Bucureștiul copilăriei comuniste transforma lucrurile mici în adevărate epopee domestice. O minge spartă, lipită cu „scoci”, putea ține ocupată o scară întreagă de bloc. O cutie de chibrituri devenea garaj. O coadă la portocale, spre final de deceniu opt, putea intra în memoria unei familii ca o mare bătălie a istoriei. Copilul bucureștean creștea între asfalt încins, scări de bloc cu ecou, parcuri aglomerate, uniforme școlare, desene animate rare și o întreagă pedagogie a manualului „cum să te descurci cât mai bine”.

Între 1960 și 1989, copilăria s-a schimbat vizibil, trecând prin diverse faze. Anii ’60 au păstrat o anumită respirație urbană, cu cartiere vechi, curți, maidane, tramvaie și cinematografe de cartier. Anii ’70 au adus cartierele mari de blocuri, șantiere, școli noi, tabere, serbări și o copilărie mai organizată. Anii ’80 au strâns decorul, au redus lumina din case, au adus frigul, raționalizarea, programul TV subțiat până la două ore și o formă de maturizare timpurie, în care copiii învățau rapid valoarea unei banane, a unei ciocolate chinezești sau a unei perechi de blugi primiți de la rude.

Copilăria comunistă bucureșteană a avut farmecul ei real, dar farmecul acela stătea adesea lângă constrângeri foarte concrete. Copiii râdeau, alergau, colecționau surprize, făceau schimburi, mergeau la film, se băteau pe o trotinetă, visau la gume Turbo și își puneau cravata roșie la gât. Totul se petrecea într-un oraș care creștea, se demola, se uniformiza și se obișnuia să vorbească în șoaptă despre lucrurile mari.

Primii ani, între grădiniță, curtea blocului și Șoimii Patriei

Pentru copilul mic, Bucureștiul comunist începea de obicei în jurul blocului sau în jurul curții. În cartierele vechi, lumea încă avea porți, vecini care stăteau la geam și copii care făceau trasee complicate printre garduri, magazii și copaci. În cartierele noi, universul se organiza în jurul scării de bloc, al spațiului verde dintre blocuri și al leagănelor metalice, instrumentele educative care păreau proiectate de cineva convins că rezistența materialelor era mai importantă decât gingășia copilăriei.

La grădiniță, copilul intra deja într-o lume a programului fix. Somn de prânz, cană de ceai, mâncare servită în farfurii groase, serbări, poezii, cântece și exerciții de aliniere. Din a doua parte a anilor ’70, preșcolarii au intrat și în universul Șoimilor Patriei, organizație creată în 1976 pentru copiii de 4–7 ani. Uniforma specifică, cu elemente portocalii, îi așeza simbolic în anticamera pionieratului. Copilul învăța devreme că festivitatea avea reguli precise, iar fotografia de grup cerea seriozitate, chiar când șireturile se desfăceau și bretonul stătea în toate direcțiile.

Jucăriile celor mici erau puține, dar tocmai de aceea deveneau personaje cu biografie lungă. Păpușile Arădeanca au fost printre cele mai cunoscute jucării românești ale perioadei. Aveau ochi care se închideau, păr pieptănabil, rochii rigide și o expresie solemnă, ca și cum tocmai fuseseră chemate la ședință. Pentru băieți, mașinuțele din tablă sau plastic, camioanele, tractorașele, pistoalele cu capse, soldățeii, indienii și cowboy-ii și cuburile reprezentau averi serioase. O jucărie primită la 1 Iunie, de Moș „Gerilă” sau de ziua copilului era păstrată, reparată, împrumutată cu prudență și revendicată cu o energie juridică impresionantă.

În afara casei, jocurile cereau decor minimal și imaginație maximă. Șotronul, elasticul, baba-oarba, rațele și vânătorii, țară-țară vrem ostași, lapte gros, de-a v-ați ascunselea funcționau perfect în spațiul dintre două blocuri. Cartierele Bucureștiului deveneau teren de sport, scenă de teatru, pistă de curse și tribunal popular. O bordură era suficientă pentru campionate întregi. O cretă găsită în ghiozdan putea desena o lume.

Școala primară, uniforma și intrarea în lumea pionierilor

În școala primară, copilăria primea ghiozdan, matricolă, bancă, un catalog și o generoasă doză de solemnitate. Școala comunistă ținea mult la formă. Uniforma, gulerașul, ecusonul, părul prins, unghiile tăiate, caietul învelit, coperta curată și scrisul ordonat făceau parte din educația zilnică. Învățătoarea avea o autoritate care cobora peste clasă cu precizia unei rigle de lemn așezate pe catedră.

În clasa a II-a, elevii deveneau pionieri. Momentul venea la pachet cu ceremonia, jurământul, cravata roșie cu tricolor plus intrarea oficială într-un univers în care copilăria era pusă în slujba statului. Pe hârtie, pionierul trebuia să învețe bine, să fie harnic, politicos, ordonat și devotat patriei. În practică, copilul înțelegea repede că o cravată șifonată putea stârni observații, iar inelul de plastic prin care trecea cravata avea o importanță disproporționată față de dimensiunea lui.

