Cu un secol în urmă, elevii bucureșteni puteau fi recunoscuți după șapca liceului, croiala hainei și însemnele școlii. În comunism, au apărut șorțul albastru, matricola cusută pe braț și celebra cravată de pionier. După Revoluție, uniformele au dispărut treptat din majoritatea școlilor, iar blugii și tricourile le-au luat locul. Acum, Parlamentul discută revenirea obligativității uniformei școlare. O idee veche de peste un secol, care continuă să împartă România în două tabere.

Bucureștiul anilor '80 avea un spectacol vestimentar care se repeta, cu remarcabilă punctualitate, în fiecare dimineață de școală. Pe străzi apăreau grupuri de copii îmbrăcați în bleumarin, cu matricole cusute pe braț, gulere albe și ghiozdane în spate. Fetele purtau adesea sarafane sau șorțuri albastre, iar băieții, sacouri și pantaloni închiși la culoare. Tabloul devenea ceva mai colorat când se purtau cravatele de pionier. În rest, garderoba școlară avea o imaginație cromatică destul de modestă.

Pentru multe familii, pregătirea începutului de an școlar presupunea și verificarea uniformei. Copilul crescuse peste vară, pantalonii se scurtaseră, iar șorțul de anul trecut avea toate șansele să fi devenit prea strâmt. Matricola trebuia să fie la locul ei, iar ținuta să respecte regulile școlii. Libertatea de exprimare vestimentară începea, de regulă, după terminarea orelor.

Dar uniforma școlară bucureșteană avea deja o istorie lungă. În perioada interbelică, elevii unor licee prestigioase o purtau cu mândrie, iar însemnele școlii spuneau celor din jur unde învățau. În comunism, aceeași idee a îmbrăcămintei standardizate a căpătat alte semnificații, legate de disciplină și de educația ideologică.

Iar astăzi, la peste trei decenii de la Revoluție, uniforma revine în discuție. Pe 21 septembrie 2026, Senatul României a adoptat un proiect legislativ care prevede obligativitatea uniformelor școlare. Documentul a ajuns la Camera Deputaților, unde dezbaterile continuă. Pe 13 octombrie, o reuniune dedicată subiectului a adus la aceeași masă parlamentari, elevi, profesori și părinți. Acordul general s-a dovedit greu de obținut, ceea ce confirmă că puține articole vestimentare pot produce atâtea controverse precum un banal sacou de școală.

Primele uniforme ale Bucureștiului

Uniforma școlară românească și-a conturat identitatea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea învățământului modern. Marile licee bucureștene au preluat modele vestimentare occidentale, în special din tradițiile educaționale franceză și germană, unde ținuta elevului exprima apartenența la o instituție.

La București, școlile cu tradiție, precum Sfântul Sava și Gheorghe Lazăr, formau generații de elevi într-o atmosferă în care disciplina școlară se prelungea și în afara clasei. Uniforma îi făcea recognoscibili pe stradă, iar comportamentul lor putea influența reputația liceului.

Costumele băieților erau de regulă închise la culoare, cu tunici sau sacouri de croială sobră. Șapca școlară, uneori prevăzută cu un însemn distinctiv, completa ținuta. Existau diferențe între instituții și între perioade, astfel încât imaginea unui licean bucureștean din 1910 putea arăta diferit de cea a unuia din 1935.

Fetele aveau propriile reguli vestimentare, în special în școlile secundare și în institutele de fete. Rochiile și șorțurile, frecvent în culori sobre, respectau convențiile de modestie ale epocii. În primele decenii ale secolului XX, au circulat și modele cu gulere inspirate de uniformele marinărești, o modă întâlnită în vestimentația copiilor din mai multe țări europene.

Uniforma reprezenta și o investiție serioasă pentru familie. O haină realizată din stofă bună, croită pentru a fi purtată zilnic, presupunea cheltuieli pe care părinții cu venituri modeste le resimțeau. Într-o societate cu diferențe sociale pronunțate, simpla apartenență la un liceu prestigios avea deja o anumită valoare.

Există și un paradox simpatic. Uniforma trebuia să-i facă pe elevi să semene între ei, însă, prin culorile și însemnele diferitelor școli, îi ajuta să-și construiască propriile rivalități. Un licean putea identifica destul de ușor un coleg de la o instituție concurentă. Iar adolescența, indiferent de epocă, găsește întotdeauna motive pentru competiție.

