Giuseppe Garibaldi este una dintre marile figuri ale istoriei europene din secolul al XIX-lea, un revoluționar, patriot și comandant militar care a devenit simbolul luptei pentru libertate și pentru unificarea Italiei. Viața sa a fost o succesiune de călătorii pe mare, exiluri, revoluții, campanii militare și victorii spectaculoase, purtate de la țărmurile Americii de Sud până în Sicilia și în sudul Italiei. Republican convins în tinerețe, Garibaldi a ajuns să colaboreze cu monarhia Casei de Savoia atunci când a considerat că aceasta putea contribui la îndeplinirea obiectivului său fundamental: crearea unui stat italian unitar. Numele său a depășit însă de mult granițele Italiei. În numeroase orașe europene și din alte părți ale lumii există străzi, piețe și monumente dedicate lui Giuseppe Garibaldi. Bucureștiul nu face excepție. Capitala României are Strada Giuseppe Garibaldi, situată în Sectorul 2, iar existența acestei denumiri poate fi înțeleasă prin prestigiul internațional de care s-a bucurat revoluționarul italian și prin statutul său de simbol al luptei pentru independență și unitate națională.

De la tânărul marinar la luptătorul pentru libertate

Giuseppe Garibaldi s-a născut la 4 iulie 1807, la Nisa, oraș aflat atunci sub influență franceză, dar profund legat de lumea italiană. Provenea dintr-o familie de marinari și comercianți de coastă, iar marea avea să-i marcheze decisiv primii ani ai vieții. Timp de mai bine de un deceniu a navigat, iar în 1832 a obținut brevetul de căpitan pentru nave comerciale. Experiența acumulată pe mare i-a oferit cunoștințe care aveau să-i fie extrem de utile mai târziu, în timpul expedițiilor și campaniilor sale militare.

În anii tinereții, Garibaldi a intrat în contact cu ideile naționaliste și revoluționare care circulau în Europa. A fost puternic influențat de Giuseppe Mazzini, una dintre personalitățile centrale ale mișcării Risorgimento, perioada istorică asociată cu renașterea politică și unificarea Italiei. Garibaldi s-a apropiat de organizația „Giovine Italia”, fondată de Mazzini, și a ajuns să considere eliberarea și unificarea teritoriilor italiene drept cauza căreia urma să-i dedice întreaga viață.

În 1834, după eșecul unei tentative revoluționare din Piemont, Garibaldi a fost nevoit să fugă. Un tribunal genovez l-a condamnat la moarte în lipsă, iar tânărul revoluționar a ales calea exilului. Acesta avea să fie începutul unei perioade decisive, petrecute departe de Europa, în America de Sud.

America de Sud și nașterea „Eroului celor două lumi”

Între anii 1835 și 1848, Garibaldi a trăit în America de Sud, într-o perioadă marcată de războaie civile, revoluții și lupte pentru independență. A participat la conflicte din Brazilia și Uruguay, iar experiențele de pe continentul sud-american l-au transformat într-un comandant militar experimentat.

În Brazilia, Garibaldi s-a implicat în Revoluția Farroupilha din provincia Rio Grande do Sul. Acolo a cunoscut-o pe Anita Ribeiro, femeia care avea să devină prima sa mare iubire și prima sa soție. Anita nu a fost doar partenera lui de viață, ci l-a însoțit în campanii și a devenit, la rândul său, una dintre figurile legendare asociate cu aventurile revoluționarului italian.

Mai târziu, Garibaldi s-a stabilit la Montevideo, unde a luptat în apărarea Uruguayului. A organizat Legiunea Italiană și a început să-și construiască reputația de lider militar curajos și neconvențional. În această perioadă s-a remarcat și imaginea care avea să devină inseparabilă de numele său: aceea a luptătorului în cămașă roșie. Uniforma simplă, purtată de voluntarii săi, avea să devină unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Risorgimento-ului.

