La suprafață, Cișmigiul este unul dintre puținele locuri din București unde timpul pare să aibă o înțelegere specială cu oamenii. Pensionarii joacă șah, îndrăgostiții ocupă băncile cu vedere la lac, iar rațele își văd de treabă ca niște proprietari care tolerează vizitatorii. Câțiva metri mai jos, însă, în adâncime, poveștile orașului descriu o lume cu totul diferită. Galerii săpate în pământ, ieșiri camuflate, drumuri de fugă pentru boieri și pasaje secrete care ar fi legat palate aflate la sute de metri unul de altul. Legendă sau realitate pură?

De zeci de ani, subteranele Cișmigiului alimentează imaginația bucureștenilor. Unele relatări vorbesc despre un tunel care ar fi unit Palatul Kretzulescu cu Dâmbovița. Altele pomenesc o legătură cu biserica Schitu Măgureanu sau chiar o rețea întinsă către centrul istoric. În 2013, povestea a căpătat și o dimensiune oficială, după ce primarul Sorin Oprescu a anunțat descoperirea unor segmente subterane și intenția de a le recupera.

Dar cât adevăr există în toate relatările? Pentru că Bucureștiul are, într-adevăr, construcții subterane istorice, iar unele dintre ele au servit unor scopuri defensive. Problema apare când o pivniță devine, din povestire în povestire, un tunel de evacuare lung de un kilometru, iar o galerie insuficient documentată se transformă într-o adevărată autostradă secretă a boierimii.

Povestea începe de la un parc construit peste o fostă baltă

Ca să înțelegi misterul subteranelor din Cișmigiu, trebuie să te întorci într-un București care avea o relație destul de complicată cu apa.

În secolul al XVIII-lea, zona ocupată astăzi de grădină era dominată de un teren umed, cunoscut în documentele istorice drept Balta lui Dura Neguțătorul. Bucureștiul acelor vremuri avea numeroase bălți și cursuri de apă, iar lipsa unui sistem modern de canalizare transforma unele cartiere în teritorii unde încălțămintea bună reprezenta o investiție riscantă.

În 1779, domnitorul Alexandru Ipsilanti a dispus amenajarea unor cișmele pentru alimentarea orașului cu apă. În apropierea uneia dintre ele locuia Dumitru Siulgi-bașa, însărcinat cu supravegherea cișmelelor, demnitate asociată marelui cișmigiu. De aici provine numele parcului.

Transformarea bălții într-o grădină publică a fost pregătită în perioada administrației generalului Pavel Kiseleff și a prins contur în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. În 1847, peisagistul Wilhelm Mayer a fost însărcinat cu amenajarea terenului. Lucrările au transformat treptat zona într-un spațiu de promenadă, iar deschiderea oficială a grădinii este asociată anului 1854.

De ce contează toate detaliile pentru povestea tunelurilor? Fiindcă terenul de sub Cișmigiu a fost modelat vreme îndelungată de prezența apei. Amenajarea parcului a presupus excavări și modificări de nivel. Documentele istorice referitoare la lucrările din grădină pomenesc inclusiv curățarea bălților și a canalelor, precum și îndepărtarea mâlului pentru remodelarea terenului.

În arhiva documentară prezentată de proiectul Arhiva de Arhitectură, un raport despre lucrările din Cișmigiu descrie explicit scoaterea mâlului și folosirea pământului excavat pentru terasarea grădinii.

Acesta este un detaliu valoros care arată că amenajările sub nivelul terenului au făcut parte din istoria locului. Totuși, canalele hidrotehnice și galeriile destinate circulației oamenilor sunt categorii diferite de construcții, iar deosebirea devine esențială atunci când încercăm să stabilim adevărul.

Palatul Crețulescu, clădirea care apare în centrul misterului

Palatul Kretzulescu

La marginea nordică a Cișmigiului, spre strada Știrbei Vodă, se ridică Palatul Kretzulescu. Este una dintre clădirile bucureștene care par desprinse dintr-un oraș cu mult mai multă încredere în ornamentele arhitecturale.

Palatul actual a fost construit între 1902 și 1904, după proiectul arhitectului Petre Antonescu, la inițiativa Elenei Kretzulescu. Proprietara provenea dintr-o familie boierească influentă și a dorit o reședință pe măsura poziției sale sociale.

