Astăzi, Piața Muncii, din Sectorul 2, înseamnă pentru cei mai mulți bucureșteni o intersecție mare, fezandată cu un pasaj rutier, o stație de metrou și câteva minute în care semaforul meditează asupra condiției umane. Numele oficial, Piața Eudoxiu Hurmuzachi, apare pe hărți și în documentele Primăriei, însă conversația orașului preferă varianta veche din comunism. Cu tot respectul pentru domnul Hurmuzachi – politician austriac și patriot român de secol 19 – nimeni nu-l aduce în discuție când vine vorba de Piața… Muncii.

Dar sub ambele denumiri se află un nume încă și mai vechi, mult mai expresiv și încăpățânat de viu: Bariera Vergului.

Aici se termina pe vremuri Bucureștiul dinspre răsărit. Dincolo începeau câmpurile, grădinile, viile și drumurile care purtau căruțe spre satele din jur ori spre Pantelimon. Dincoace se adunau mahalalele, prăvăliile, cârciumile, tramvaiele și eterna specie bucureșteană care știa exact pe unde se scurtează drumul. Bariera era frontieră fiscală, reper geografic și loc de întâlnire. Era o poartă a orașului, cu mai puțină solemnitate decât o poartă de cetate și cu mult mai multă marfă ascunsă prin fân.

Unde se afla Bariera Vergului

Amplasarea se fixează fără tăgadă. Bariera Vergului corespunde pieței aflate la întâlnirea dintre Șoseaua Mihai Bravu, Calea Călărașilor, Bulevardul Basarabia și Bulevardul Decebal. Muzeul Municipiului București identifică locul cu Piața Muncii de astăzi și îl include în vechiul șir de bariere legate, în secolul al XIX-lea, de prima arteră circulară a Capitalei.

Cuvântul „barieră” avea un sens foarte concret. La capetele drumurilor principale funcționau posturi de pază, unde oamenii și vehiculele erau controlați, iar mărfurile aduse în oraș erau supuse accizelor. În volumul Bucureștii Vechiului Regat, George Costescu descrie străjile de zi și de noapte și uniformele pestrițe ale gărzilor comunale. Bucureștenii le spuneau „spirtari”, fiindcă băuturile spirtoase ocupau un loc central în preocupările fiscale. Statul local descoperise deja un adevăr durabil: acolo unde există rachiu, apare curând și un formular.

Controlul căruțelor încărcate cu paie ori fân se făcea cu o rangă lungă, înfiptă în încărcătură din mai multe direcții. Metoda urmărea să găsească marfa ascunsă și scutea paznicii de descărcarea întregului car. Prin urmare, intrarea în București începea adesea cu o inspecție energică a nutrețului, procedură care oferea probabil o dimineață memorabilă atât căruțașului, cât și calului.

Bariera Vergului, anii 40. În dreapta, fabrica de biscuiți Iuliu Meinl, viitoare „1 Mai” 

Un nume venit de la Vergu Vartolomei

Literatura despre București fixează în mod repetat anul 1777 pentru atestarea Barierei Vergului ori a zonei cu acest nume. Documentele publicate despre oraș arată însă că mahalaua Vergului exista deja în secolul al XVIII-lea, iar o mențiune din 1766 vorbește despre o prăvălie legată de un locuitor al mahalalei. Cea mai prudentă formulare păstrează 1777 drept reper consacrat pentru barieră și așază apariția toponimului într-un context ceva mai vechi.

Originea numelui duce, cu mare probabilitate, la Vergu Vartolomei, boier din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Sursele bisericești îl prezintă drept un om folosit de domnitor în misiuni diplomatice la Constantinopol. În 1724 - 1725, Vergu Vartolomei, mitropolitul Daniil al Ungro-Vlahiei și Ancuța au ctitorit biserica aflată astăzi pe strada C. F. Robescu, cunoscută drept Sfântul Mina - Vergu.

Toponimia bucureșteană funcționa adesea printr-o economie admirabilă. Se întâmpla adesea ca un boier să ridice o biserică, să posede terenuri ori să devină reperul unei comunități, iar de aici numele lui începea să circule prin mahala, apoi prin acte, pe uliță și pe buzele birjarilor. Vergu a trecut astfel de la statutul de persoană la cel de loc, de la loc la drum și de la drum la… barieră. Peste trei secole, numele încă apare în conversații despre cartier, o adevărată performanță de marketing la care multe branduri cu bugete serioase de promovare pot privi cu o firească invidie.

Podul Vergului, drumul care pornea din inima orașului

Din centru spre barieră venea Podul Vergului, artera cunoscută astăzi drept Calea Călărașilor. În limbajul vechiului București, „pod” desemna o stradă importantă acoperită cu bârne de lemn. Lemnul ajuta circulația prin noroi, deși oferea orașului o relație costisitoare și zgomotoasă cu întreținerea drumurilor.

