La intersecția Căii Călărașilor cu strada Traian, printre tramvaie, cabluri, claxoane și magazine care parcă și-au ales firmele prin tragere la sorți, apare o clădire cu aerul solemn al unei gări provinciale din Franța. Are cărămidă aparentă, structură metalică, ferestre ample iar pe frontispiciul ei, anul 1896 stă scris cu cifre romane, ca și cum cineva ar fi anticipat că bucureștenii viitorului vor avea nevoie de un indiciu.

Clădirea este Hala Traian, una dintre piesele valoroase ale Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și cea mai veche hală construită pentru funcțiunea de piață care se păstrează astăzi în Capitală. În interior funcționează azi un cunoscut supermarket, situație perfect „bucureșteană”, unde patrimoniul, comerțul și oferta săptămânală la detergent încap uneori sub aceeași boltă.

Povestea locului vorbește despre modernizarea orașului și despre ambițiile unui primar foarte tânăr, despre un arhitect italian fascinat de originile latine ale românilor și despre o epocă în care ventilatoarele, bazinele pentru pește viu și instalațiile frigorifice reprezentau tehnologie urbană serioasă. Cu alte cuvinte, Hala Traian trebuie privită înainte ca ochiul să fugă spre raftul cu iaurturi.

Bucureștiul descoperă piața acoperită

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul creștea repede și destul de dezordonat. Orașul împrumuta reguli de urbanism și ambiții arhitecturale din Occident, păstrând în același timp o relație afectuoasă cu praful, noroiul și improvizația. Modernizarea se desfășura într-un ritm spectaculos, iar administrația încerca să transforme târgul întins în jurul vechilor mahalale într-o capitală europeană convingătoare.

Piețele acoperite făceau parte din marele program de disciplinare a orașelor europene. Parisul oferea exemplul faimoaselor hale centrale, asociate cu arhitectul Victor Baltard, iar Budapesta, Viena și alte capitale construiau spații comerciale ample, luminoase și ușor de supravegheat. Metalul permitea deschideri generoase și acoperișuri înalte, în vreme ce zidăria proteja spațiul și îi oferea prestanța unei instituții publice. Comerțul cu carne, legume și pește căpăta astfel o arhitectură aproape festivă. Varza intra în oraș pe ușa modernității.

Bucureștiul inaugurase Hala Mare din Piața Unirii în 1872. Clădirea a fost demolată în vara anului 1986, în timpul marilor transformări urbanistice din centrul Capitalei, după cum consemnează revista Arhitectura. Hala Matache, celălalt exemplu important de arhitectură comercială din secolul al XIX-lea, a dispărut în martie 2013. Din acel moment, Hala Traian a devenit cea mai veche clădire bucureșteană păstrată dintre halele ridicate special pentru funcțiunea de piață.

Primarul Nicolae Filipescu și pofta de modernizare

Inițiativa construirii Halei Traian aparține perioadei în care Nicolae Filipescu conducea Primăria Bucureștiului. Ales la 9 februarie 1893, la vârsta de 30 de ani, Filipescu a rămas în funcție până în 1895 și a imprimat administrației un ritm energic. Biografia publicată de Muzeul Municipiului București îl așază în centrul unei etape importante de modernizare urbană.

În mandatul său au fost dezvoltate lucrări edilitare, au început proiecte precum Gara Obor și Hala Traian, iar tramvaiul electric a intrat în peisajul Capitalei. Bucureștiul căpăta infrastructură modernă sub conducerea unui politician cu o biografie mult mai agitată decât sugerează o simplă fotografie oficială. Filipescu fondase ziarul „Epoca”, în jurul căruia s-au aflat nume precum I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Mai târziu avea să devină ministru și una dintre vocile puternice ale intrării României în Primul Război Mondial alături de Antantă.

Proiectul Halei Traian apare în bazele de specialitate cu anul 1894, momentul în care Giulio Magni lucra în cadrul serviciului tehnic al Primăriei. Anul 1896, înscris pe frontispiciu în cifre romane, și reținut în Lista Monumentelor Istorice, marchează finalizarea și inaugurarea clădirii. Diferența dintre cele două date ține, așadar, de drumul firesc de la proiect la edificiu, drum care în București a durat atunci aproximativ doi ani. 

Giulio Magni, italianul care a desenat Bucureștiul

 Hala Traian, 1896. / Imagine restaurată cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale.  

Autorul proiectului, Giulio Magni, s-a născut în 1859 la Velletri, lângă Roma, într-o familie cu legături puternice în lumea artei și arhitecturii. Tatăl său, Basilio Magni, era jurist și istoric de artă, iar printre ascendenți se afla arhitectul Giuseppe Valadier, personalitate importantă a neoclasicismului italian.

