Astăzi, zona Apărătorii Patriei este dominată de blocuri, trafic intens, magazine, instituții și stația de metrou care leagă sudul Capitalei de centrul orașului. Cu aproape un secol în urmă, imaginea era cu totul alta. Șoseaua Berceni traversa un teritoriu aflat la marginea orașului, unde câmpurile, grădinile și gospodăriile se întindeau pe suprafețe mult mai mari decât astăzi. În acest peisaj aproape rural avea să apară, în 1934, o cârciumă care va deveni unul dintre reperele cele mai cunoscute ale vechiului cartier: „La Banditu’”. Localul aparținea lui Ion Lăzărescu și a ajuns rapid un punct de întâlnire pentru oamenii care veneau spre București din localitățile din sudul și estul capitalei. Numele era suficient de neobișnuit pentru a stârni curiozitatea. Iar povestea din spatele lui este, poate, mai interesantă decât pare la prima vedere. Potrivit mărturiei fiului lui Ion Lăzărescu, consemnată în cadrul proiectului cultural „Istorii despre Apărătorii Patriei”, porecla „Banditu’” își avea originea într-o întâmplare petrecută cu mult înainte ca vestita cârciumă să existe. Astfel, povestea unei simple porecle a ajuns să se transforme într-un nume cunoscut de generații întregi de bucureșteni și într-un reper al mahalalei Berceniului interbelic.

De la loturile veteranilor la cârciuma de la marginea orașului

Povestea începe în anii de după Primul Război Mondial, când mai mulți veterani au fost împroprietăriți în zona dintre Șoseaua Olteniței și Șoseaua Berceni. Era o perioadă în care Bucureștiul se extindea, iar terenurile aflate la marginea orașului începeau să fie împărțite și transformate în gospodării și loturi pentru locuințe.

Potrivit relatărilor păstrate de proiectul „Berceni de Poveste”, printre cei împroprietăriți s-a aflat și un veteran grav rănit la picior, care a primit un teren de aproximativ cinci hectare. Fiul acestuia, Ion Lăzărescu, avea să transforme o parte a proprietății într-un local devenit celebru în zonă.

În 1934, Ion Lăzărescu și soția sa au construit cârciuma „La Banditu’”. Amplasarea era departe de imaginea Bucureștiului monumental, cu bulevarde elegante, hoteluri și restaurante luxoase. Localul se afla într-o zonă încă puțin construită, în apropierea actualei stații de metrou Apărătorii Patriei.

Sursele locale descriu peisajul de atunci drept unul aproape gol, cu întinderi de teren și foarte puține construcții. Tocmai această poziționare avea să fie una dintre explicațiile succesului cârciumii: ea se afla pe un traseu circulat de oameni care veneau spre Capitală pentru negoț.

De unde venea numele „Banditu’”

Denumirea localului ar putea sugera, la prima vedere, o poveste cu tâlhari, contrabandiști și personaje dubioase. În realitate, originea poreclei era mult mai veche și, potrivit mărturiei familiei, mult mai banală.

Povestea a fost consemnată într-o expoziție documentară dedicată cartierului Apărătorii Patriei, realizată în parteneriat cu Muzeul Municipiului București. Fiul lui Ion Lăzărescu povestea că, într-o perioadă în care copiii mergeau la școală cu tăblița și traista, un strămoș al familiei s-ar fi bătut cu un coleg în timpul unei recreații. Copilul lovit a sângerat, iar învățătorul, indignat de întâmplare, ar fi exclamat în fața tatălui: „Uită-te, mă, ce copil ai, parcă ar fi un bandit, un criminal!”.

Vorba s-a transformat în poreclă. Ea s-a transmis în familie, iar ulterior a devenit atât de cunoscută încât oamenii nu mai aveau nevoie să știe numele adevărat al proprietarului pentru a identifica locul.

Așa ar fi apărut „La Banditu’”. Potrivit mărturiei familiei, oamenii se întâlneau și spuneau simplu: „Mergem la Banditu’?”. Numele a rămas, iar cârciuma a ajuns să fie identificată în memoria locală mai degrabă prin această poreclă decât prin numele proprietarului.