Cișmigiu et Comp. și lumea liceenilor care își purtau școala pe haine

Elevi ai liceului Gheorghe Lazăr în perioada interbelică / Foto: Liceul Gh. Lazăr

O mărturie literară valoroasă despre atmosfera liceelor bucureștene interbelice este romanul autobiografic Cișmigiu et Comp., scris de Grigore Băjenaru și publicat în 1942.

Cartea urmărește experiențele unui elev al Liceului Gheorghe Lazăr, instituție aflată în vecinătatea Cișmigiului iar paginile sale reprezintă o plimbare printr-un București al adolescenților care aveau profesori severi, făceau pozne și transformau parcul din apropierea liceului într-o extensie foarte convenabilă a vieții școlare.

Băjenaru evocă lumea în care uniformele și matricolele identificau elevii și instituțiile de proveniență. Matricola, purtată pe braț, permitea recunoașterea școlii și a elevului, ceea ce transforma orice escapadă într-o activitate cu un anumit grad de risc administrativ.

Trebuie spus că matricola, atât de puternic asociată astăzi cu perioada comunistă, are, totuși, rădăcini mai vechi, aea fiind prezentă în viața școlară încă dinaintea instaurării regimului comunist. Iar utilizarea ei avea legătură cu identificarea elevilor și cu responsabilitatea pentru comportamentul lor.

Romanul lui Băjenaru oferă în primul rând perspectiva unui licean, filtrată prin umorul și nostalgia autorului. Tocmai de aceea, rămâne util pentru înțelegerea atmosferei epocii, deși trebuie citit ca literatură autobiografică, nu ca regulament oficial de vestimentație.

Un lucru reiese limpede din lumea descrisă de scriitor. Prestigiul liceului conta, iar elevii erau conștienți de apartenența lor. O șapcă sau o matricolă puteau spune ceva despre cel care le purta înainte ca tânărul să apuce să deschidă gura.

Anii '30 și Straja Țării. Elevii poartă și uniforme patriotice

Copii în uniforme ale organizației Straja Țării / Foto: Wikipedia

Spre sfârșitul perioadei interbelice, uniforma a primit o nouă dimensiune, odată cu dezvoltarea organizațiilor pentru tineret sprijinite de stat.

În 1935 a fost creată Straja Țării, organizație care avea să capete o importanță sporită în timpul regelui Carol al II-lea. În 1937, străjeria a devenit obligatorie pentru categoriile de copii și tineri prevăzute de legislația vremii. Scopul era educarea tineretului în spirit patriotic, prin activități organizate și disciplină colectivă.

Străjerii aveau o uniformă distinctă, cu cămașă și cravată, iar însemnele lor includeau elemente precum insigna și accesoriile specifice organizației. Ceremoniile publice, defilările și manifestările colective făceau parte din activitatea străjerească.

Bucureștiul, capitala regatului, găzduia frecvent asemenea ceremonii, orașul oferind decorul potrivit pentru demonstrațiile oficiale de disciplină și loialitate față de monarhie.

Straja Țării avea însă o identitate distinctă de uniforma școlară obișnuită. Participarea la organizație presupunea o ținută specifică, destinată activităților străjerești, iar confuzia dintre cele două tipuri de uniforme poate duce la interpretări greșite ale fotografiilor de epocă.

În 1940, după prăbușirea regimului lui Carol al II-lea, Straja Țării a fost desființată. Rămăseseră fotografiile cu elevi aliniați impecabil și experiența unei generații care cunoscuse, pe lângă regulile școlii, și disciplina unei organizații patriotice de masă.

Această experiență avea să capete ulterior o semnificație aparte. Câteva dintre practicile de organizare colectivă a copiilor se regăsesc, într-un context politic diferit, și în România comunistă. Îți amintești de PTAP?

Comunismul schimbă regulile. Uniforma devine o chestiune de disciplină colectivă

Odată cu instaurarea regimului comunist, școala românească a trecut prin transformări radicale. Reformele din 1948 au modificat organizarea învățământului, iar educația a devenit unul dintre principalele instrumente prin care noua putere urmărea formarea cetățeanului socialist.

Uniforma școlară a continuat să existe, însă diferențele dintre instituții și identitatea vestimentară a liceelor au cedat treptat locul unor modele standardizate.