Magni a venit în România în anii 1893–1894 și a lucrat timp de aproximativ un deceniu pentru Primăria Bucureștiului și pentru instituțiile statului. Arhiva de Arhitectură, proiect susținut de Ordinul Arhitecților din România, consemnează activitatea sa bucureșteană între 1894 și 1904. Portofoliul românesc cuprinde Hala Traian, Școala Comunală Mavrogheni, clădiri de locuințe, gări, Palatul Nunțiaturii Apostolice și ansamblul Vămii Mărfurilor, realizat în colaborare cu inginerul Anghel Saligny.

Arhitectul italian a lucrat alături de profesioniști români precum Elie Radu și Alexandru Clavel, iar apropierea de Ion Mincu și de arhitectura locală i-a influențat treptat limbajul. În creațiile sale apar eclectismul epocii, accente romantice și elemente inspirate de stilul național aflat atunci în formare. Regele Carol I i-a acordat Ordinul „Coroana României”, semn că activitatea italianului primise o recunoaștere oficială consistentă.

În 1896, același Magni publica proiectul unui grandios „Forum Traiani” pentru București, conceput în zona Universității, cu bibliotecă, muzeu și o copie monumentală a Columnei lui Traian. Ansamblul a rămas pe hârtie, iar asocierea sa cu numele Halei Traian rămâne în zona ipotezei. Coincidența spune însă ceva despre fascinația arhitectului pentru latinitatea românilor și despre amploarea visurilor sale bucureștene. Omul proiecta o piață de zarzavat și, în pauze, reorganiza simbolic centrul Capitalei.

O hală cu aer de gară europeană

 Hala Traian fotografiată de Frédéric Damé, în 1906. / Imagine restaurată și colorizată cu inteligența artificială, păstrând în bună măsură detaliile originale. 

Hala Traian a fost realizată din zidărie de cărămidă și elemente metalice, într-un limbaj inspirat de marile piețe acoperite europene. Fațada principală are o compoziție simetrică, cu un corp central accentuat, goluri înalte și detalii decorative care temperează caracterul industrial al construcției. Cărămida îi oferă căldură vizuală, iar scheletul metalic îi permite să acopere un spațiu interior amplu.

Bolta înaltă și grinzile de metal produc impresia unei gări. Asemănarea vine din aceeași logică inginerească folosită în secolul al XIX-lea pentru piețe, peroane și pavilioane expoziționale. Toate aveau nevoie de suprafețe generoase, circulație fluentă, lumină naturală și aerisire. Oamenii, lăzile, mărfurile și cărucioarele trebuiau să intre, să iasă și să se intersecteze cu o eficiență pe care Bucureștiul stradal o trata cu mai puțin entuziasm.

Construcția figurează în Lista Monumentelor Istorice la adresa Calea Călărașilor nr. 133, cu codul B-II-m-A-18393. Litera A indică valoarea sa de interes național, iar anul consemnat oficial este 1896. Statutul exprimă importanța clădirii atât pentru arhitectura industrial-comercială, cât și pentru istoria dezvoltării urbane a Capitalei.

Patruzeci și patru de magazine și pește viu la subsol

Configurația originală cuprindea parter și subsol. Sursele istorice menționează 44 de spații comerciale pentru carne, legume și produse „coloniale”. Termenul desemna, în vocabularul comercial al epocii, mărfuri aduse de la distanță, între care cafeaua, ceaiul, mirodeniile, cacaoa și alte produse cu parfum cosmopolit. O prăvălie de coloniale reprezenta versiunea Belle Époque a magazinului în care intrai pentru zahăr și ieșeai convins că lumea devenise brusc foarte mare.

Două scări coborau spre subsol, unde se aflau depozitele, instalațiile de aerisire și utilajele frigorifice. Tot acolo existau 12 bazine destinate păstrării peștilor vii. Detaliul pare pitoresc astăzi, însă în epocă era vorba despre prospețime, control sanitar și organizarea atentă a fluxului alimentar.

Ventilatoarele și echipamentele frigorifice plasau Hala Traian în avangarda infrastructurii comerciale bucureștene. Piața oferea protecție față de ploaie și căldură, posibilități mai bune de curățare, spații ordonate pentru categorii diferite de produse și condiții superioare de depozitare. Modernitatea ajungea la public prin experiențe foarte concrete. O bucată de carne păstrată corespunzător convingea uneori mai repede decât un discurs despre progres.

Piața care a dat identitate cartierului

Hala a fost ridicată în zona estică a vechiului București, la marginea cartierului evreiesc, într-un teritoriu urban populat de negustori, meșteșugari și familii cu venituri diverse. Calea Călărașilor lega centrul comercial al orașului de mahalalele estice, iar strada Traian forma o axă importantă între nord și sud.

