În istoria teatrului românesc există actori ale căror cariere depășesc cu mult granițele unei generații. Ion Finteșteanu a fost unul dintre aceștia. Actor, artist liric, profesor și interpret de film, el a traversat mai bine de șase decenii de istorie a scenei românești, devenind o prezență emblematică a Teatrului Național din București. A avut o voce puternică, o dicție lucrată cu răbdare și o disciplină artistică despre care cei care l-au cunoscut au vorbit cu admirație. Povestea lui începe însă într-un mod mai puțin obișnuit. În timpul Primului Război Mondial, adolescentul Ion Finteșteanu ajunge refugiat la Iași și intră în lumea operei, unde cântă ca tenor. Experiența muzicală avea să-i ofere o pregătire aparte, dar tânărul își dorea mai mult. Își descoperise vocația pentru teatru încă din copilărie și urma să facă pasul care avea să-i schimbe definitiv destinul: studiile la Conservatorul de Artă Dramatică din București, la clasa Luciei Sturdza Bulandra. Radio România îl prezintă drept una dintre personalitățile legendare ale teatrului românesc și confirmă absolvirea Conservatorului în 1921, la clasa marii actrițe.

Copilăria și primii pași spre scenă

Ion Finteșteanu s-a născut la 18 martie 1899, în București, fiind primul dintre cei patru copii ai lui George Finteșteanu și Florica Comșa. Familia își avea originile în satul Fințești, din actualul județ Buzău, numele de familie fiind legat de această proveniență. Încă din copilărie, viitorul actor era atras de lumea teatrului. Recita poezii, participa la mici reprezentații școlare și transforma jocurile copilăriei în adevărate exerciții actoricești.

În anii de liceu, pasiunea pentru artă s-a consolidat. Finteșteanu participa la activitățile societăților culturale și muzicale „Carmen”, „Petre Maior” și „Enăchiță Văcărescu”, iar preocuparea sa pentru muzică avea să fie esențială în formarea ulterioară. Nu era, așadar, un tânăr care descoperea întâmplător teatrul, ci unul care își construia treptat o vocație artistică.

În primăvara anului 1916, se pregătea pentru admiterea la Conservator, lucrând cu Radu Demetrescu-Cluceru. Planurile i-au fost însă schimbate de război și de ocuparea Bucureștiului. A plecat spre Moldova, iar la Iași avea să găsească o primă oportunitate concretă de a intra în lumea spectacolului.

De la tenor la actor la Iași

În toamna lui 1917, Ion Finteșteanu a susținut examenul pentru a deveni tenor al Societății Române de Operă din Iași. Avea doar 18 ani, însă vocea și pregătirea sa muzicală i-au permis să intre într-un mediu artistic profesionist.

Experiența nu a rămas limitată la operă. Finteșteanu a fost cooptat și în trupa Teatrului Național din Iași, unde a ajuns să joace în „Marșul nupțial”, de Henri Bataille. Era un moment important, deoarece tânărul care pornise spre scenă prin muzică începea să-și descopere adevărata identitate artistică în teatru. În acea reprezentație a avut colegi de scenă importanți, între care Maria Ventura, Tony Bulandra și Florica Alexandrescu.

Primul contact cu teatrul profesionist nu a fost lipsit de emoții. Mai târziu, Finteșteanu își amintea că era atât de copleșit de debut, încât nici nu mai știa sigur dacă își rostise sau nu replica. Tocmai această experiență arată cât de diferită era lumea scenei pentru un tânăr care, până atunci, se apropiase mai ales de muzică.

După încheierea războiului, s-a întors la București și și-a continuat pregătirea. Alegerea Conservatorului de Artă Dramatică și, mai ales, întâlnirea cu Lucia Sturdza Bulandra aveau să reprezinte punctul de cotitură al carierei sale.

Elevul Luciei Sturdza Bulandra

Ion Finteșteanu a urmat cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București la clasa Luciei Sturdza Bulandra, una dintre cele mai puternice personalități ale teatrului românesc. A absolvit în 1921, ca premiant, confirmând astfel că talentul său era dublat de o serioasă pregătire profesională.

Bulandra nu i-a oferit doar cunoștințe tehnice. Pentru tânărul actor, școala ei a însemnat disciplină, rigoare și respect pentru profesie. Finteșteanu a învățat să-și controleze vocea, gesturile și prezența scenică și să privească fiecare rol ca pe o construcție care necesita muncă.

