Treci zilnic pe lângă gardul de fier forjat, poate chiar îți scurtezi drumul spre facultate sau birou prin aleile lui, dar probabil ignori faptul că sub tălpile tale se află fostul „lac al lui Dura Neguțătorul”. În secolul al XVIII-lea, locul unde astăzi încerci să eviți porumbeii era o mlaștină insalubră, un focar de malarie pe care bucureștenii îl ocoleau cu o prudență justificată. 

Dacă te-ai întrebat vreodată de ce Parcul Cișmigiu are o melancolie specifică, e bine să știi că ea s-a născut dintr-o transformare radicală, de la noroiul fetid la eleganța vieneză pe care o admirăm pe Instagram. Hai să vedem câte dintre aceste 12 lucruri interesante despre Parcul Cișmigiu știai:

1. Cișmigiul e un parc născut dintr-o mlaștină

În 1779, Alexandru Ipsilanti a decis că Bucureștiul are nevoie de apă potabilă, nu doar de noroi istoric. A ordonat construirea a două cișmele, iar șeful supraveghetor peste aceste lucrări purta titlul de „Mare Cișmigiu”. Această funcție, care astăzi ar suna probabil ca un post de middle management într-o companie de utilități, i-a aparținut boierului Dumitru Siulgi-Basa, în fapt, șeful peste cișmelele Bucureștiului. El și-a ridicat o casă lângă mlaștina cu pricina, iar oamenii au început să numească zona, simplu, „la Cișmegiu”. Practic, te plimbi printr-un parc ce poartă numele unui fost administrator de rețele hidrografice.

Transformarea propriu-zisă a început mult mai târziu, sub supravegherea generalului rus Pavel Kiseleff. Acesta l-a angajat pe peisagistul german Wilhelm Mayer, fost director al Grădinilor Imperiale din Viena. Mayer a venit în Muntenia și s-a uitat la mlaștina lui Dura cu optimismul omului care știe că are în spate bugetul statului. Împreună cu asistentul său, Franz Harer, a desenat ceea ce urma să devină prima grădină publică veritabilă a capitalei. 

Nu a fost o muncă ușoară, deoarece terenul refuza să colaboreze. Arhivele Primăriei Municipiului București menționează că au fost necesare mii de care cu pământ adus din alte zone pentru a nivela solul. 

Interesant este că Meyer a murit de febră tifoidă, la vârsta de 38 de ani, fapt ce a făcut ca lucrările de amenajare a grădinii să fie continuate de arhitectul peisagist german Friedrich Rebhuhn.

Rezultatul a fost inaugurat oficial în 1854 (deși grădina se deschisese în 1847), după ani de drenări și plantări de specii exotice aduse direct din pepinierele europene. În 1883, Primăria Capitalei a cumpărat un teren din fosta grădină a familiei Crețulescu, mărind suprafața parcului cu 15.000 mp și populând-o cu lebede și pelicani. Un an mai devreme, în 1882, Cișmigiul fusese iluminat electric.

2. În Cișmigiu sunt copaci care au supraviețuit istoriei

Dacă ridici privirea din telefon în timp ce traversezi parcul, vei observa că vegetația nu e deloc autohtonă în totalitatea ei. Mayer a adus peste 30.000 de arbori și arbuști din munții României, dar și specii rare din Viena. Ai ocazia să vezi platani seculari și exemplare de Ginkgo Biloba care par să ignore complet poluarea din intersecția de la Regina Elisabeta. Acești arbori nu sunt acolo din întâmplare, ei făcând parte dintr-un plan peisagistic riguros, gândit să ofere umbră densă și un microclimat care să te facă să uiți că ești în mijlocul unui oraș de beton.

Un detaliu pe care mulți îl ignoră este prezența chiparosului de baltă (Taxodium distichum), originar din sud-estul Statelor Unite, o specie care se simte excelent în solul încă umed al fostei mlaștini. Îl recunoști după rădăcinile aeriene care ies din pământ ca niște mici stalagmite și reprezintă o lecție vie de botanică pe care o primești gratuit, între o cafea luată la pachet și o sesiune de citit pe bancă.

În perioada interbelică, Cișmigiul era considerat o mică grădină botanică. Existau sere speciale unde se creșteau plante care iarna erau mutate în interior pentru a supraviețui gerului bucureștean. Deși astăzi administrarea spațiilor verzi pare uneori o luptă pierdută cu birocrația, structura de bază a parcului rămâne cea proiectată de Mayer, demonstrând că un plan bine făcut poate supraviețui regimurilor politice și cutremurelor.