E drept că uniformizarea vestimentației școlare începuse deja spre sfârșitul domniei lui Carol al II-lea. În 1938, autoritățile au impus uniforma străjerească drept ținută școlară, iar normele publicate în 1940 confirmau caracterul ei obligatoriu în învățământ. Prin urmare, comuniștii au preluat o societate în care îmbrăcămintea elevilor fusese deja supusă unor reglementări severe.

În deceniile următoare, ținuta școlară a căpătat formele familiare generațiilor crescute înainte de 1989.

Pentru fete, șorțul albastru purtat peste o rochie în carouri sau sarafanul închis la culoare au devenit piese obișnuite ale garderobei școlare. Gulerele albe detașabile și fundele din păr completau imaginea. Băieții purtau pantaloni bleumarin, cămăși și sacouri, cu variații în funcție de vârstă și de perioada istorică.

Uniformele erau concepute pentru utilizare zilnică și o anumită rezistență la uzură. Modelele se modificau în timp, iar școlile puteau avea reguli diferite pentru anumite componente.

La București, ca în restul țării, uniforma făcea parte din rutina elevului. Într-o fotografie de clasă din anii '70 sau '80, asemănarea dintre ținute sare imediat în ochi. Diferențele dintre copii se observă mai ales în expresiile lor, în coafuri și în felul în care reușeau să poarte o haină obligatorie cu un minimum de personalitate.

Iar personalitatea adolescentină, după cum se știe, găsește metode de manifestare chiar și în cele mai restrictive condiții.

Matricola, bucata de pânză care putea strica o plimbare prin oraș

Printre cele mai cunoscute elemente ale uniformei comuniste se număra matricola. Cusută pe brațul hainei, ea cuprindea numărul de identificare al elevului și informații despre școala unde învăța.

Pentru autoritățile școlare, matricola permitea recunoașterea elevilor în spațiul public. Pentru adolescenți, reprezenta uneori un accesoriu extrem de incomod, mai ales când programul zilei includea activități pe care profesorii le-ar fi dezaprobat.

În revista Memoria, mărturiile despre viața școlară comunistă amintesc încercările liceenilor de a purta matricola cât mai puțin. Unii o prindeau provizoriu cu bandă adezivă sau cu capse, pentru a o putea îndepărta ulterior. Era o mică demonstrație de ingeniozitate vestimentară, cu beneficii evidente pentru cine intenționa să chiulească sau să cutreiere orașul într-un moment nepotrivit.

Matricola avea și o semnificație socială. Elevul reprezenta școala în spațiul public, iar comportamentul său putea atrage consecințe disciplinare. Într-un oraș aglomerat precum Bucureștiul, unde liceenii circulau zilnic cu tramvaiul și autobuzul, identificarea vizibilă îi transforma în persoane ușor de recunoscut.

De altfel, supravegherea vestimentației continua și după intrarea în școală. Elevii de serviciu sau responsabilii organizațiilor de pionieri puteau verifica respectarea regulilor, inclusiv prezența matricolei.

Cravata de pionier și Șoimii Patriei

Uniforme de pionieri

Un capitol separat îl reprezintă uniformele organizațiilor comuniste pentru copii și adolescenți.

Organizația Pionierilor, ale cărei prime detașamente românești au fost constituite în 1949, a devenit o componentă a educației comuniste. Apartenența era marcată prin ceremonii și însemne distinctive, iar ținuta de pionier era diferită de uniforma obișnuită de școală.

Cravata de pionier, inițial roșie și ulterior roșie cu bordură tricoloră, era prinsă la gât, în variantele mai târzii, cu ajutorul unui inel de plastic. Uniforma de ceremonie includea cămașa albă, pantaloni sau fustă închisă la culoare și accesorii specifice.

Pionierii puteau primi responsabilități în cadrul organizației. Comandanții de grupă și de detașament purtau însemne distinctive, inclusiv trese, ceea ce introducea o ierarhie vizibilă între copii.

În 1976, regimul lui Nicolae Ceaușescu a creat organizația Șoimii Patriei, destinată copiilor de vârstă preșcolară și școlară mică. Uniforma era ușor de recunoscut datorită combinației de portocaliu și albastru. Fetițele purtau fustițe sau sarafane albastre, iar băieții pantaloni de aceeași culoare. Cămășile portocalii, pălăriile albastre și însemnele organizației completau costumația.

