilitatea de a trece de la visare organizată la hârtii oficiale, etapă esențială în orice aventură arhitecturală românească. Istoricul oficial al Cercului Militar Național și documentarul RADOR dedicat centenarului palatului consemnează traseul instituției și al primelor sale sedii.

Înaintea palatului, Sărindarul

Terenul ales purta deja o istorie grea. Acolo se aflase Mănăstirea Sărindar, ctitoria ridicată de Matei Basarab în 1652 pe locul unui lăcaș mai vechi, cu hramul Adormirea Maicii Domnului și cu o icoană a Maicii Domnului vestită printre credincioși. Solul umed din vecinătatea Cișmigiului îi provocase necazuri vreme îndelungată, iar degradarea construcției a dus la demolarea ei în anii 1890. Sursele istorice indică ani diferiți pentru etapele dispariției complexului, așa că intervalul spune povestea cu o precizie mai cinstită decât o cifră aleasă cu aplomb.

 Biserica Sărindari, ridicată în 1652 și demolată în 1894 / Imagine restaurată cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Prin Legea nr. 1461 din 5 aprilie 1898, terenul dintre bulevardul Elisabeta și strada Sărindar a fost cedat gratuit administrației de război pentru viitorul sediu. Cercul a intrat în posesia ei în  data de 2 iunie. Locul oferea o poziție excelentă, la întâlnirea unei artere moderne cu Podul Mogoșoaiei devenit Calea Victoriei, și o problemă inginerească zdravănă, fiindcă pământul păstra caracterul mlăștinos care chinuise vechiul așezământ. Bucureștiul oferea astfel terenul perfect în sens urbanistic și foarte capricios în sens geologic, o combinație de-a dreptul tandră prin specificul ei local.

Memoria Sărindarului a rămas prinsă în loc. O placă montată lângă treptele terasei amintește mănăstirea, iar în 2011 un act comemorativ a marcat zona fostului altar. Numele supraviețuiește și în Rotonda Sărindar, semn că orașul își păstrează uneori straturile istorice chiar atunci când peisajul de la suprafață se schimbă complet.

Proiectul „Lux” și cei doisprezece ani de așteptare

La sfârșitul lui 1898 a fost organizat concursul de arhitectură. Cinci proiecte au fost expuse publicului în sălile Ateneului Român la începutul anului următor, detaliu fermecător dintr-o vreme în care o clădire publică putea deveni spectacol urban înaintea primei lopeți de pământ. Comisia a ales în 1899 proiectul semnat cu motto-ul „Lux”, realizat de Dimitrie Maimarolu. Numele promitea deja ceva peste nivelul unui club cu garderobă și câteva fotolii cuminți.

Maimarolu, absolvent al École des Beaux-Arts din Paris în 1885, aparținea generației care a dat Capitalei gustul academismului francez. Pentru palat a lucrat împreună cu Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud, cel din urmă implicat în ornamentația interioară. Limbajul arhitectural îmbină referințe clasice, ecouri ale Renașterii târzii și neoclasicism francez. Fațada dinspre bulevard, cu parter înalt, coloane duble, logii și terasa monumentală, transformă intrarea într-o mică ceremonie chiar și atunci când vizitatorul caută, foarte prozaic, restaurantul.

Între alegerea proiectului și începerea șantierului au trecut doisprezece ani. Fondurile veneau greu, prioritățile statului se schimbau, iar proiectul avea nevoie de revizuiri. Generalul Vasile Zottu, membru și apoi președinte al comitetului de direcție, a impulsionat lucrările și a cerut adaptarea planurilor la noile nevoi. În iunie 1911 a fost semnat un nou contract cu Maimarolu, iar proiectul revizuit a primit aprobarea conducerii Cercului în aprilie 1912. Discuțiile dintre arhitect și comitet au produs tensiuni, fiindcă marile palate cresc rareori într-o atmosferă de ceai și aprobare unanimă.

Nicolae Filipescu, banii ofițerilor și fundația din stejar

Pornirea efectivă a șantierului s-a legat strâns de Nicolae Filipescu, ministru de Război între 1910 și 1912. Ministerul a acordat 200.000 de lei pentru începerea lucrărilor, iar Filipescu a pus ulterior la dispoziție buștenii necesari fundației. Grosul efortului financiar a aparținut însă ofițerilor. Cotizațiile, subscripțiile și donațiile lor au reprezentat, potrivit sintezei RADOR, aproximativ 80% din fonduri. Inscripția instalată la intrarea din strada Constantin Mille în 2011 fixează tocmai ideea esențială: palatul a fost ridicat din inițiativa și prin contribuția financiară a ofițerilor garnizoanei București.

 Cercul Militar, în anul 1919 / Imagine restaurată cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Antrepriza Blekman–Moscovici a primit execuția, iar săpăturile au început în 1911. Solul avea nevoie de o soluție specială. Anghel Saligny și Elie Radu au fost consultați în privința fundațiilor, iar documentarea istoricului Petre Otu arată implicarea fiilor lor, Paul Saligny și Mircea Radu, în rezolvarea tehnică. Proiectul elaborat de Maimarolu și Mircea Radu prevedea piloni de stejar tratați cu creozot, bătuți în teren, peste care urma placa de beton armat. Clădirea din zidărie portantă primea și elemente de beton armat și metal, tehnologii moderne pentru epocă. Palatul pare așezat teatral pe o scenă urbană; dedesubt se află o pădure tehnică menită să convingă mlaștina să coopereze.

Războiul a inaugurat clădirea înaintea regelui

În primăvara lui 1916, construcția ajunsese „la roșu” și era acoperită, iar finisajele așteptau etapa următoare. Intrarea României în Primul Război Mondial, în august, a oprit lucrările. După ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale, palatul încă neterminat a fost folosit de autoritățile de ocupație ca post de pază și siguranță și ca loc de detenție pentru militari români și notabilități ale orașului. 

