Bucureștiul interbelic a fost una dintre cele mai efervescente perioade din istoria culturală a capitalei. Teatrele, grădinile de vară, sălile de spectacole și revistele muzicale deveniseră locuri în care publicul descoperea actori, cântăreți și comedianți care aveau să rămână în memoria orașului. Printre personalitățile care au contribuit la această atmosferă se numără și Gheorghe Timică, unul dintre cei mai apreciați actori români de teatru și film ai primei jumătăți a secolului al XX-lea. Numele său adevărat era Dumitru Georgescu, iar cariera sa artistică a început într-un mod modest, ca simplu corist într-o companie de operetă. De aici avea să pornească însă un drum spectaculos, care l-a purtat prin numeroase companii și teatre bucureștene și l-a adus alături de mari nume ale scenei românești, precum Nicolae Leonard, Velimir Maximilian și Constantin Tănase. Muzeul Teatrului Național București îl amintește drept unul dintre actorii importanți ai instituției, iar mărturiile contemporanilor vorbesc despre naturalețea și farmecul său scenic. Astăzi, memoria lui Gheorghe Timică este păstrată inclusiv printr-o stradă din București care îi poartă numele. O hotărâre a Consiliului General al Municipiului București a schimbat în 2015 denumirea străzii George Timică în strada Gheorghe Timică, menționând explicit perioada 1886-1954 și profesia sa de actor.

Copilăria de la Brăila și primele întâlniri cu teatrul

Gheorghe Timică s-a născut în anul 1886, fiind cunoscut în actele și sursele biografice sub numele de Dumitru sau Dimitrie Georgescu. Unele surse secundare indică Bucureștiul drept loc al nașterii, în timp ce biografia tradițională transmisă despre actor îl plasează la Rășinari. Este însă bine documentat faptul că și-a petrecut copilăria la Brăila, unde a urmat școala primară.

Pentru copilul care avea să devină unul dintre marii comici ai scenei românești, întâlnirea cu teatrul a reprezentat un moment decisiv. Primele spectacole pe care le-a văzut au fost „Păunașul codrilor”, interpretat de trupa Bobescu, și „Meșterul Manole”, prezentat de trupa Al. P. Marinescu. Spectacolele l-au impresionat atât de mult, încât a început să viseze la o carieră artistică.

Timică era însă, încă din copilărie, o fire energică și greu de ținut în frâu. Părinții au considerat că un asemenea temperament ar putea fi disciplinat printr-o educație militară și l-au trimis la Școala copiilor de trupă de la Mănăstirea Dealu, din Târgoviște. Experiența nu i-a schimbat însă firea, iar ulterior a fost transferat la Batalionul 7 Vânători.

Disciplina severă de aici l-a determinat să ceară un nou transfer, ajungând la Regimentul 6 Mihai Viteazul. Paradoxal, tocmai armata avea să-i ofere una dintre primele oportunități de a-și descoperi talentul muzical. A intrat în orchestra regimentului și a învățat să cânte la mai multe instrumente, de la clarinet până la toba mică.

Căpitanul Damian, șeful orchestrei, a observat că tânărul avea aptitudini muzicale și l-a îndemnat să urmeze Conservatorul. A fost un sfat care avea să-l apropie și mai mult de lumea scenei.

De la Conservator la corul unei companii de operetă

În 1920, Timică s-a prezentat la examenul Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, unde a ales pentru probă monologul lui Despot din „Despot Vodă”. Printre membrii comisiei se afla și marele actor Constantin Nottara. Încă de la primele versuri, Nottara l-a oprit și i-a sugerat să se îndrepte spre comedie, considerând că temperamentul său nu era potrivit pentru dramă.

Sfatul avea să se dovedească profetic. Timică nu a rămas însă mult timp la Conservator. Pentru studenții din primul an, programul presupunea, între altele, exerciții și fabule, iar tânărul s-a plictisit repede. A părăsit instituția și a reușit să intre ca simplu corist în compania de operetă condusă de Constantin Grigoriu.