Istoricul Emanuel Bădescu arată că artera purta numele Podul Vergului înainte de 1878 și apărea uneori ca Drumul Pantelimonului, fiindcă ajungea către poarta Mănăstirii Pantelimon. După Războiul de Independență, denumirea Calea Călărașilor a omagiat trupele de cavalerie. Schimbarea a adus o sonoritate patriotică unei străzi care continua să facă aceeași muncă practică, ducând oameni, animale și mărfuri între centru și marginea de est.

Pe traseu se înșirau mahalale formate în jurul bisericilor, case de negustori, ateliere și grădini. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Hala Traian avea să dea zonei un pol comercial modern, iar vechea cale de ieșire din oraș devenea treptat o arteră urbană densă. Bucureștiul înainta spre câmp într-un ritm familiar: întâi drumul, apoi prăvălia, după aceea casa, iar la final disputa despre trafic.

Bariera Vergului, anii 60. / Captură video YouTube Constantin Stăncescu 

Cum a devenit marginea orașului o centură

Planul realizat de Vladimir Blaremberg în 1842 arată barierele la capetele căilor principale. După 1860, arterele periferice au început să se lege fragmentar, iar în 1871 formau deja o linie circulară continuă. Muzeul Municipiului București o consideră prima centură a orașului.

În partea de nord și est, traseul unea Bariera Mogoșoaiei, aflată în actuala Piață Victoriei, cu barierele Herăstrăului, Mândritului, Moșilor, Iancului și, la capăt, Vergului. Șoselele Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Mihai Bravu păstrează în orașul contemporan o mare parte din acea geometrie periferică. Inelul median de azi este, în fond, rămășița unei margini pe care Bucureștiul a înghițit-o cu poftă.

În 1871, dincolo de șoselele respective se întindeau podgorii, terenuri cultivate și prime nuclee industriale. Spre interior se aflau mahalale precum Iancului, Delea Veche și Delea Nouă. Bariera Vergului marca punctul în care orașul compact se desfăcea într-un peisaj amestecat, cu gospodării, grădini și drumuri de țară. Granița avea contur administrativ, însă viața trecea prin ea în ambele sensuri, zilnic și cu roțile pline de praf.

Bariera Vergului, în perioada reamenajării. / Sursă foto: Bucurestiul meu drag 

Grădina Ivașcu și plăcerile periferiei

Marginea Bucureștiului oferea spațiu pentru petrecere, iar Bariera Vergului avea propria destinație de agrement. În apropiere se afla Grădina Ivașcu, foarte frecventată de Paște. Sursele despre vechile grădini bucureștene pomenesc pastrama friptă, vinul băut din oale noi de pământ și obiceiul ciocnirii ouălor.

Imaginea spune destul despre felul în care bucureșteanul își negocia relația cu natura. Ieșea la iarbă verde, își instala masa, punea carnea pe grătar și transforma câmpul într-o extensie a sufrageriei, însă cu fum mai mult și vecini aleși de întâmplare. Picnic, da. Am putea să-I spunem și așa. Dar grădina a fost ocupată treptat de case și străzi, pe măsură ce orașul s-a extins.

Activitatea comercială a crescut în jurul barierei. Negustorii și grădinarii din localitățile apropiate aduceau legume, fructe, lapte și brânză, iar prăvăliile și cârciumile deserveau locuitorii, călătorii și căruțașii. Bariera a început să funcționeze ca zonă de schimb între economia rurală din jur și piața urbană. Pentru că aici se întâlneau ritmul satului și foamea orașului, două forțe care au colaborat mereu excelent atunci când pe masă apărea pastrama.

Tramvaiele și cinematograful Vergu

În perioada interbelică, zona încă păstra aerul unei periferii, deși transportul public o legase tot mai strâns de restul Capitalei. Filologul Gheorghe Parusi, crescut în cartier și autorul excelentului volumul Bariera Vergului sau viața unui băiat de București, amintește că, în jurul anului 1948, tramvaiul 19 întorcea aici și mergea până la Chibrit, linia 25 ajungea spre Panduri, iar tramvaiul 26 lega Vitanul de Gara de Nord.

Rețeaua făcea din barieră un nod de transport cu o rază surprinzătoare. Un loc care fusese cândva capătul Bucureștiului oferea legături către vestul și nordul orașului. Tramvaiul îndeplinea astfel una dintre marile sale misiuni istorice, aceea de a transforma periferia în cartier și distanța în rutină.