Antonescu avea să devină unul dintre arhitecții importanți ai României, numele său fiind legat și de proiecte precum Arcul de Triumf din București.

Palatul Kretzulescu prezintă influențe ale Renașterii franceze și ale barocului. Terasele și relația cu grădina contribuie la aspectul său spectaculos. Povestea construcției și a proprietarei a fost documentată inclusiv într-un volum dedicat istoriei palatului, prezentat în 2022 de revista Dilema veche.

Tocmai clădirea aceasta apare în una dintre cele mai persistente istorii despre subteranele Cișmigiului.

Potrivit relatărilor, din zona palatului ar fi pornit o galerie subterană care traversa o parte din grădină și continua către Dâmbovița. Alte versiuni indică o legătură cu biserica Schitu Măgureanu.

Firește, asemenea conexiuni ar fi avut o utilitate evidentă pentru o reședință aristocratică. În perioade de instabilitate politică, o cale de retragere putea oferi un avantaj considerabil.

Dar aici intervine o problemă de cronologie. Palatul actual datează de la începutul secolului XX, în vreme ce unele povești despre galeriile zonei le plasează în secolul al XVIII-lea sau chiar mai devreme. Dacă un pasaj mai vechi a existat, el ar fi trebuit să fie asociat unei construcții anterioare și eventual integrat ulterior în proprietate.

Ipoteza este posibilă din punct de vedere istoric. Documentarea ei reprezintă, însă, o chestiune separată.

Legătura cu Schitu Măgureanu. Ce a consemnat Radio România Internațional

Una dintre relatările mai interesante despre subteranele Cișmigiului a apărut la 28 iulie 2014, într-un material realizat de jurnalistul Steliu Lambru pentru Radio România Internațional, intitulat Subteranele Bucureștilor.

Materialul prezintă existența unor subterane istorice în Capitală și menționează explicit o legătură între biserica Schitu Măgureanu, din zona nord-vestică a parcului, și Palatul Kretzulescu. Distanța între cele două obiective este de aproximativ 100 de metri.

Afirmația merită atenție fiindcă apare într-un material jurnalistic dedicat istoriei urbane, care include și intervenția unui specialist în arhitectură. Totuși, pentru pasajul respectiv, articolul oferă o descriere a conexiunii, fără să prezinte un plan tehnic al galeriei, o datare arheologică sau documentația unei investigații efectuate pe întregul traseu.

Prin urmare, relatarea constituie un indiciu istoriografic interesant, dar lasă deschisă problema identificării fizice a pasajului.

Biserica Schitu Măgureanu are, la rândul ei, o istorie care începe în secolul al XVIII-lea. Vecinătatea unor vechi proprietăți religioase și boierești face plauzibilă existența unor beciuri sau spații subterane asociate diferitelor construcții.

Ceea ce rămâne de stabilit este existența unei galerii continue între cele două amplasamente, vechimea ei și destinația pentru care ar fi fost realizată.

În fond, între afirmația că două clădiri aveau subsoluri și demonstrația că respectivele subsoluri comunicau printr-un pasaj circulabil există o diferență destul de mare. Cam cât între două stații de metrou și un metrou construit efectiv între ele.

Augustin Ioan și explicația istorică a tunelurilor de evacuare

În același material Radio România Internațional intervine profesorul Augustin Ioan, specialist în istoria și teoria arhitecturii la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, a cărui explicație mută discuția într-o direcție istorică mult mai solidă.

Bucureștiul medieval și premodern avea un statut diferit de cel al marilor orașe fortificate din Europa Centrală. În condițiile dominației otomane, posibilitățile de fortificare ale centrelor urbane din Țara Românească erau limitate, iar amenințarea unor schimbări politice violente făcea din retragerea rapidă o preocupare reală pentru membrii elitei.

Augustin Ioan amintește tradiția căilor subterane de evacuare și oferă exemplul Palatului Ghica de la Tei, unde declară că a văzut personal asemenea amenajări. Potrivit specialistului, unele permiteau inclusiv trecerea unei trăsuri, acesta fiind probabil cel mai relevant detaliu din întreaga discuție despre tunelurile Bucureștiului.