3. Rotonda Scriitorilor a „împăcat” viața culturală a Bucureștiului

În 1943, în plin război, cineva a avut inspirația să creeze un spațiu dedicat literaturii române. Așa a apărut Rotonda Scriitorilor (inițial, Rondul Roman), un ansamblu de 12 busturi care îi onorează pe cei mai importanți oameni de litere, de la Eminescu la Caragiale. Dacă te așezi pe o bancă acolo, ești practic supravegheat de privirile de piatră ale celor care au pus bazele limbii române moderne, într-un loc ciudat de liniștit, unde busturile par să dezbată în tăcere starea actuală a educației.

E interesant de observat că selecția scriitorilor a reflectat întotdeauna contextul politic al epocii. Unele busturi au fost privite cu suspiciune de regimul comunist, în timp ce altele au fost adăugate pentru a valida anumite direcții culturale. Totuși, Rotonda a rămas un punct cardinal pentru oricine vrea să simtă „vechiul București”. Conform istoricilor de artă, aceste monumente sunt omagii și repere ale unui stil sculptural care încerca să aducă rigoarea europeană în estul continentului.

Nu poți să treci pe lângă ele fără să simți o ușoară ironie: scriitorii care s-au duelat în replici tăioase în cafenelele de pe Calea Victoriei sunt acum forțați să stea unul lângă altul, într-un cerc perfect, pentru eternitate. Poate că e modul parcului de a face pace între orgolii literare monumentale.

4. La Cetate – mânăstire sau butaforie?

Dacă ai explorat zonele mai retrase, sigur ai dat peste locul numit La Cetate, undeva în apropierea intersecției străzilor Schitu Măgureanu și Știrbei Vodă. Pare o ruină medievală uitată de timp, dar adevărul este mult mai prozaic și, în același timp, mai interesant. Se pare că este vorba de ruinele unei mănăstiri construite în anul 1756 de logofătul Văcărescu, surpsele spunând că din mănăstire pornea un tunel secret care făcea legătura între Palatul Creţulescu şi malul Dâmboviţei.

Și totuși, alte surse spun că în secolul al XIX-lea, era la mare modă ca parcurile să aibă astfel de elemente arhitecturale care să sugereze un trecut glorios și misterios și că La Cetate este, practic, un decor de teatru din piatră. Mayer a înțeles că publicul bucureștean are nevoie de un pic de spectacol și de un loc unde să se simtă ca în poveștile cu cavaleri. Ruina a servit, de-a lungul anilor, drept fundal pentru mii de fotografii de epocă și, mai târziu, ca loc de joacă pentru generații de copii care au cucerit „cetatea” cu săbii din lemn.

5. Lacul Cișmigiu era locul unde era musai să „fii văzut” iarna sau vara

Iarna, Cișmigiul devine epicentrul distracției bucureștene de peste un secol. Patinoarul de pe lac nu este o invenție modernă; tradiția patinajului aici datează încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În perioada interbelică, era locul unde trebuia să fii văzut dacă făceai parte din „lumea bună”. Fetele purtau patine elegante și haine cu blană, iar domnii încercau să impresioneze prin mișcări sigure pe gheață.

Vara, barca este accesoriul obligatoriu. Să te plimbi cu barca pe lacul Cișmigiu este probabil unul dintre cele mai longevive clișee romantice ale orașului, dar unul care funcționează de fiecare dată. Adâncimea lacului nu este mare (aproximativ 1-1,5 metri), dar fundul acestuia ascunde straturi groase de mâl și, probabil, multe obiecte pierdute de turiști de-a lungul deceniilor.

Conform datelor Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București (ALPAB), lacul este alimentat artificial și necesită o întreținere constantă pentru a nu reveni la starea sa originală de mlaștină. O luptă continuă a tehnologiei împotriva naturii care vrea să-și recupereze teritoriul. Atâta timp cât pompele funcționează, tu te poți bucura de reflexia sălciilor plângătoare în apă.