Tot aici funcționa Ateneul și Cinema Vergu, într-o clădire ridicată în anii interbelici, cu inscripția vizibilă pe fronton. După instaurarea regimului comunist, sala a primit numele Cinema Munca. Clădirea a rămas unul dintre puținele repere vechi ale intersecției, iar frontispiciul păstrează numele Vergu cu o eleganță discretă, ca o semnătură lăsată pe zid înainte ca nomenclatura să vină cu bidonul ei de vopsea.

Cinema Vergu (Munca) / Sursa: Bucurestiul meu drag 

Barbu Delavrancea, copilul de la Delea Nouă

Zona Barierei Vergului intră și în biografia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Scriitorul s-a născut la 11 aprilie 1858 și și-a petrecut copilăria în mahalaua Delea Nouă, aflată lângă barieră. Tatăl său, Ștefan Tudorică Albu, era căruțaș de grâne, o profesie perfect legată de lumea drumurilor și a mărfurilor care traversau marginea Capitalei.

Delavrancea avea să devină scriitor, avocat, orator, academician și primar al Bucureștiului. Drumul de la mahalaua Delea Nouă către centrul vieții publice românești oferă una dintre acele biografii pe care orașul le produce amestecând ambiția cu accidentul geografic. Bariera apare ca decor al copilăriei unui om care avea să conducă, pentru o vreme, întregul oraș aflat dincolo de ea. Fiindcă Delavrancea a fost – puțini știu – primar al Bucureștiului între 1899 și 1901.

De la Bariera Vergului la Piața Muncii

Regimul comunist a înlocuit vechea denumire cu Piața Muncii, iar actualul bulevard Basarabia a purtat, la rândul său, numele Bulevardul Muncii. Alegerea urma vocabularul simbolic al epocii, populat de uzine, colective și categorii sociale ridicate la rang de adresă poștală. Numele s-a fixat atât de bine în uzul bucureștenilor, încât a supraviețuit schimbării oficiale de după 1990.

Calea Călărașilor, spre Bariera Vergului, înainte de reamenajare / Foto: Dan Vartanian 

Transformarea fizică a zonei a fost mult mai radicală decât schimbarea plăcuțelor. Sistematizările comuniste au lărgit artere, ridicând fronturi de blocuri și modificând vechile alinieri. În anii 80, amenajarea pasajului rutier și lucrările de infrastructură au dus la demolarea unor clădiri de colț și la remodelarea intersecției. Farmacia cunoscută de localnici, aflată într-o clădire veche de pe colț, a dispărut în cursul lucrărilor. La fel gogoșeria și alte asemenea repere.

Stația de metrou Piața Muncii a intrat în funcțiune la 17 august 1989, odată cu tronsonul Gara de Nord 1–Dristor 2. Orașul a așezat astfel metroul chiar sub fosta poartă de răsărit. Căruțele controlate cu ranga, tramvaiele de cartier și garniturile subterane aparțin aceluiași fir istoric, chiar dacă fiecare generație a fost convinsă că tocmai ea inventase aglomerația.

Piața Eudoxiu Hurmuzachi și memoria care refuză plăcuțele

Piața Muncii, 1978. În imagine, celebra statuie cu nimfa și Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena / Foto: Alfredo Padron (via Andrei Bîrsan - Bucurestiul meu drag) 

După 1990, piața a primit oficial numele istoricului și omului politic bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi. Documentele Primăriei folosesc această denumire, în timp ce stația de metrou, pasajul și limbajul cotidian păstrează denumirea Piața Muncii. Bariera Vergului circulă într-un registru mai afectiv, între istorie urbană, memorie de familie și fotografii vechi.

Suprapunerea celor trei nume spune povestea Bucureștiului cu o precizie de- dreptul comică, în care administrația decide, transportul public conservă, iar locuitorii aleg după ureche și obișnuință. În aceeași intersecție se înghesuie un boier din epoca lui Brâncoveanu, un ideal comunist și un istoric al Bucovinei, toți obligați să împartă același semafor.

Bariera fizică a dispărut, câmpurile au fost împinse mult spre exterior, iar marginea de odinioară a devenit un nod intens al orașului. Totuși, forma veche încă se citește în traseul Căii Călărașilor, în curbura inelului Mihai Bravu–Ștefan cel Mare, în clădirea fostului Cinema Vergu și în felul în care oamenii rostesc locul. Bariera Vergului rămâne una dintre adresele dispărute care continuă să organizeze mental Bucureștiul. Uneori, orașul își pierde clădirile mai repede decât își pierde vocabularul, iar aici vocabularul s-a dovedit a avea o rezistență remarcabilă.

Imaginile din articol au fost restaurate cu I.A. Fotografiile originale aparțin autorilor (neidentificați, dacă nu sunt menționați la fiecare imagine).

Citește și: https://www.bucuresti.ro/articole/10-strazi-din-sectorul-2-din-bucuresti-care-au-povesti-interesante-1288