Avem, pe de o parte, mărturia directă a unui arhitect despre existența unor căi subterane la o reședință istorică. Pe de altă parte, avem relatările despre Cișmigiu, pentru care documentarea publicată rămâne mult mai redusă.

În același interviu, Augustin Ioan amintește și tradiția unui presupus pasaj asociat domnitorului Alexandru Ipsilanti, precum și poveștile despre un acces subteran către Cișmigiu. Formulările sale păstrează însă distincția dintre ceea ce a observat personal și ceea ce circulă drept relatare istorică.

„La Cetate”, locul unde legenda capătă o intrare secretă

La Cetate / Foto: Wikipedia

O parte dintre poveștile despre tunelurile Cișmigiului indică un loc anume din grădină, cunoscut drept „La Cetate”.

Relatările publicate de-a lungul timpului descriu aici ruinele unei construcții religioase, asociate unei mănăstiri atribuite unui membru al familiei Văcărescu și datate în unele texte în anul 1756. Conform aceleiași versiuni, în apropierea ruinelor s-ar fi aflat intrarea unui pasaj care lega zona Palatului Kretzulescu de Dâmbovița. Accesul ar fi fost ulterior blocat, iar o parte a galeriei s-ar fi prăbușit.

Povestea a fost reluată inclusiv de Antena 3, într-un articol din ianuarie 2016, și de Evenimentul zilei, în mai 2020. Doar că apare un aspect…

Textele respective reproduc informația despre mănăstire și tunel fără să ofere, în materialele consultate, identificarea unui document de ctitorire, planul galeriei sau rezultatele unei cercetări arheologice care să stabilească traseul și vechimea pasajului.

Atribuirea ruinelor unei mănăstiri din 1756 trebuie, așadar, tratată cu reticență. Prezența unor ziduri vechi ori a unor structuri cu aspect de ruină reprezintă un punct de plecare pentru o investigație, nicidecum dovada automată a unei rețele subterane, mai ales într-o grădină istorică în care peisajul a fost modificat și reamenajat în repetate rânduri.

Locul „La Cetate” rămâne una dintre piesele cele mai interesante ale misterului, tocmai pentru că oferă poveștii un reper fizic, dar unul care ar trebui confruntat cu planurile istorice și cu documentele de patrimoniu.

Sorin Oprescu și cele 19-20 de segmente subterane anunțate în 2013

Poate cel mai spectaculos episod relativ recent al poveștii a avut loc în aprilie 2013. Sorin Oprescu, primarul general al Bucureștiului la vremea respectivă, a declarat că autoritățile descoperiseră un tunel pornind din Parcul Cișmigiu și ajungând pe malul Dâmboviței.

Potrivit relatării publicate de B365 la 6 aprilie 2013, edilul vorbea despre vechi pasaje care ar fi făcut legătura între clădiri importante și pe care municipalitatea intenționa să le refacă. Oprescu a afirmat, de asemenea, că fuseseră identificate aproximativ 19-20 de segmente de tuneluri în București.

Declarația conținea și o informație tehnică. Primarul spunea că se utiliza un aparat pentru verificarea eventualelor obturări, astfel încât cercetările să evite săpăturile inutile.

Pentru pasionații de istorie urbană, anunțul părea începutul unei descoperiri spectaculoase. Dintr-odată, galeriile despre care se povestea de generații ajungeau pe agenda administrației Capitalei. Numai că declarația unui primar și documentarea arheologică a unei descoperiri reprezintă lucruri diferite.

Relatarea din 2013 oferă informații despre ceea ce susținea edilul, însă fără localizarea precisă a celor 19-20 de segmente, relevee, imagini din interior sau un raport de specialitate care să demonstreze continuitatea traseului Cișmigiu–Dâmbovița.

Materialele publice consultate pentru articolul de față au oferit declarația, dar și foarte puține elemente verificabile despre cercetarea propriu-zisă. Rămâne, prin urmare, o întrebare legitimă. Ce a fost identificat efectiv în 2013 și în ce măsură segmentele respective aparțineau unor galerii istorice destinate circulației oamenilor? Răspunsul ar trebui căutat în documentele tehnice ale municipalității.

Un tunel secret sau o galerie de canalizare? Diferența este esențială

Bucureștiul are o infrastructură subterană mult mai veche și mai diversă decât metroul. Pe măsură ce orașul s-a modernizat, sub străzi au apărut rețele de canalizare și alte amenajări necesare administrării apei.

