În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureștiul era un oraș aflat într-o transformare rapidă, dar încă extrem de vulnerabil în fața incendiilor. Străzi înguste, numeroase construcții din lemn, folosirea intensă a focului pentru încălzire și iluminat, precum și lipsa unei infrastructuri moderne pentru alimentarea cu apă făceau ca un incendiu izbucnit într-un cartier să se poată transforma foarte repede într-un dezastru. În acest context, autoritățile din Țara Românească au început să caute o soluție organizată pentru apărarea Capitalei împotriva focului. Au existat proiecte și încercări anterioare de organizare a unui serviciu de incendiu, inclusiv în anii 1830, însă formarea unei unități militare permanente, cu efective, structură și atribuții clar stabilite, avea să fie decisă în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. La 18 august 1844, domnitorul sancționa legea privind înființarea Roatei de Pompieri pentru București, act care avea să devină piatra de temelie a pompierilor militari din România. Formațiunea urma să fie organizată după principii militare, să dispună de oameni special instruiți și de echipamente destinate intervenției la incendii. Intrarea efectivă în serviciu s-a produs în 1845, iar câțiva ani mai târziu, pompierii bucureșteni aveau să treacă prin cea mai dramatică probă a existenței lor: lupta din Dealul Spirii, de la 13 septembrie 1848.

Bucureștiul și pericolul marilor incendii

Înainte ca pompierii militari să devină o instituție bine definită, stingerea incendiilor în București se baza pe mijloace rudimentare și pe mobilizarea oamenilor atunci când izbucnea un foc. Orașul se dezvoltase rapid, iar construcțiile numeroase din materiale inflamabile făceau ca incendiile să se răspândească cu o viteză greu de controlat. Problema era cu atât mai serioasă cu cât Bucureștiul nu dispunea de infrastructura urbană pe care o asociem astăzi cu un mare oraș european.

Autoritățile au înțeles treptat că intervenția ocazională a locuitorilor nu mai era suficientă. Era nevoie de oameni pregătiți, de echipamente, de cai pentru transportul pompelor și al apei și, mai ales, de o structură capabilă să funcționeze permanent.

Un prim proiect important apăruse încă în 1833, când generalul-maior Starov propusese reorganizarea serviciului de incendiu din București. Planul prevedea constituirea unei „Roate de Pompieri”, cu militari detașați din structurile existente.

În 1835, medicul Zucker a venit, la rândul său, cu o propunere pentru formarea unei companii de pompieri militari și pentru instruirea unor soldați în utilizarea și repararea pompelor de incendiu. Inspectoratul pentru Situații de Urgență București consideră aceste inițiative drept etape importante în formarea pompierilor militari din Muntenia.

Totuși, proiectele anterioare nu au dus imediat la apariția unei formațiuni permanente în forma în care o cunoaștem din documentele ulterioare. Momentul decisiv a venit în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, când organizarea serviciului de apărare împotriva incendiilor a devenit o problemă legislativă.

Legea din 1844, actul de naștere al Roatei de Pompieri

La începutul anului 1844, Sfatul Administrativ Extraordinar a înaintat Obșteștii Adunări un proiect privind organizarea unei unități de pompieri pentru București. După dezbateri și aprobări, proiectul a devenit lege, fiind sancționat de domnitorul Gheorghe Bibescu la 18 august 1844. Această dată este considerată actul de naștere al Roatei de Pompieri București.

Legea a fost inclusă ulterior în ediția a doua a Regulamentului Organic, publicată în 1847, sub titlul „Legiuire pentru întocmirea unei roate de pompieri pentru capitala București”. Importanța documentului depășește însă simpla organizare administrativă a unui serviciu public. Pentru prima dată, protecția Capitalei împotriva incendiilor era concepută ca o misiune permanentă, realizată de o formațiune militară special destinată acestui scop.

Arhivele Naționale ale României păstrează documentele care reflectă procesul de constituire a noii structuri: proiectul elaborat de Sfatul Administrativ, ofisul domnesc din 18 august 1844 și ediția din 1847 a Regulamentului Organic, în care a fost tipărită legea. Un detaliu spectaculos pentru cercetătorii și pasionații de istorie este faptul că aceste documente sunt redactate în limba română cu caractere chirilice.