6. Izvorul Sissi Stefanidi spune povestea unei tragedii

Lângă una dintre intrările parcului, vei găsi un monument care emană o tristețe aparte: Izvorul Sissi Stefanidi. Reprezintă o mamă îndurerată care toarnă apă dintr-un ulcior. Statuia a fost ridicată de familia Stefanidi în memoria fiicei lor, Sissi, care a murit la o vârstă fragedă și reprezintă unul dintre acele locuri unde parcul încetează să mai fie un spațiu de divertisment și devine un altar al memoriei private.

Sculptura este opera lui Ion C. Dimitriu-Bârlad, fiind remarcabilă prin finețea detaliilor. Dacă te uiți cu atenție la expresia chipului statuii, vei înțelege de ce este considerată una dintre cele mai emoționante lucrări din parc. Apa care curge constant simbolizează viața care merge mai departe, în ciuda pierderilor suferite.

De-a lungul timpului, izvorul a devenit un punct de întâlnire pentru bucureșteni, mulți neștiind povestea tragică din spatele lui. 

7. Podul Mare (Curbat) era cel mai accesat loc din Cișmigiu

Podul Mare din Cișmigiu, cel care traversează lacul, este o piesă de inginerie interesantă pentru epoca în care a fost construit. Realizat din beton armat, acesta imită forma arcuită a podurilor din parcurile celebre ale Londrei sau Parisului. Curbura sa nu este doar estetică, ci și funcțională, permițând bărcilor să treacă pe dedesubt fără probleme.

Istoricul parcului notează că acest pod a fost unul dintre primele de acest tip din București. A devenit rapid un loc preferat, fiind punctul de unde aveai cea mai bună panoramă asupra întregului lac și a restaurantului Monte Carlo. Dacă vrei să înțelegi structura parcului, trebuie să te oprești la mijlocul podului.

De aici poți vedea cum aleile radiază din puncte cheie, creând un labirint organizat. Fiecare perspectivă vizuală a fost calculată de Mayer pentru a oferi ochiului o surpriză la fiecare cotitură a aleii. Podul Mare a fost reabilitat în anul 2023.

8. Restaurantul Monte Carlo a fost bombardat în 1944

Clădirea restaurantului Monte Carlo, situată pe mica insulă a lacului, are o istorie zbuciumată. Proiectată de arhitectul Ion Mincu, în 1926, inițial era o construcție mult mai elaborată, în stil neoromânesc. Din păcate, varianta originală a fost distrusă în timpul bombardamentelor din 1944. Ceea ce vezi astăzi este o reconstrucție care încearcă să păstreze spiritul original, dar care a pierdut din detaliile rafinate de la începutul secolului XX.

În perioada sa de glorie, Monte Carlo era locul unde se dădeau cele mai fastuoase baluri din oraș. Politicieni, artiști și oameni de afaceri se adunau aici pentru a discuta soarta țării între două feluri de mâncare sofisticate, fiind simbolul luxului accesibil doar elitei, un loc unde eticheta era mai importantă decât meniul.

Faptul că a fost reconstruit arată importanța simbolică a acestui punct în geografia afectivă a Bucureștiului. Cișmigiul fără Monte Carlo ar fi ca o frază fără predicat. Recent, restaurantul a fost preluat de grupul City Grill, care are în vedere redeschiderea lui, într-un concept nou.

9. În Cișmigiu se află o mare Grădină Japoneză

În anii '70, în Cișmigiu a apărut un colț exotic: Grădina Japoneză. A fost amenajată cu sprijinul Ambasadei Japoniei și respectă principiile de bază ale acestui stil: minimalism, echilibru și prezența elementelor naturale (apă, piatră, plante). Deși mică, această zonă oferă un contrast puternic cu restul parcului, care este dominat de stilul peisagistic european.

Cireșii japonezi care înfloresc primăvara transformă acest colț într-un magnet pentru fotografi și turiști. Este interesant cum un spațiu atât de diferit cultural a reușit să se integreze într-o grădină care, la origini, se voia a fi o replică a Vienei. În 2026, Primăria Capitalei a anunțat plantarea a încă 24 de cireși, numărul acestora ajungând la un total de 85, ceea ce face din acest colț de parc una dintre cele mai mari grădini japoneze din Europa.