În cazul Cișmigiului, istoria locului face problema și mai interesantă. Parcul a fost amenajat peste un teren mlăștinos, iar lacul și sistemele de alimentare sau evacuare a apei au trecut prin intervenții succesive.

Documentele istorice referitoare la grădină consemnează lucrări asupra canalelor și bălților încă din perioada amenajărilor sale timpurii.

O structură subterană boltită poate avea însă destinații foarte diferite. Unele asemenea construcții au fost concepute pentru transportul apei, altele pentru depozitare, iar câteva pentru circulația persoanelor.

Privită astăzi, o galerie veche din zidărie poate sugera imediat un pasaj secret, mai ales dacă intrarea a fost astupată și documentele originale s-au pierdut.

Pentru stabilirea destinației sunt necesare detalii constructive. Dimensiunile, panta și legătura cu alte încăperi pot oferi indicii despre scopul inițial. Urmele instalațiilor și relația cu rețelele hidrotehnice pot schimba complet interpretarea.

Într-o zonă cu istorie atât de complicată precum Cișmigiul, confuzia dintre un canal de evacuare a apei și o galerie de trecere reprezintă un risc real. Așadar, un pasaj care duce spre Dâmbovița ar putea fi explicat printr-o necesitate hidrotehnică dar putea avea și altă destinație. Traseul, singur, oferă prea puține informații pentru un verdict.

Palatele administrative și presupusa rețea strategică a Capitalei

În relatările despre Bucureștiul subteran, Cișmigiul apare uneori ca parte a unui sistem întins către centrul istoric și zona palatelor de pe Calea Victoriei.

Povestea capătă astfel o dimensiune strategică. Galeriile ar fi permis deplasarea discretă între reședințe ale elitei politice și clădiri importante pentru administrația orașului.

Există totuși o problemă cu ideea unei rețele unitare. Bucureștiul s-a dezvoltat în etape, iar clădirile invocate în asemenea relatări aparțin unor perioade istorice diferite. Reședințele boierești din secolele XVIII-XIX au avut alte nevoi decât instituțiile statului modern sau construcțiile de securitate din secolul XX.

Un tunel de evacuare al unei reședințe aristocratice și o galerie tehnică amenajată în perioada comunistă pot exista în același oraș, însă fiecare are propria istorie. Pentru a vorbi despre un sistem strategic comun, ar trebui stabilite data construirii fiecărei galerii și autoritatea care a comandat lucrările. La fel de relevantă ar fi demonstrarea conexiunilor fizice dintre segmentele descoperite.

În materialele consultate, aceste elemente lipsesc pentru presupusa rețea care ar traversa Cișmigiul și ar uni palatele administrative. Există, în schimb, numeroase versiuni jurnalistice și populare ale poveștii. Unele extind traseele până la Cotroceni sau Dealul Mitropoliei, fără să prezinte documentații tehnice corespunzătoare.

Un alt detaliu merită reținut. Palatul Kretzulescu a fost ridicat drept reședință privată, iar asocierea sa cu o rețea a palatelor administrative necesită o argumentație cronologică distinctă. Faptul că o clădire a găzduit ulterior instituții publice schimbă destinația imobilului, dar spune prea puțin despre scopul unor eventuale galerii construite anterior.

Revoluția din 1989 și renașterea poveștilor despre subterane

Interesant este că poveștile despre tunelurile secrete au cunoscut o nouă perioadă de popularitate după Revoluția din decembrie 1989. În zilele tulburi ale Revoluției au circulat numeroase relatări despre presupuși teroriști care s-ar fi deplasat prin galerii subterane și ar fi apărut prin ieșiri ascunse în zona fostului Comitet Central.

Augustin Ioan discută fenomenul în interviul pentru Radio România Internațional și îl leagă de atmosfera de teamă și confuzie a momentului. Era un context în care fiecare gură de canal putea dobândi o semnificație militară, iar poveștile despre pasaje ascunse găseau un public extrem de receptiv.

Aceste relatări au contribuit la consolidarea unei imagini spectaculoase a Bucureștiului subteran. Pivnițele istorice, adăposturile moderne și presupusele căi de evacuare ale liderilor politici au ajuns să fie amestecate într-o singură poveste.