Prin urmare, Roata de Pompieri nu a apărut dintr-o singură inițiativă izolată, ci în urma unui proces mai lung, în care autoritățile au încercat să adapteze administrația și structurile militare la nevoile unei capitale în plină dezvoltare.

Cum era organizată prima Roată de Pompieri

Noua formațiune avea o structură impresionantă pentru acea perioadă. Potrivit documentelor referitoare la organizarea sa, Roata de Pompieri București număra șapte ofițeri, 23 de subofițeri și 256 de soldați. Efectivul era împărțit în șase subunități, dintre care una funcționa pe lângă Agia București, iar celelalte cinci erau repartizate în cele cinci unități administrative ale orașului.

Organizarea avea un caracter profund practic. Nu era vorba doar despre militari care urmau să intervină la incendii, ci despre o structură în care fiecare categorie de personal avea sarcini precise. Printre oameni se aflau pompieri care manevrau pompele, personal destinat transportului apei, vizitii și alte categorii necesare funcționării serviciului.

Dotarea includea pompe de incendiu, cunoscute în epocă drept tulumbe, sacale pentru transportul apei, cai și diverse unelte necesare intervenției. Documentele referitoare la proiectul de organizare prevăd și alte echipamente, precum scări, topoare, lopeți și materiale pentru iluminatul intervențiilor nocturne.

Era, în esență, o structură militară construită în jurul unei misiuni tehnice. Disciplina, ierarhia și disponibilitatea permanentă trebuiau să permită intervenția rapidă într-un oraș în care un incendiu putea deveni catastrofal în doar câteva ore.

Roata intră efectiv în serviciu în 1845

Deși legea fusese adoptată în 1844, constituirea administrativă a formațiunii nu a însemnat automat că aceasta era deja complet operațională. Organizarea efectivă și intrarea în serviciu s-au realizat în cursul anului 1845.

Un rol important în această etapă i-a revenit căpitanului Emanoil Boteanu, numit la comanda formațiunii în acel an. Sursele istorice indică faptul că el a contribuit la consolidarea și profesionalizarea tinerei structuri. Potrivit unor surse istorice, activitatea efectivă a companiei a început la 1 iulie 1845.

În anii care au urmat, modelul bucureștean avea să fie urmat și în alte orașe ale Țării Românești. Organizarea pompierilor militari a devenit treptat o necesitate pentru centrele urbane aflate în dezvoltare, iar experiența acumulată la București a constituit un punct de plecare pentru extinderea acestui tip de serviciu.

Dar chiar în Capitală, noua formațiune urma să fie confruntată foarte curând cu unul dintre cele mai mari incendii din istoria orașului.

Focul cel Mare din 1847, prima mare probă

La numai doi ani după intrarea Roatei în serviciu, Bucureștiul a fost lovit de unul dintre cele mai devastatoare incendii din secolul al XIX-lea. Focul izbucnit în ziua de Paște, la 23 martie 1847, avea să rămână în memoria orașului sub numele de „Focul cel Mare”.

Inspectoratul pentru Situații de Urgență București amintește amploarea dezastrului: în aproximativ trei ore au ars circa 300 de case mari, iar incendiul s-a extins cu o rapiditate teribilă. Construcțiile vulnerabile și densitatea urbană au făcut ca flăcările să cuprindă o parte importantă a orașului.

Dezastrul a demonstrat cât de necesară era existența unei formațiuni specializate. În fața unui incendiu de asemenea proporții, metodele tradiționale de intervenție erau insuficiente. Pompierii aveau nevoie de disciplină, echipamente și coordonare, iar autoritățile trebuiau să poată mobiliza rapid oameni și resurse.

Focul din 1847 a reprezentat, astfel, una dintre primele mari încercări pentru Roata de Pompieri. În același timp, a arătat limitele infrastructurii orașului și necesitatea dezvoltării ulterioare a serviciului de intervenție.