10. „Cișmigiu & Comp.” a fost romanul de căpătâi al multor adolescenți

Nu poți vorbi despre acest parc fără să menționezi că el a dat numele uneia dintre cele mai iubite cărți ale adolescenței românești. În perioada interbelică, elevii de la Liceul Gheorghe Lazăr (vecinul de gard al grădinii) au transformat aleile parcului în „biroul” lor neoficial de chiul și socializare. Titlul cărții „Cișmigiu & Comp., scrise de Mihail Drumeș, devenise o stare de spirit, fiind „corporația” celor care preferau să învețe despre viață pe băncile de lângă lac, în loc să asculte prelegeri în amfiteatrele prăfuite.

Conform memoriilor vremii, parcul avea o ierarhie strictă stabilită de elevi. Anumite alei erau destinate exclusiv seniorilor, în timp ce bobocii trebuiau să se mulțumească cu zonele periferice, sub privirea vigilentă a pedagogilor care patrulau adesea prin parc încercând să „recupereze” fugarii. Această simbioză între școală și grădină a transformat Cișmigiul în primul „hub” cultural pentru tineret din România, un spațiu unde libertatea se măsura în numărul de ture de lac făcute înainte de sunetul clopoțelului.

11. Primul chioșc de ziare din București încă e în Cișmigiu

La intrarea dinspre Bulevardul Regina Elisabeta se află primul chioșc de ziare instalat în București, despre care se presupune că ar avea aceeași vârstă cu parcul. Chioșcul este în același loc în care a fost amplasat inițial dar, din păcate, el nu a fost restaurat, aflându-se într-o stare de degradare.

12. Colțul șahiștilor e un loc celebru iar băncile din Cișmigiu au o istorie bogată

Nicio descriere a Cișmigiului nu ar fi completă fără menționarea „colțului șahiștilor”. Aici, indiferent de vreme, vei găsi bărbați de vârsta a doua și a treia, aplecați asupra tablelor de șah, jucând table sau rummy, angajați în partide de o intensitate rar întâlnită, un spectacol social fascinant, cu reguli nescrise și spectatori care oferă sfaturi nesolicitate.

Acest colț reprezintă esența comunității parcului. Este locul unde se fac și se desfac prietenii de zeci de ani, unde se discută orice, de la politică la (în special) fotbal. Pentru mulți dintre acești oameni, Cișmigiul este sufrageria lor extinsă, locul unde se simt utili și conectați la lume, o formă de rezistență în fața digitalizării agresive. E o lecție de răbdare pe care parcul ți-o oferă gratuit, chiar lângă aleea principală.

Dacă vrei să înțelegi ce înseamnă rafinamentul de import în Bucureștiul interbelic, trebuie să știi povestea băncilor de fontă care, până recent, dădeau o notă de noblețe pariziană aleilor de lângă vechiul restaurant Monte Carlo. Acestea erau piese de colecție turnate în Franța, la celebra Fonderie Barbezat & Cie din Val d’Osne, o turnătorie de artă care în secolul al XIX-lea dicta standardele estetice în marile metropole europene.

Istoria lor pe pământ românesc a început spectaculos: au fost comandate special pentru Universitatea din București, detaliu trădat de prezența vechii steme a orașului, cu chipul Sfântului Dumitru, turnată direct în structura metalică. În 1930, au fost mutate din fața Universității în Cișmigiu, unde au supraviețuit aproape un secol regimurilor politice și intemperiilor. Faptul că purtau inscripția „Val d’Osne Barbezat” le plasa în aceeași ligă cu mobilierul urban din marile capitale occidentale, fiind mărturii vii ale unui București care nu făcea compromisuri când venea vorba de imaginea sa publică. 

În 2025, 96 de bănci și 126 de scaune au fost restaurate și readuse în Parcul Cișmigiu, fiind amplasate – în urma unei documentări minuțioase – pe locurile lor inițiale.

Viitorul unei grădini istorice

Astăzi, Parcul Cișmigiu se află într-un moment delicat al existenței sale. Lupta dintre conservarea patrimoniului istoric și nevoile moderne de infrastructură este vizibilă la fiecare pas. Dalele crăpate, nevoia de toaletare a arborilor bătrâni și gestionarea populației de păsări sunt provocări constante pentru primărie și organizațiile civice, precum Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu.

De fiecare dată când treci pe lângă Parcul Cișmigiu, amintește-ți că acesta a fost un proiect ambițios început acum 200 de ani de un „Mare Cișmigiu”, șlefuit de peisagiști germani și păstrat viu de generații de oameni care au înțeles că un oraș fără grădini este un oraș fără suflet.