Formarea sa muzicală a rămas un avantaj. Vocea de tenor și experiența acumulată în operă îi ofereau o capacitate de control vocal neobișnuită pentru un actor. În același timp, el a lucrat la problemele de dicție și la defectele de vorbire care îl preocupaseră încă de la începutul drumului său artistic.

Compania Bulandra și intrarea în lumea marilor actori

Încă din perioada studenției, Finteșteanu a început să lucreze în compania condusă de soții Bulandra. După absolvire, colaborarea s-a consolidat, iar unul dintre primele sale roluri importante a fost în „Berg-op-Zoom”, piesa lui Bernard Zimmer. O evocare publicată în revista „Flacăra” în 1984 amintește că, după perioada petrecută la Bulandra, actorul a ajuns ulterior la Național, în decembrie 1921.

Perioada Companiei Bulandra a reprezentat o adevărată școală practică. Finteșteanu a avut ocazia să lucreze alături de actori consacrați și să observe direct mecanismele unei scene profesioniste. Nu s-a limitat la executarea rolurilor primite, ci a urmărit permanent să-și îmbunătățească tehnica.

Un episod important este legat de actorul Nicolae Soreanu, care l-a luat într-un turneu cu „Rața sălbatică” de Henrik Ibsen și i-a înlesnit intrarea la Teatrul Național din București. Astfel, în decembrie 1921, Finteșteanu pășea într-o instituție cu care avea să-și lege numele pentru mai bine de șase decenii.

Șase decenii pe scena Teatrului Național

Intrarea în trupa Teatrului Național a reprezentat începutul celei mai lungi și importante etape din cariera sa. Finteșteanu avea să rămână asociat cu Naționalul bucureștean din 1921 până în 1984, iar această longevitate este una dintre cele mai impresionante performanțe din istoria teatrului românesc.

De-a lungul deceniilor, actorul a interpretat personaje extrem de diferite, demonstrând o versatilitate care i-a permis să treacă de la tragedie la comedie și de la dramaturgia universală la literatura dramatică românească. Printre rolurile sale s-au numărat Karenin din „Ana Karenina”, Polonius din „Hamlet”, Nebunul din „Regele Lear”, doctorul Dorn din „Pescărușul”, Farfuridi, Pristanda și Cetățeanul turmentat din Caragiale, precum și Ianke din „Take, Ianke și Cadâr”.

Unul dintre rolurile pe care însuși Finteșteanu le considera deosebit de importante a fost Charly din „Clovnul” de Serck Rogers. Actorul îl considera „Hamletul meu”, iar pentru acest personaj s-a pregătit aproape șase luni, lucrând inclusiv cu artiști de circ pentru construirea numărului de clovn. Interpretarea sa a fost atât de apreciată, încât i s-a propus chiar să învețe textul în limba italiană și să participe la un turneu mondial.

„Evlavia teatrului”, principiul care i-a definit cariera

Cei care l-au cunoscut au vorbit nu doar despre talentul lui Ion Finteșteanu, ci mai ales despre seriozitatea cu care își trata profesia. Gaby Michailescu îl descria drept un om care și-a consacrat întreaga existență teatrului și care își pregătea fiecare apariție cu o minuțiozitate ieșită din comun.

Pentru Finteșteanu, scena nu era un simplu loc de muncă. Era un spațiu căruia trebuia să-i acorde respect. Fiecare cuvânt, fiecare gest și fiecare detaliu al unui personaj trebuiau gândite și exersate. Această atitudine explică și de ce a devenit, la rândul său, un reper pentru generațiile mai tinere.

În anii 1960, actorul continua să fie o prezență energică pe scenă. A apărut în spectacolul de stradă „Se caută o vedetă”, realizat de Aurel Felea și Sadi Rudeanu, pe muzica lui Temistocle Popa, alături de artiști precum Vasile Tomazian, Nae Lăzărescu și Horia Căciulescu. Pentru un actor ajuns deja la maturitatea artistică, apariția demonstra că Finteșteanu continua să se adapteze unor forme noi de spectacol.

Profesorul care a format alte generații de actori

O dimensiune esențială a moștenirii lui Ion Finteșteanu este activitatea pedagogică. După ce și-a construit o carieră impresionantă pe scenă, actorul a început să transmită mai departe ceea ce învățase de la maeștrii săi.

A devenit profesor universitar la Facultatea de Teatru a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică și a condus Catedra Arta Actorului. Printre colaboratorii și asistenții săi s-au numărat Sanda Manu și Dem Rădulescu, iar arhiva UNATC confirmă existența unor clase de actorie coordonate de profesorul Ion Finteșteanu.