Uniforme de șoimi ai patriei

O asemenea uniformă oferea o priveliște destul de veselă, dacă era privită exclusiv din perspectiva culorilor. Conținutul educațional care o însoțea era însă profund politic.

Copiii participau la ceremonii și învățau cântece dedicate patriei și partidului. Educația organizațiilor de tineret urmărea loialitatea față de regim încă de la vârste foarte mici.

Muzeografii și istoricii care au studiat obiectele vieții cotidiene comuniste au documentat numeroase asemenea uniforme și însemne. Astăzi, cravatele de pionier și insignele Șoimilor Patriei sunt piese de colecție, iar exemplarele originale se regăsesc în expoziții dedicate comunismului.

Un detaliu care merită reținut este diferența dintre uniforma școlară propriu-zisă și uniformele organizațiilor politice. Un elev putea purta ținuta obișnuită la cursuri și uniforma de pionier la festivități. În fotografiile de epocă, cele două apar frecvent confundate.

După 1989, blugii câștigă războiul cu șorțul albastru

Revoluția din decembrie 1989 a schimbat și garderoba școlară. Dispariția organizațiilor comuniste a însemnat sfârșitul cravatelor de pionier și al însemnelor ideologice, iar uniforma standardizată și-a pierdut caracterul general obligatoriu.

Schimbarea s-a produs treptat în viața de zi cu zi. Unele școli au păstrat pentru o perioadă ținutele cunoscute, fie din obișnuință, fie pentru că familiile aveau deja uniformele cumpărate.

În anii '90, în școlile bucureștene au devenit tot mai obișnuite hainele de stradă. Blugii, puloverele și tricourile au înlocuit vechile ținute în numeroase instituții, iar adolescenții au început să-și exprime preferințele vestimentare cu o libertate considerabil mai mare.

Era și perioada în care piața românească se deschidea produselor occidentale. Moda juvenilă se diversifica rapid, iar hainele de marcă deveneau obiecte de dorință și indicatori ai posibilităților financiare ale familiei.

Libertatea vestimentară aducea astfel o problemă nouă. Diferențele dintre copiii proveniți din medii sociale diferite deveneau mai vizibile, iar presiunea de a purta anumite mărci putea influența relațiile dintre colegi.

În paralel, nostalgia uniformei a supraviețuit. Pentru o parte dintre foștii elevi, ea amintea de disciplina școlii și de anii copilăriei. Pentru alții, rămânea asociată cu restricțiile regimului comunist.

Ambele percepții au continuat să existe, alimentând dezbaterile despre reintroducerea uniformelor din deceniile următoare.

Cum au revenit uniformele în unele școli bucureștene

Începând cu anii 2000, unele instituții de învățământ au introdus sau au reintrodus ținute școlare proprii. Fenomenul a fost vizibil mai ales în învățământul privat, unde uniforma a devenit un element al identității instituționale.

În locul modelului comunist standardizat au apărut variante inspirate din școala britanică sau din vestimentația clasică de colegiu. Sacoul cu emblemă, cămașa și cravata personalizată au fost adoptate de unele instituții, în timp ce altele au preferat variante mai simple, precum tricourile polo inscripționate.

Și unele școli de stat au introdus ținute distinctive, prin decizii adoptate la nivelul comunității școlare. Practica a generat periodic dispute privind costurile și drepturile elevilor.

Statutul elevului aprobat în 2024 stabilește obligația prezentării la școală într-o ținută vestimentară decentă și adecvată, precum și respectarea regulilor privind elementele de identificare. Reglementarea, în sine, reprezintă însă altceva decât impunerea unei uniforme identice pentru toți elevii din România.

Dezbaterile au readus în atenție diferența dintre o ținută decentă, stabilită prin reguli generale, și o uniformă precis definită, care presupune achiziționarea unor articole anume.

În București, unde conviețuiesc școli publice cu tradiție și instituții private cu identități vestimentare proprii, diferența este vizibilă de la o unitate de învățământ la alta.

Uniforma obligatorie revine în Parlament în 2026. Ce prevede proiectul

La 21 septembrie 2026, Senatul a adoptat, cu 84 de voturi pentru, 18 împotrivă și patru abțineri, propunerea legislativă L443/2026, care modifică Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023.