Experiențele din America de Sud i-au oferit lui Garibaldi cunoștințe despre războiul de mișcare, acțiunile rapide și utilizarea voluntarilor. În Europa, victoriile sale au început să fie cunoscute, iar revoluționarul italian a devenit treptat o figură internațională. Tocmai această perioadă avea să-i aducă mai târziu supranumele de „Erou al celor două lumi”, America de Sud și Europa fiind cele două continente pe care și-a construit reputația militară.

Întoarcerea în Italia și lupta pentru Republica Romană

În 1848, când revoluțiile au cuprins o mare parte a Europei, Garibaldi s-a întors în Italia. Peninsula era împărțită în numeroase state și teritorii, iar o parte importantă a nordului se afla sub dominația sau influența Imperiului Austriac. Dorința de independență și de unitate națională devenise una dintre cele mai puternice idei politice ale epocii.

Garibaldi și-a oferit inițial serviciile diferitelor forțe care luptau împotriva dominației austriece. După mai multe dificultăți, a format unități de voluntari și a intrat în luptă. Un moment esențial a fost participarea sa la apărarea Republicii Romane, proclamată în 1849.

Ales deputat în Adunarea Romană, Garibaldi a devenit una dintre figurile importante ale noii republici. Când Franța a trimis trupe pentru a restaura autoritatea papală, el a primit un rol important în apărarea Romei. Voluntarii săi au obținut victorii importante, inclusiv împotriva forțelor franceze la 30 aprilie 1849, iar Garibaldi s-a remarcat prin prezența sa directă pe câmpul de luptă.

În cele din urmă însă, Republica Romană a fost înfrântă. Garibaldi a plecat din Roma împreună cu o parte dintre oamenii săi și a început o retragere dramatică prin centrul Italiei, urmărit de armate franceze, austriece și napolitane. În timpul acestei perioade, Anita, epuizată și bolnavă, a murit în apropiere de Comacchio. Moartea ei l-a afectat profund pe Garibaldi și a rămas una dintre marile tragedii personale ale vieții sale.

Expediția celor o mie și unificarea sudului Italiei

După un nou exil, Garibaldi s-a întors definitiv în politica și viața militară italiană. În 1859, în timpul celui de-al Doilea Război de Independență, a comandat unitatea de voluntari cunoscută sub numele de „Cacciatori delle Alpi” și a luptat împotriva Austriei.

Momentul care avea să-l transforme definitiv într-un erou național a venit însă în 1860. În luna mai a acelui an, Garibaldi a pornit din Quarto în fruntea unui grup de aproximativ o mie de voluntari. Expediția avea să intre în istorie sub numele de „Expediția celor O mie”.

Forța militară condusă de Garibaldi a debarcat în Sicilia și a început o campanie împotriva Regatului celor Două Sicilii, condus de dinastia Bourbonilor. În ciuda inferiorității numerice, voluntarii lui Garibaldi au obținut o serie de succese. Sicilia a fost cucerită, iar campania a continuat pe continent.

Garibaldi a traversat apoi spre sudul peninsulei și a avansat către Napoli. La 7 septembrie 1860 a intrat în oraș, într-un moment care a avut o uriașă valoare politică și simbolică. Campania sa contribuise la prăbușirea regimului Bourbonilor și făcuse posibilă integrarea sudului Italiei în procesul de unificare.

Un moment esențial a avut loc atunci când Garibaldi a acceptat unirea teritoriilor cucerite cu Regatul Piemont-Sardiniei, condus de Victor Emanuel al II-lea. Deși fusese republican și visase la o altă formă de organizare politică, Garibaldi a considerat că unitatea națională era mai importantă decât propriile sale convingeri republicane. Astfel, cuceririle sale au devenit parte a statului care avea să formeze Regatul Italiei în 1861.

Garibaldi, Cavour și ceilalți arhitecți ai Italiei moderne

Giuseppe Garibaldi a fost una dintre figurile fundamentale ale unificării Italiei, dar nu a fost singurul om care a contribuit la realizarea acestui proiect. Risorgimento-ul a fost rezultatul acțiunii unor personalități cu idei și metode foarte diferite.

