Vreme de aproape trei secole, Calea Victoriei a purtat un soi de reputație pe care orice altă stradă bucureșteană o invidiază în secret: adresa unde orașul venea ca să fie văzut, unde se alcătuiau, discret, guverne pe la o cafea, și unde, după cum spun unii, Bucureștiul modern a prins formă chiar sub tălpi. Astăzi, e și strada spre care aproape toată lumea arată atunci când vine vorba care a fost prima pavată, și mai apoi asfaltată, din oraș — o afirmație repetată atât de des, în formulări atât de identice, încât a încetat de mult să mai sune ca un fapt și a început să sune ca un folclor urban. Dacă tragi puțin de firul ăsta, însă, povestea se dovedește mult mai puțin limpede decât lasă să se înțeleagă internetul. 

De la bârne de stejar la piatră cubică

Drumul a pornit, ca atâtea altele din Bucureștiul vechi, fără nimic solid sub picioare. În 1692, Constantin Brâncoveanu a tăiat o arteră nouă ca să-și lege moșia de pe malul Dâmboviței de cea de la Mogoșoaia, fără să țină cont de proprietățile boierilor pe care le traversa. A cerut ca noul drum să fie podit cu bârne groase de stejar — de aici și numele de Podul Mogoșoaiei, nume pe care mai multe artere bucureștene îl purtau pe atunci, fiindcă sistemul era folosit pe scară largă în oraș, nu doar aici.

Bârnele nu rezolvau, însă, mare lucru. Sub ele se aduna noroi, iar trecătorii ajungeau frecvent scufundați până la brâu, scria la vremea respectivă scriitorul Nicolae Filimon. Sistemul a fost abandonat treptat: din 1824 s-a trecut la piatră de râu, iar abia în 1864, sub mandatul primarului Barbu Vlădoianu, a început pavarea sistematică a Podului Mogoșoaiei cu piatră cubică — lucrare care s-a încheiat în 1872, odată cu amenajarea trotuarelor. Istoricul Gheorghe Parusi, autorul monumentalei Cronologii a Bucureștilor, descrie acest moment drept primul pavaj sistematic cu piatră cubică al orașului.

Aici începe, de fapt, prima confuzie care circulă în jurul Căii Victoriei: multe texte spun simplu că "a fost prima stradă pavată din România", ca și cum lucrul ar fi unanim acceptat. În realitate, cel puțin o sursă vorbește despre o altă stradă, fosta "Pensionatului" din Centrul Vechi, pavată tot cu piatră cubică, dar din 1870, cu granit adus din Belgia, nu din Scoția, cum apare în versiunea mai răspândită despre Calea Victoriei. Niciuna dintre cele două variante nu se sprijină pe un document de arhivă citat explicit — ceea ce înseamnă că eticheta de "prima din țară" rămâne, cel puțin pentru moment, mai degrabă o frază frumoasă decât un fapt verificat.

Asfaltul: povestea care nu se susține chiar atât de bine

Dacă pavarea cu piatră cubică are, totuși, o sursă rezonabil de solidă în spate, partea cu asfaltul stă mult mai prost. Varianta care circulă cel mai des spune că turnarea asfaltului pe Calea Victoriei s-ar fi întâmplat "în preajma Primului Război Mondial" — undeva între 1910 și 1916, deci. Sună plauzibil, dar niciunul dintre articolele care vehiculează această informație nu citează vreun document, vreo monografie sau vreun studiu de specialitate. Cea mai probabilă sursă a multor detalii vehiculate despre stradă este cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, apărută în 1943 — dar nimeni dintre cei care repetă povestea asfaltului nu pare să fi citat un pasaj concret din ea.

Mai mult, există un indiciu care complică și mai tare lucrurile: potrivit unui material de istorie locală despre Timișoara, prima stradă asfaltată de pe teritoriul actual al României ar fi apărut acolo, încă din 1895, pe un segment lângă zona porturilor, urmat la scurt timp de o porțiune din strada Ștefan cel Mare. Dacă informația e corectă — și ea însăși vine dintr-o sursă jurnalistică, nu academică, deci tot cu rezerve —, atunci ideea că Bucureștiul ar fi avut prima stradă asfaltată din țară, la peste cincisprezece ani distanță de Timișoara, nu mai stă deloc în picioare.

Ce pare mult mai solid documentat este altceva: introducerea asfaltului pe scară largă în centrul istoric al Bucureștiului s-a petrecut abia după 1950. Materialele unei expoziții a Muzeului Municipiului București, dedicate Serviciului Tehnic al Primăriei Capitalei, arată clar că secolul XX, și în special perioada postbelică, a adus asfaltarea masivă a străzilor din zona veche — iar pe alocuri, pe artere precum Covaci, Zarafi sau Pasajul Francez, vechiul pavaj cu piatră cubică s-a păstrat sub stratul nou de asfalt, turnat direct peste el. Dacă marea asfaltare a venit, de fapt, după jumătatea secolului XX, devine greu de crezut că exista deja, cu decenii înainte, o stradă complet asfaltată chiar în centrul orașului.

Ce rămâne, de fapt, din poveste

Calea Victoriei rămâne, fără îndoială, una dintre cele mai vechi și mai importante artere ale Bucureștiului — locul unde s-au întâlnit, de-a lungul a peste trei secole, elitele politice și culturale ale orașului, unde a funcționat primul iluminat public bucureștean și unde s-au ridicat clădiri-reper precum Palatul CEC sau fostul Palat al Poștelor. Tot ce ține de evoluția ei urbanistică, de la bârnele de lemn la piatra cubică, are în spate surse credibile.

Dar etichetele de genul "prima stradă pavată din România" sau "prima stradă asfaltată din București" par să fi pornit, la un moment dat, dintr-un articol sau altul, și de atunci s-au tot repetat, fără ca cineva să se mai întoarcă la sursă. E genul de poveste care sună atât de bine, încât nimeni nu mai simte nevoia s-o verifice — exact motivul pentru care merită, din când în când, puțină prudență înainte s-o repetăm mai departe.

Fotografie generată cu AI.