13 septembrie 1848 și lupta din Dealul Spirii

Dacă incendiile reprezentaseră misiunea pentru care Roata fusese creată, evenimentele din 1848 aveau să-i ofere o cu totul altă dimensiune. La 13 septembrie 1848, pompierii bucureșteni s-au confruntat cu trupele otomane în ceea ce avea să devină cunoscut drept Bătălia din Dealul Spirii.

Contextul era legat de Revoluția de la 1848 și de intervenția militară otomană în Țara Românească. În București, trupele otomane au înaintat spre cazărmi, iar compania de pompieri, comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu, a ajuns în mijlocul confruntării.

Pompierii nu mai acționau de această dată pentru stingerea unui incendiu. Erau militari și au intrat în luptă într-o confruntare extrem de disproporționată. Aproape jumătate dintre efectivele companiei au fost ucise sau rănite, iar sacrificiul lor a transformat 13 septembrie într-unul dintre cele mai importante momente din tradiția pompierilor militari români.

Căpitanul Pavel Zăgănescu a rămas figura centrală a acestui episod. Comandant al pompierilor bucureșteni în 1848, el a condus oamenii în confruntarea din Dealul Spirii. Curajul militarilor avea să fie recunoscut ulterior, iar memoria lor a fost integrată în tradiția oficială a armei.

De la Roata de Pompieri la tradiția pompierilor militari români

Eroismul de la Dealul Spirii a schimbat pentru totdeauna modul în care Roata de Pompieri a fost percepută. Dacă fusese creată pentru o misiune tehnică — prevenirea și stingerea incendiilor — formațiunea ajunsese să fie asociată și cu sacrificiul militar și apărarea țării.

Ulterior, veteranii confruntării din 1848 au primit recunoaștere oficială. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, supraviețuitorii luptei au fost recompensați, iar ordinul „Pro Virtute Militari” a devenit una dintre cele mai importante forme de recunoaștere a eroismului lor. La 13 septembrie 1863, data bătăliei a fost aleasă și pentru înmânarea noilor drapele de luptă ale armatei, iar Batalionul de Pompieri București a primit primul său drapel de luptă din mâna domnitorului.

Memoria sacrificiului a fost consolidată și prin ridicarea Monumentului Eroilor Pompieri din Dealul Spirii, inaugurat la 13 septembrie 1901. Monumentul amintește de lupta din 1848 și de pompierii care au murit în confruntarea cu trupele otomane.

O instituție născută din nevoia de a apăra orașul

Povestea Roatei de Pompieri București începe, așadar, cu o problemă foarte concretă: vulnerabilitatea unei capitale în fața incendiilor. În spatele legii din 1844 se afla experiența unor dezastre repetate și convingerea autorităților că Bucureștiul avea nevoie de un serviciu permanent și profesionist.

Organizată după model militar și intrată efectiv în serviciu în 1845, Roata a introdus o nouă concepție asupra intervenției la incendii. Oamenii erau instruiți, echipamentele erau organizate, iar răspunsul la catastrofe devenea o responsabilitate instituțională, nu doar o reacție spontană a comunității.

Destinul acestei formațiuni avea însă să fie mult mai complex decât și-ar fi imaginat cei care au conceput legea din 1844. Focul cel Mare din 1847 i-a testat capacitatea de intervenție, iar Bătălia din Dealul Spirii din 1848 i-a consacrat numele în istoria militară a României.

Din acea Roată de Pompieri a secolului al XIX-lea avea să se dezvolte, prin reorganizări succesive, tradiția pompierilor militari români. Astăzi, 13 septembrie este Ziua Pompierilor din România, iar memoria eroilor de la Dealul Spirii reprezintă una dintre pietrele de temelie ale acestei tradiții.

Astfel, istoria pompierilor bucureșteni nu înseamnă doar istoria unei instituții care a învățat să lupte cu focul, ci și povestea unor oameni care, încă din primele decenii de existență ale formațiunii, au transformat disciplina, curajul și spiritul de sacrificiu în valori definitorii ale meseriei.

Citește și: Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I, un secol de istorie și onoare. Istoria unuia dintre cele mai frumoase muzee din București