Un edificiu gândit pentru camaraderia ofițerilor români ajunsese instrument al administrației militare adverse, ironie pe care istoria a livrat-o cu o lipsă remarcabilă de subtilitate. Episodul este descris atât în documentarea Radio România Actualități realizată cu istoricul Petre Otu, cât și în istoricul oficial al instituției.

După război, lucrările au continuat lent, pe fondul dificultăților financiare. Inaugurarea oficială a avut loc duminică, 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I, a reginei Maria, a ministrului de Război Gheorghe Mărdărescu și a generalului Ștefan Holban, comandantul Corpului 2 Armată. Miron Cristea, pe atunci mitropolit primat, a binecuvântat palatul și corpul ofițeresc. După aproape un sfert de secol de la alegerea proiectului, „Lux” își primea, în sfârșit, publicul.

Un tur interior prin câteva Europe

Palatul cuprinde peste 26 de săli și saloane, fiecare tratat ca o lume decorativă. Sala de Marmură, accesibilă pe Scara de Onoare, folosește vitralii, ferestre arcadate, oglinzi de cristal, lampadare și basoreliefuri într-o compoziție clasică. La intrare se află „Gornistul”, reproducere după Nicolae Grigorescu realizată de Bella Kromer. Prezentarea patrimoniului Cercului Militar oferă detaliile ornamentale și explică reputația sălii printre interioarele reprezentative ale Bucureștiului.

 Sala Bizantină a Cercului Militar / Foto: Cercul Militar Național - cmn.ro  

Sala Gotică schimbă brusc registrul prin ogive, arcade nervurate și stucaturi care imită lemnul. Micile personaje bahice cu căni și sticle, alături de frunzele de vie de pe tavan, trădează destinația inițială de sală de petreceri. Sobrietatea gotică primește astfel o discretă invitație la veselie, probabil cea mai bucureșteană rezolvare posibilă pentru conflictul dintre disciplină și chef. Sala Maură, Sala Bizantină, Sala Norvegiană și Sala de Oglinzi completează o geografie decorativă prin care oaspeții puteau călători stilistic între lumi înainte ca aviația comercială să transforme escapada de weekend într-un obicei.

 Sala de Marmură a Cercului Militar / Foto: Cercul Militar Național - cmn.ro  

În perioada interbelică, palatul a devenit un centru cultural și social important, cu recepții, reuniuni, spectacole și evenimente frecventate de personalități militare și civile. Aici, ceremonialul armatei întâlnea viața mondenă a Capitalei, iar uniformele de gală își găseau decorul pe măsură.

Cutremure, Casa Centrală a Armatei și o restaurare de zece ani

Palatul a trecut prin cutremurul din 10 noiembrie 1940 cu avarii limitate și a fost ocolit de marile bombardamente aeriene din 1944 care au lovit centrul Capitalei. În 1949, instituția a primit numele Casa Centrală a Armatei. Vreme de patru decenii, activitatea sa a purtat amprenta ideologică a regimului, alături de cursuri de limbi străine, cercuri artistice, muzică, dans și turism pentru cadrele militare și familiile lor. Cultura oficială venea la braț cu regulamentele, însă tot cultură rămânea, iar palatul continua să fie folosit intens.

Cutremurul din 4 martie 1977 a afectat clădirea și a declanșat un amplu program de consolidare și restaurare desfășurat între 1979 și 1989. Echipele au intervenit asupra structurii, finisajelor, ornamentelor, drenajului, ventilației, încălzirii și fațadelor, cu raportare la planurile istorice. În august 1991, denumirea Cercul Militar Național a revenit oficial. Exteriorul a trecut printr-o nouă restaurare între aprilie 2017 și august 2021, care a cuprins fațadele, șarpanta, învelitoarea, tâmplăria din lemn și iluminatul arhitectural. Cronologia intervențiilor apare în istoricul publicat de Cercul Militar Național.

Palatul care ține centrul Bucureștiului în poziție de drepți

Palatul Cercului Militar Național astăzi / Foto: Diego Delso - Wikipedia 

În Lista Monumentelor Istorice, Cercul Militar Național figurează la categoria A, cu codul B-II-m-A-19201, ceea ce îi recunoaște valoarea de interes național. Clădirea adăpostește Cercul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și restaurantul militar, păstrând funcții culturale, educative, protocolare și de reprezentare. Lista oficială publicată de Institutul Național al Patrimoniului consemnează monumentul la adresa din strada Constantin Mille nr. 1.

Farmecul său vine și din relația cu orașul. Terasa ridică palatul deasupra ritmului străzii, coloanele îi dau o gravitate aproape scenică, iar fântâna din față deschide piața către Calea Victoriei. Sub întreaga compoziție stau pilonii de stejar, amintirea mlaștinii și urma Sărindarului. Deasupra lor s-au succedat ofițeri, regi, ocupanți, activiști, artiști, diplomați și nuntași, fiecare convins, probabil, că momentul său reprezenta centrul istoriei.

Cercul Militar păstrează însă avantajul perspectivei lungi. A început ca dorința unei asociații de ofițeri, a așteptat doisprezece ani până la primul șantier și încă alți doisprezece până la inaugurare, apoi a traversat un secol foarte ocupat. Bucureștiul îl privește zilnic și îl tratează cu familiaritatea rezervată marilor repere. Palatul răspunde prin aceeași eleganță imperturbabilă, ca un domn în vârstă care cunoaște toate poveștile mesei și preferă să le spună numai când are chef.

Citește și: București și prima stradă asfaltată: povestea Căii Victoriei, dincolo de legendă