Influența sa asupra studenților a fost considerabilă. Printre cei care i-au fost elevi s-a numărat și Dorina Lazăr, una dintre marile actrițe române ale generației sale. Ea a absolvit Facultatea de Teatru la clasa profesorului Ion Finteșteanu, avându-i ca asistenți pe Sanda Manu și Dem Rădulescu.

Astfel, Finteșteanu nu a transmis doar tehnici actoricești, ci și concepția sa despre profesie. Pentru el, actorul trebuia să fie riguros, punctual și profund implicat în construirea personajului. Lecția pe care a transmis-o generațiilor următoare a fost aceeași pe care o primise de la marii săi înaintași: scena trebuie tratată cu respect și responsabilitate.

Ion Finteșteanu și întâlnirea cu cinematografia

Activitatea sa nu s-a limitat la teatru. Finteșteanu a avut și o carieră cinematografică întinsă pe mai multe decenii. Sursele dedicate filmografiei sale menționează apariția în „Țigăncușa de la iatac”, în 1923, urmată de „Năbădăile Cleopatrei” și „Datorie și sacrificiu”.

O altă sursă documentară menționează că în „Datorie și sacrificiu” a jucat fără să primească onorariu, fapt care ilustrează disponibilitatea sa de a susține proiectele artistice chiar și atunci când condițiile nu erau neapărat avantajoase.

După o perioadă în care aparițiile sale cinematografice au fost mai rare, Finteșteanu a revenit pe marele ecran în anii 1950. A jucat în „Bulevardul Fluieră Vântu”, „O scrisoare pierdută”, „Titanic vals”, „Haiducii”, iar ulterior și în producții precum „Celebrul 702”, „Runda 6”, „Serata” și „B.D. la munte și la mare”.

Distincțiile și ultimii ani ai unei vieți dedicate scenei

Valoarea artistică a lui Ion Finteșteanu a fost recunoscută și oficial. În ianuarie 1953, i-a fost acordat titlul de Artist Emerit, pentru merite deosebite și realizări valoroase în artă, iar în 1958 a primit titlul de Artist al Poporului. În 1971, a fost decorat cu Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România”, clasa a III-a.

În același an, Teatrul Național l-a recunoscut drept membru de onoare, o recunoaștere firească pentru un actor care își petrecuse aproape întreaga viață artistică în cadrul acestei instituții.

Ion Finteșteanu a murit la București, la 21 octombrie 1984, la vârsta de 85 de ani, și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu. Dispariția sa a însemnat plecarea unei personalități care aparținea unei alte epoci a teatrului românesc, o epocă în care scena era construită în jurul unor actori formați cu răbdare, prin studiu și printr-o relație aproape sacră cu profesia.

Ion Finteșteanu rămâne, astfel, una dintre figurile reprezentative ale Bucureștiului teatral interbelic și postbelic. A pornit de la operă, a devenit elevul Luciei Sturdza Bulandra, a intrat în Compania Bulandra, apoi în trupa Teatrului Național, unde avea să rămână peste șase decenii. A jucat Shakespeare, Tolstoi, Cehov și Caragiale, a făcut film, a predat actorie și a format la rândul său actori care aveau să devină nume importante ale culturii române.

Mai mult decât un actor longeviv, Finteșteanu a fost un adevărat transmițător al unei tradiții. A primit de la maeștrii săi respectul pentru teatru și l-a transmis mai departe studenților. Tocmai de aceea, imaginea sa nu poate fi desprinsă de acea „evlavie a teatrului” despre care vorbeau contemporanii săi: convingerea că scena nu este doar un loc în care se joacă roluri, ci un spațiu în care talentul trebuie susținut prin muncă, disciplină și respect pentru public.

Aceasta este, în fond, povestea lui Ion Finteșteanu: un bucureștean care a descoperit arta prin muzică, a intrat în teatru în anii tulburi ai Primului Război Mondial, a fost format de Lucia Sturdza Bulandra și a ajuns unul dintre marii slujitori ai Teatrului Național. O carieră de peste șase decenii care a legat generații de artiști și care explică de ce numele lui Ion Finteșteanu continuă să aparțină istoriei mari a teatrului românesc.

Citește și: Starurile Bucureștiului Interbelic: Gheorghe Timică, de la coristul operetei la legendarul actor al Capitalei