Apariția unei piețe acoperite a transformat intersecția într-un pol comercial. În jurul halei s-au concentrat prăvălii, servicii și trasee cotidiene, iar numele clădirii a ajuns să desemneze întreaga zonă. „Hala Traian” înseamnă astăzi clădirea, piața, intersecția și cartierul perceput de bucureșteni. Puține edificii capătă o asemenea putere geografică. Palatul Parlamentului domină orașul de pe deal, însă nimeni cere taximetristului să oprească „în cartierul Palatul Parlamentului”.

Comunitatea evreiască a contribuit substanțial la caracterul comercial al zonei înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Străzile apropiate, precum Calea Văcărești, Dudești și Călărași, adunau magazine, ateliere, școli, sinagogi și locuințe. Hala funcționa în interiorul acestui țesut dens, unde cumpărăturile zilnice însemnau simultan economie, întâlnire și spectacol urban.

Comunismul și schimbarea aspectului

În perioada comunistă, Hala Traian și-a continuat existența comercială, iar intervențiile succesive au schimbat imaginea edificiului. Pereții au fost văruiți, inclusiv zonele de cărămidă aparentă, iar în exterior au apărut construcții și spații comerciale suplimentare. Volumetria inițială a devenit mai greu de citit, ca o frază elegantă peste care fiecare administrație a mai scris câte ceva cu pixul.

Clădirea a traversat însă deceniile în care Bucureștiul și-a pierdut numeroase construcții comerciale istorice. Hala Unirii a dispărut în 1986, iar demolarea cartierelor Uranus, Antim și Izvor a șters părți întregi ale orașului vechi. Amplasarea Halei Traian, aflată la est de marile axe ale Centrului Civic, a contribuit probabil la supraviețuirea sa.

După 1989, comerțul s-a fragmentat în tarabe, mici magazine și improvizații specifice tranziției. Hala a rămas un reper activ, chiar dacă spațiul și relația sa cu piața din jur au trecut prin transformări considerabile.

Din 2003, piața traversează strada

În 2003, piața agroalimentară a fost mutată într-o clădire nouă, amplasată vizavi. Un studiu realizat în mediul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” descrie noua piață ca pe un spațiu de aproximativ 516 metri pătrați, organizat cu tarabe și boxe comerciale. Vechea hală a primit o funcțiune de supermarket, iar separarea dintre monument și piața propriu-zisă a schimbat centrul de greutate al intersecției.

Astăzi, în Hala Traian funcționează oficial un magazin Mega Image, la aceeași adresă din Calea Călărașilor nr. 133. Structura metalică și volumul interior rămân vizibile deasupra rafturilor, astfel încât cumpărătorul atent poate citi clădirea printre caserole, frigidere și panouri promoționale.

Adaptarea menține edificiul activ și încălzit, două avantaje importante pentru orice clădire istorică. Restauratorii clădirii (grupul beldian Delhaize, proprietarii supermarketului) au redat clădirii o imagine oarecum similară cu cea inițială, punând în evidență brâurile roșii care îmbrățișează clădirea. În același timp, amenajarea comercială limitează percepția spațiului original și transformă monumentul într-un decor pe care mulți clienți îl observă abia după câteva vizite. Arhitectura duce aici o viață discretă, suspendată deasupra cumpărăturilor săptămânale.

Supraviețuitoarea marilor hale bucureștene

Precum spuneam mai sus, demolarea Halei Matache, în martie 2013, a lăsat Hala Traian drept principala supraviețuitoare a arhitecturii bucureștene de piață acoperită din secolul al XIX-lea. De aceea, importanța sa vine tocmai din raritate. Capitala a avut mai multe hale, însă orașul contemporan păstrează foarte puține urme ale epocii în care metalul, sticla și cărămida promiteau ordine, igienă și eficiență.

Hala Traian povestește și despre schimbarea sensului cuvântului „modern”. În 1896, modernitatea căpăta sensuri noi: ventilație, lumină naturală, instalații frigorifice, chiar și pești ținuți vii în bazine. În prezent, același cuvânt trimite spre case rapide, scanere și aplicații de fidelitate. Clădirea le-a găzduit pe amândouă cu o răbdare arhitecturală admirabilă.

La următoarea trecere prin zonă, merită să te oprești câteva minute în fața halei. Frontispiciul păstrează anul MDCCCXCVI, cărămida spune povestea ambițiilor municipale, iar bolta metalică amintește de vremea când o piață alimentară putea fi proiectată cu solemnitatea unei gări. Bucureștiul oferă rar asemenea continuități. Hala Traian se află acolo de 130 de ani, foarte ocupată cu treaba ei, în timp ce orașul din jur schimbă borduri, regimuri politice și idei despre cumpărături.

Citește și: Bariera Vergului, locul unde Bucureștiul își controla buzunarele și ieșea la iarbă verde