Această perioadă a reprezentat începutul propriu-zis al carierei sale. Grigoriu a observat că tânărul era îndrăgostit de teatru și i-a oferit o șansă. În spectacolul „Vagabonzii”, Timică a primit rolul unui bătrân de 80 de ani. Era o ocazie importantă pentru un actor aflat la început de drum, iar experiența avea să-i demonstreze că scena era locul în care se simțea cel mai bine.

În această perioadă, drumul său a început să se îndepărteze definitiv de muzică și să se apropie de comedie și teatru. Talentul său pentru observație, mimică și interpretarea personajelor îl recomanda tot mai mult pentru roluri comice.

Compania Artiștilor Asociați și primele succese

În 1907, Nicolae Niculescu-Buzău a părăsit Compania Grigoriu și a înființat, la Grădina Ambasadori, Compania Artiștilor Asociați. Noua trupă era condusă de Niculescu-Buzău și Constantin Nottara, iar Timică s-a alăturat acestei echipe.

La început, actorului i-au revenit roluri mici, în special personaje de servitori. Pentru un artist care avea să ajungă celebru, începutul era unul modest, dar aceste apariții i-au permis să învețe meseria direct în fața publicului.

Momentul decisiv a venit odată cu piesa „Militarii veseli”. Rolul i-a adus un succes real și a demonstrat că Timică avea capacitatea de a transforma chiar și un personaj aparent secundar într-o prezență memorabilă. După aproximativ opt ani petrecuți în această companie, actorul și-a continuat ascensiunea în alte importante structuri teatrale ale Bucureștiului.

A fost angajat la Teatrul Comedia, condus de A. de Herz, apoi a jucat în companiile lui Nae Leonard și Velimir Maximilian. A urmat o perioadă în care numele său a fost prezent pe mai multe scene ale capitalei: Teatrul Mic, Teatrul Ventura și compania SCITA, Societatea Cooperativă de Întreprinderi Teatrale și Artistice.

SCITA reunea mai multe spații și formații teatrale, între care Teatrul Comedia, Teatrul Vesel, Teatrul Liber și Grădina Marconi. Mai târziu, Timică avea să devină co-director al Teatrului Modern, confirmând nu doar talentul său de actor, ci și capacitatea de a se implica în organizarea vieții teatrale.

Timică, numele de scenă născut dintr-o întâmplare

Numele sub care a devenit celebru nu era cel primit la naștere. Într-un interviu acordat lui F.O. Fosian, actorul a explicat chiar el povestea numelui „Timică”.

Potrivit mărturiei sale, numele real era Mitică Georgescu. Când era la începutul carierei, Niculescu-Buzău i-a spus că ar trebui să-și schimbe numele, deoarece în București exista un restaurant-berărie care purta numele „Mitică Georgescu”. Pentru a evita această coincidență, Niculescu-Buzău i-a transformat numele, schimbând practic ordinea silabelor: din „Mi-ti-că” a rezultat „Ti-mi-că”.

Astfel s-a născut numele artistic care avea să devină celebru în lumea teatrului românesc. Timică însuși spunea că nu el își schimbase numele, ci „întâmplarea”. Povestea este una dintre acele întâmplări aparent mărunte care ajung să aibă consecințe uriașe: un nume născut dintr-o glumă sau dintr-o necesitate practică avea să fie asociat pentru totdeauna cu unul dintre marii actori ai scenei românești.

Marele comic al Bucureștiului interbelic

Alături de N. Leonard, Velimir Maximilian și Constantin Tănase, Gheorghe Timică a făcut parte din generația de artiști care au dat spectacolelor bucureștene din primele decenii ale secolului XX un dinamism aparte. A jucat în operete, comedii și reviste, iar până în 1921 a rămas strâns legat de aceste genuri.

După 1921, s-a orientat către teatrul dramatic, demonstrând că talentul său nu se limita la comedie. Această evoluție este importantă pentru înțelegerea complexității actorului. Deși publicul îl asocia adesea cu personajele comice, Timică era capabil să abordeze o gamă mult mai largă de roluri.