Un popas pentru țăranii care veneau cu marfă la București

În Bucureștiul interbelic, periferiile aveau o viață proprie, foarte diferită de cea din zona centrală. Pe Șoseaua Berceni treceau oameni care veneau din localitățile din jurul Capitalei pentru a-și vinde produsele în piețele orașului.

„La Banditu’” a devenit unul dintre locurile lor de popas. Sursele locale amintesc în special de țăranii din Giurgiu și Ilfov, care veneau cu fructe și legume și se opreau aici pentru câteva ore. Localul le oferea ceea ce căutau: mâncare, băutură și un loc unde să facă o pauză înainte de a-și continua drumul.

Cârciuma nu avea prestigiul restaurantelor din centrul Bucureștiului și nici nu încerca să concureze cu localurile elegante ale epocii. Tocmai caracterul său simplu și apropierea de lumea negustorilor și a locuitorilor de la periferie au făcut-o populară.

În jurul ei s-a format o adevărată rețea socială a cartierului. Oamenii se întâlneau, discutau, beau un pahar, își făceau planuri și aflau noutățile locului. Într-o epocă în care telefonul și mijloacele moderne de comunicare erau inaccesibile majorității populației, asemenea cârciumi aveau un rol social mult mai important decât pare astăzi.

O cârciumă cu o reputație controversată

Faima „La Banditu’” nu a fost însă întotdeauna una pozitivă. Chiar sursele care descriu viața localului menționează că prin zonă treceau și hoți sau personaje certate cu legea. Relatările ulterioare au contribuit la imaginea cârciumii ca loc în care se întâlneau și oameni dubioși.

Este însă important ca această parte a poveștii să fie privită cu prudență. Faptul că localul era frecventat și de persoane implicate în infracțiuni nu înseamnă automat că acesta era un „cuib al tâlharilor”, așa cum avea să susțină ulterior propaganda comunistă. Chiar numele cârciumii a făcut posibilă o asemenea interpretare.

Într-un articol publicat în „Scânteia” la 7 aprilie 1950, transformarea localului în bibliotecă era prezentată într-o cheie propagandistică. Ziarul afirma că „La Banditu’” fusese un loc de întâlnire al borfașilor Capitalei și că aceștia își împărțeau acolo prada. Textul trebuie citit în contextul presei comuniste de la începutul anilor ’50, nu tratat drept o descriere neutră a activității localului.

Cârciuma avea, în orice caz, suficientă notorietate pentru a deveni un reper. În noiembrie 1944, de exemplu, în localul „Lăzărescu” din Apărătorii Patriei a fost organizat un bal popular în beneficiul răniților de pe frontul Ardealului. Sursele locale consideră foarte probabil că era vorba chiar despre vestita cârciumă „La Banditu’”.

În 1950, „La Banditu’” a devenit bibliotecă

După instaurarea regimului comunist, destinul localului s-a schimbat radical. Proprietățile familiei Lăzărescu au fost confiscate, iar cârciuma și-a pierdut funcția inițială.

În 1950, clădirea a fost transformată în Biblioteca Populară nr. 18 a Comitetului Provizoriu București. Schimbarea a fost prezentată triumfalist în „Scânteia”, care descria cu entuziasm dispariția firmei „La Banditu’”, înlocuirea tejghelelor și apariția rafturilor pline cu cărți.

Articolul din 7 aprilie 1950 descria noua bibliotecă drept un spațiu destinat educării oamenilor și, în special, copiilor din cartier. Printre cărțile enumerate de ziar se aflau „Mama” de Maxim Gorki, „Așa s-a călit oțelul”, „Povestea unui om adevărat” și poeziile lui Mihai Eminescu.

Imaginea era, evident, una construită în spiritul propagandei epocii. Cârciuma era prezentată ca simbol al vechii lumi, iar biblioteca ca dovadă a transformării societății. Dincolo de această retorică, schimbarea era reală: locul în care oamenii se întâlneau pentru un pahar de țuică devenise spațiu de lectură.

Povestea lui Ion Lăzărescu după dispariția cârciumii

Ion Lăzărescu nu avea să dispară însă din povestea zonei odată cu închiderea localului. În 1961, potrivit relatărilor păstrate de „Berceni de Poveste”, acesta a intervenit pe lângă autorități pentru ca o profesoară să obțină un post în București.