Potrivit formei adoptate de Senat, elevii ar urma să se prezinte la cursuri în uniformă școlară, conform regulamentului fiecărei instituții. Modelul ar fi stabilit de consiliul de administrație al școlii, cu acordul consiliului reprezentativ al părinților.

Proiectul prevede și posibilitatea acordării gratuite a uniformelor sau subvenționarea achiziției lor, în funcție de situația materială a familiei. Finanțarea ar putea proveni din bugetele autorităților locale și județene sau din fonduri externe nerambursabile.

Textul adoptat de Senat a eliminat amenzile de 5.000–10.000 de lei pentru școlile care ar fi omis aplicarea obligației, sancțiuni prevăzute într-o versiune anterioară.

Senatorul PSD Daniel Zamfir a susținut că introducerea uniformelor ar reduce diferențele sociale vizibile dintre elevi și ar contribui la siguranța școlară. Senatoarea Alexandra Presură a argumentat că ținuta comună ar putea diminua discriminarea legată de posibilitățile financiare ale familiilor.

Argumentele au întâmpinat opoziție din partea unor reprezentanți ai elevilor, preocupați de libertatea de exprimare și de prioritățile reale ale învățământului.

Discuția a căpătat o dimensiune foarte concretă chiar la București. Pe 28 septembrie 2026, elevi ai Colegiului Național Gheorghe Lazăr au participat la un protest vestimentar, venind îmbrăcați în negru pentru a-și exprima dezacordul față de uniformele obligatorii, într-un gest de o ironie istorică savuroasă. La același liceu, ai cărui elevi purtau în perioada interbelică uniforme distinctive, generația din 2026 a ales o ținută comună tocmai pentru a protesta împotriva obligativității unei ținute comune.

Pe 13 octombrie 2026, Comisia pentru Învățământ a Camerei Deputaților a organizat o dezbatere la care au participat reprezentanți ai elevilor și părinților, parlamentari și specialiști în educație.

Președintele comisiei, Alexandru-Mihai Ghigiu, a recunoscut dificultatea obținerii unui consens. Reprezentanții Consiliului Național al Elevilor au atras atenția asupra unor probleme precum abandonul școlar și subfinanțarea educației, considerate prioritare în raport cu schimbarea ținutei vestimentare.

La începutul lui noiembrie 2026, proiectul se află încă în procedura parlamentară la Camera Deputaților, forul decizional. Adoptarea de către Senat reprezintă un pas legislativ, iar aplicarea unei noi obligații generale depinde de finalizarea procedurii și de intrarea în vigoare a legii.

O sută de ani de uniforme și aceeași întrebare despre rostul lor

Privite retrospectiv, uniformele școlare din București spun destule despre epocile în care au fost purtate. Astăzi, argumentele în favoarea uniformei sunt legate în special de reducerea diferențelor sociale și de identificarea elevilor în incinta școlii. Criticii măsurii invocă dreptul la exprimare personală, costurile pentru familii și riscul transformării ținutei într-o sursă suplimentară de conflicte disciplinare.

Există însă o întrebare care merită pusă înainte de alegerea culorii sacourilor. Cât de mult poate schimba uniforma relațiile dintre elevi, în condițiile în care diferențele financiare se manifestă prin numeroase alte lucruri, de la telefoanele mobile până la activitățile din afara școlii?

Un tricou identic poate estompa diferențele vizibile de îmbrăcăminte. Efectele asupra discriminării și performanței școlare depind însă de factori mult mai complecși, iar uniforma, singură, oferă puține garanții.

La fel, disciplina și respectul pentru profesori țin și de climatul școlii, de calitatea relațiilor dintre elevi și de modul în care sunt aplicate regulile.

Privind vechile fotografii ale liceenilor bucureșteni, un lucru rămâne constant. Fie că purtau șepci interbelice, matricole comuniste sau hanorace contemporane, elevii aveau propriile preocupări și propriile moduri de a interpreta regulile adulților.

Iar dacă viitoarea legislație va readuce uniformele obligatorii, experiența ultimului secol sugerează că adolescenții bucureșteni vor găsi destul de repede o modalitate de a le personaliza. Până la urmă, moda școlară a fost întotdeauna și o negociere între regulament și oglinda din holul de acasă.

Citește și: Cum arăta copilăria în București în anii comunismului, între 1960 și 1989