Cișmigiul, aflat la mică distanță de centrul puterii politice din perioada comunistă, a fost absorbit firesc în mitologia urbană. Istoria Revoluției explică astfel și un aspect al popularității legendelor. Oamenii aveau deja motive să creadă în existența unor infrastructuri ascunse, iar evenimentele din decembrie 1989 au dat poveștilor vechi un decor contemporan.

Ce ar putea demonstra existența tunelurilor din Cișmigiu

Pentru o cercetare istorică riguroasă, cel mai bun punct de plecare îl reprezintă arhivele municipale. Documentele administrative privind amenajarea Grădinii Cișmigiu oferă deja informații despre lucrările asupra terenului și sistemelor de apă. Proiectul Arhiva de Arhitectură prezintă inclusiv documente din fondul tehnic al Primăriei București referitoare la proprietățile din vecinătatea grădinii și la deschiderea unui acces dinspre Schitu Măgureanu.

Un dosar identificat în această colecție, 25/1863, arată existența unei documentații istorice privitoare la zona respectivă. El privește proprietăți și accesuri la grădină, fără să constituie prin sine o dovadă pentru pasajul subteran descris de legendă.

Al doilea punct de cercetare ar fi documentația Palatului Kretzulescu. Planurile originale realizate de Petre Antonescu și releveele întocmite cu ocazia intervențiilor ulterioare ar putea clarifica organizarea subsolurilor. O investigație similară ar fi utilă în zona bisericii Schitu Măgureanu.

Iar pentru traseul către Dâmbovița, cercetarea ar trebui să urmărească inclusiv vechile amenajări hidrotehnice ale orașului.

Metodele contemporane de prospecțiune geofizică pot identifica anumite anomalii subterane, în condiții favorabile de teren. Rezultatele ar trebui apoi corelate cu documente istorice și, acolo unde situația permite, verificate prin cercetare arheologică. Așa ar putea fi deosebită o galerie de canalizare de un pasaj destinat evacuării sau circulației persoanelor.

Așadar, ce se află sub Cișmigiu?

Dincolo de farmecul poveștilor despre boieri care dispăreau prin podele și ieșeau pe malul Dâmboviței, misterul Cișmigiului are câteva repere istorice concrete.

Bucureștiul a avut construcții subterane destinate inclusiv evacuării din reședințe importante, fapt susținut de mărturia profesorului Augustin Ioan despre Palatul Ghica.

Despre o legătură subterană între Schitu Măgureanu și Palatul Crețulescu există o relatare explicită publicată de Radio România Internațional în 2014. O altă versiune, care indică o galerie până la Dâmbovița, a circulat în presă și a fost reluată în declarațiile primarului Sorin Oprescu din 2013.

În același timp, documentele istorice confirmă că subsolul și relieful Cișmigiului au trecut prin intervenții importante legate de amenajarea lacului și gestionarea apei.

Ceea ce lipsește din sursele publice consultate este demonstrația completă a unui tunel strategic identificabil, cu traseu stabilit, datare și destinație documentată, între palat și Dâmbovița. Cu atât mai puțin apare demonstrată existența unei rețele continue care să unească palatele administrative din centrul Bucureștiului.

Prin urmare, tunelurile istorice ale Bucureștiului sunt o realitate, în timp ce presupusa rețea strategică de sub Cișmigiu rămâne o ipoteză insuficient demonstrată. Într-un oraș unde o simplă săpătură poate scoate la lumină fundații vechi, iar trecutul a fost acoperit de straturi succesive de construcții, granița dintre legendă și descoperire rămâne surprinzător de subțire.

Data viitoare când treci prin Cișmigiu, pe lângă Palatul Kretzulescu sau către Schitu Măgureanu, privește asfaltul. Sub aleile pe care se plimbă bucureștenii există o istorie a terenului și a construcțiilor care așteaptă încă să fie cercetată în detaliu.

Iar dacă într-o bună zi va apărea planul unui tunel autentic, cu intrare, ieșire și semnătura inginerului care l-a construit, Bucureștiul va avea în sfârșit o dovadă pe măsura legendei sale.

Citește și: 12 lucruri interesante pe care poate nu le știai despre Parcul Cișmigiu