Intervenția i-a adus o condamnare de trei ani de închisoare pentru trafic de influență. După ispășirea pedepsei, Lăzărescu a revenit în libertate, însă a murit ulterior de cancer. Potrivit aceleiași surse, decesul s-a produs la doi ani după executarea pedepsei.

Povestea lui ilustrează destinul complicat al proprietarilor ale căror averi fuseseră confiscate după schimbarea regimului. Cârciuma dispăruse, proprietățile fuseseră preluate de stat, iar familia avea să-și recupereze o parte dintre drepturi abia după 1989.

Retrocedarea care a ajuns până la gura de metrou

Poate cel mai spectaculos capitol din povestea „Banditului” s-a scris la mai bine de jumătate de secol după dispariția cârciumii.

După 1989, urmașii familiei Lăzărescu au revendicat terenuri în zona Apărătorii Patriei. În 1998, printr-un act emis în timpul mandatului primarului Sectorului 4 Marin Luțu, au fost retrocedate peste 80.000 de metri pătrați în zonă. Presa a relatat ulterior că în documente anumite suprafețe figurau drept teren arabil, deși pe teren existau deja construcții și alte proprietăți.

Cazul a devenit unul dintre cele mai bizare exemple de probleme generate de retrocedările din București. Printre suprafețele vizate se afla și terenul pe care exista un acces al stației de metrou Apărătorii Patriei.

În 2015, cazul a ajuns în atenția presei naționale după ce au apărut relatări despre conflicte între persoanele care foloseau terenurile și cei care invocau drepturi de proprietate. O femeie în vârstă, Victoria Ionescu, a reclamat că grădina pe care o folosea de decenii fusese afectată de intervenții pe teren.

Presa a relatat atunci și despre posibilitatea ca un acces al stației de metrou să fie afectat de situația juridică a terenului. Metrorex susținea însă că avea propriul titlu asupra construcției, ceea ce făcea situația juridică mult mai complicată decât simpla idee că „o gură de metrou fusese retrocedată”.

Prin urmare, povestea trebuie prezentată cu precauție: nu înseamnă că întreaga stație de metrou a devenit proprietate privată, ci că terenul aferent unui acces al stației a făcut obiectul unei retrocedări controversate și al unor dispute juridice.

Ce a mai rămas astăzi din „La Banditu’”

Cârciuma care dădea odinioară numele unui loc de întâlnire nu mai există. Nici peisajul în care Ion Lăzărescu și soția sa au ridicat localul nu mai seamănă cu cel din 1934.

În locul câmpurilor și al drumurilor de periferie se află astăzi un cartier dens, străbătut de Șoseaua Berceni și deservit de una dintre stațiile importante ale Magistralei 2. „La Banditu’” a dispărut fizic, însă numele a supraviețuit în memoria orală a cartierului și în documentele care reconstruiesc istoria vechiului Berceni.

Povestea este cu atât mai interesantă cu cât ea nu vorbește doar despre o cârciumă. În jurul ei se concentrează aproape un secol din istoria unei periferii bucureștene: împroprietărirea veteranilor după Primul Război Mondial, extinderea orașului, comerțul dintre sat și Capitală, viața socială a mahalalei, schimbarea radicală adusă de comunism, naționalizarea proprietăților și, după 1989, complicata problemă a retrocedărilor.

„La Banditu’” a fost, pentru o vreme, un reper atât de puternic încât oamenii își dădeau întâlnire acolo. Astăzi, bucureștenii se întâlnesc la stația de metrou Apărătorii Patriei, fără să mai știe întotdeauna că sub străzile și clădirile cartierului se află povestea unei cârciumi care, în urmă cu aproape un secol, era unul dintre cele mai cunoscute puncte ale sudului Capitalei.

Iar poate că aceasta este adevărata putere a poveștilor de București: locurile dispar, clădirile sunt demolate, străzile se transformă, dar numele și întâmplările oamenilor continuă să supraviețuiască. În cazul lui „La Banditu’”, o poreclă născută în curtea unei școli a ajuns să dea numele unei cârciumi celebre, să fie consemnată în presa comunistă și, peste decenii, să reapară în controversatele povești ale retrocedărilor din București.

Citește și: „Șarpele Roșu”, între glorie și ruină. Cum a sfârșit cârciuma favorită a marilor artiști ai Bucureștiului secolului XX