Mărturia soției sale, actrița Silvia Dumitrescu-Timică, păstrată de Muzeul Teatrului Național București, îl descrie ca pe un actor care interpreta juni primi și comici, dar care era și un mare tragedian. Ea își amintea de statura sa înaltă, eleganța, părul alb, ochii albaștri și, mai ales, de naturalețea scenică și felul în care dădea replica. Publicul îl aprecia pentru firescul său, iar în viața privată era considerat un om bun și generos.

Superstițiile unui actor îndrăgit

Dincolo de scenă, Gheorghe Timică era cunoscut de colegi și pentru superstițiile sale. În 1937, revista „Ilustrațiunea română” relata câteva dintre obiceiurile actorului, prezentându-l drept un comic spiritual și un om foarte superstițios.

Unul dintre cele mai neobișnuite talismane ale sale era o pălărie veche de paie, pe care o purta la repetiții indiferent de anotimp. Era uzată, murdară și găurită, dar Timică refuza să renunțe la ea, considerând că îl proteja de ghinion.

Avea mereu și o bucată de lemn în buzunar, pentru a putea „bate în lemn” atunci când voia să îndepărteze o eventuală nenorocire. O altă mare teamă a sa era culoarea verde. Potrivit relatării din „Ilustrațiunea română”, înainte de un anumit moment îi era rău când o parteneră apărea pe scenă îmbrăcată în verde.

Soția sa, Silvia Dumitrescu, a încercat să-i învingă această superstiție într-un mod ingenios. De Crăciun, i-a oferit o cravată verde. Timică a purtat-o cu teamă, dar, după o săptămână, observând că nu i se întâmplase nimic, a început să accepte ideea că poate culoarea nu îi aducea ghinion. Firește, tradiționalul „bătut în lemn” nu putea lipsi din această poveste.

Moștenirea unui actor care a devenit nume de București

Gheorghe Timică a rămas în istoria teatrului românesc ca unul dintre acei artiști care au reușit să transforme naturalețea într-o adevărată artă. De la coristul unei companii de operetă până la actorul consacrat al marilor scene bucureștene, traseul său profesional a fost construit prin perseverență, talent și capacitatea de a se adapta unor genuri teatrale diferite.

A primit în 1953 titlul de Artist al Poporului, pentru meritele sale artistice și activitatea desfășurată în domeniul teatrului. A murit în 1954 și a fost înmormântat în Cimitirul Sfânta Vineri din București.

Memoria sa nu a dispărut odată cu dispariția sa fizică. Bucureștiul îi păstrează numele pe hartă, iar strada Gheorghe Timică din Sectorul 1 amintește astăzi trecătorilor de actorul născut în 1886 și mort în 1954.

Povestea lui Gheorghe Timică este, în fond, povestea unui artist care nu a pornit cu privilegiile unui mare nume și nici nu a urmat un traseu academic perfect. A început ca un tânăr neastâmpărat, a trecut prin școala militară, orchestra unui regiment, Conservator și corul unei companii de operetă, pentru ca, în cele din urmă, să devină una dintre figurile emblematice ale scenei românești. În Bucureștiul interbelic, unde teatrul era una dintre marile forme de divertisment și de socializare, Timică și-a câștigat locul printr-un talent pe care publicul l-a recunoscut și l-a îndrăgit.

De aceea, numele său rămâne legat nu doar de istoria teatrului, ci și de istoria culturală a Capitalei. Gheorghe Timică a fost unul dintre artiștii care au făcut Bucureștiul să râdă, să se emoționeze și să revină în sălile de spectacol. Iar faptul că astăzi o stradă îi poartă numele reprezintă o formă discretă, dar importantă, prin care orașul își păstrează memoria marilor săi actori.

Citește și: Starurile Bucureștiului interbelic: Lisette Verea a plecat de la Alhambra pentru a străluci ca actriță la Hollywood