Giuseppe Mazzini a reprezentat idealul republican și naționalist. Camillo Benso, conte de Cavour și prim-ministru al Piemont-Sardiniei, a reprezentat diplomația și politica realistă. Victor Emanuel al II-lea a oferit proiectului unificării legitimitatea monarhiei piemonteze, iar Garibaldi a fost omul acțiunii, liderul capabil să mobilizeze voluntari și să transforme o expediție riscantă într-o victorie militară.

Relațiile dintre aceste personalități nu au fost întotdeauna simple. Garibaldi și Cavour au avut divergențe importante, iar Garibaldi a rămas toată viața un spirit independent. Totuși, tocmai combinația dintre idealismul revoluționar, diplomația politică și acțiunea militară a făcut posibilă unificarea Italiei.

După 1860, Garibaldi nu a considerat că misiunea sa era completă. Roma și Veneția nu făceau încă parte din noul regat italian, iar el a continuat să susțină ideea incorporării lor. A participat și la campania din 1866, conducând voluntari în Trentino, iar mai târziu a încercat din nou să organizeze acțiuni împotriva puterii papale de la Roma. Unele dintre aceste tentative au eșuat, însă imaginea sa de luptător pentru unitatea națională a rămas intactă.

Ultimii ani pe insula Caprera

În ultimii ani ai vieții, Garibaldi s-a retras adesea la Caprera, insula care devenise casa sa. Acolo a încercat să ducă o viață mai liniștită, departe de marile bătălii care îi marcaseră existența. A continuat însă să urmărească viața politică și să se implice în problemele publice.

Garibaldi a fost căsătorit de mai multe ori și a avut mai mulți copii. Amintirea Anitei a rămas însă una dintre cele mai importante dimensiuni personale ale biografiei sale. Moartea ei, în timpul dramaticei retrageri din 1849, a contribuit și mai mult la legenda celor doi luptători care își împărtășiseră atât viața de familie, cât și aventurile revoluționare.

Giuseppe Garibaldi a murit la 2 iunie 1882, la Caprera. Dorința sa de a fi incinerat nu a fost respectată, iar trupul său a fost îngropat pe proprietatea sa. De-a lungul timpului, acest subiect a alimentat numeroase discuții și legende despre ultimele sale dorințe și despre locul unde s-ar afla cu adevărat rămășițele sale. Cert este că documentele istorice confirmă faptul că Garibaldi a exprimat în mod clar dorința de a fi incinerat, însă această voință nu a fost pusă în aplicare.

De ce poartă o stradă din București numele lui Giuseppe Garibaldi

Legătura dintre Giuseppe Garibaldi și București este în primul rând politică, intelectuală și simbolică. Revoluționarul italian era cunoscut și admirat în Principatele Române încă din timpul vieții, iar presa românească îi urmărea activitatea încă din 1849, inclusiv luptele pentru Republica Romană și, mai târziu, Expediția celor O mie. Unificarea Italiei era privită cu interes de românii care își construiau propriul proiect național, de la Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor din 1859 până la obținerea independenței.

O legătură importantă între Garibaldi și mediul politic bucureștean a fost C.A. Rosetti, unul dintre liderii revoluției române de la 1848 și apropiat al cercurilor democratice influențate de Giuseppe Mazzini și de mișcarea garibaldiană. Potrivit cercetărilor istorice, Rosetti a expus în vitrina librăriei sale din București portretele lui Garibaldi și Mazzini, gest cu o evidentă semnificație politică. Relația dintre români și mișcarea garibaldiană a fost mai mult decât una de admirație: sursele menționează participarea unor voluntari români, printre care Nicolae Dunca și Ioan Mircea de la Giret, la luptele conduse de Garibaldi.

Citește și: Compozitorul Georges Bizet, „părintele” operei Carmen, are o stradă cu numele său în București