Manualele erau unice, lecțiile aveau formulări oficiale, iar compunerile despre patrie, partid, fabrici, recolte și conducător apăreau cu frecvență sănătoasă pentru sistem și obositoare pentru elev. În același timp, școala rămânea locul unde mulți copii descopereau cititul, matematica, desenul, corul, sportul și primele prietenii solide. Clasele erau adesea numeroase, iar băncile păstrau dedesubt un mic muzeu de bilețele, gumă de mestecat întărită și capace de stilou.

Pentru copiii din București, școala avea și propria ei geografie. Drumul până la școală putea trece pe lângă alimentara, tutungerie, cofetărie, cinematograf, piață sau șantier. În anii ’70 și ’80, multe cartiere noi au crescut cu școli amplasate între blocuri, iar curtea școlii devenea teren de fotbal, loc de adunare, spațiu pentru careuri și arenă de mici ierarhii sociale. Cine avea minge bună, penar chinezesc, gumă parfumată sau carioci străine intra rapid într-o aristocrație discretă.

Jucării, colecții și mica economie a schimbului

Copiii Bucureștiului comunist au fost maeștri ai colecțiilor. Se colecționau surprize de gumă, timbre, capace, insigne, abțibilduri, etichete de cutii de chibrituri, ambalaje străine, fotografii cu actori, vederi, pachete de țigări străine, șervețele colorate și orice îți trecea prin cap și prin mâini. Valoarea unui obiect depindea de raritate, proveniență și poveste. Un ambalaj lucios din Occident putea depăși în prestigiu multe obiecte perfect funcționale.

Guma Turbo, apărută spre finalul anilor ’80 în memoria multor copii, a devenit aproape mitologică prin surprizele cu mașini. Înaintea ei existau alte mici comori, de la gume chinezești până la ciocolată Rom, Eugenia, dropsuri, caramele, pufuleți și bomboane CIP. Unele se găseau ușor, altele apăreau ca fenomene astronomice, vizibile scurt, apoi dispărute. Vezi… bomboanele cubaneze.

Jucăriile industriale românești coexistau cu improvizația. O cutie de carton devenea televizor, o sârmă devenea volan, o rolă de la mosor devenea roată, iar o bucată de lemn putea fi vapor, pistol sau microfon, în funcție de starea zilei. Copiii construiau cazemate din perne, avioane din hârtie, praștii, arcuri, săbii, telefoane din cutii legate cu ață și tot felul de dispozitive pe care părinții le confiscau cu aerul unor autorități vamale.

Existau și jocuri de masă. „Nu te supăra, frate”, „Piticot”, domino, șahul, tablele jucate prin casă și jocurile magnetice aduceau serile de familie în jurul mesei. Pentru mulți copii, șahul avea un statut special, fiindcă părea simultan joc, disciplină intelectuală și metodă prin care un adult putea adormi respectabil în fotoliu. La unii ajunsese jocul Monopoly și încercau să-l reproducă din cartoane și… memorie.

Distracțiile orașului - de la cinematograf la Orășelul Copiilor

Bucureștiul avea în comunism o viață de cartier foarte puternică, iar pentru copii cinematograful era una dintre marile ieșiri. Sălile de cinema de cartier sau din Centru, de la Favorit la Gloria, de la Patria la Scala, de la Luceafărul la Festival, ofereau acces la filme românești, producții sovietice, comedii, aventuri, desene animate și ceva mai rar, pelicule occidentale, care soseau în țară și la câțiva ani de la premierele internaționale. Coada la bilet, mirosul de sală, scaunele rabatabile și foșnetul bomboanelor transformau mersul la film într-o mică sărbătoare urbană.

Parcurile aveau rol esențial. Cișmigiul, Herăstrăul, Carol, Tineretului, IOR-ul și spațiile verzi dintre blocuri ofereau copiilor teren de alergare, plimbări, bărci, înghețată, vată de zahăr și fotografii de familie. Parcul Tineretului, inaugurat în anii ’70, a devenit un reper important al sudului Capitalei. Orășelul Copiilor, construit în anii ’80 în zona Parcului Tineretului, a intrat rapid în mitologia bucureșteană, cu trenuleț, carusele, roată, mașinuțe și instalații de agrement care păreau spectaculoase într-o lume cu opțiuni puține.

Palatul Pionierilor a fost alt reper major. Înființat la Cotroceni în 1950 și funcționând în diverse alte locații până în 1985, când a fost inaugurat cel din Tineretului, existent și azi, oferea cercuri și activități pentru copii, de la muzică și dans până la sport, științe, aeromodele, artă și alte preocupări educative. Pentru copilul talentat sau ambițios, asemenea cercuri puteau deschide drumuri reale. Pentru copilul adus de părinți cu mari speranțe, puteau deveni încă o agendă încărcată, lângă teme, uniformă și observațiile despre caligrafie.

Televizorul avea o putere aparte tocmai prin raritate. „Mihaela” lui Nell Cobar, cu Azorel alături, a rămas una dintre figurile luminoase ale animației românești. La fel, Miaunel și Bălănel, Gopo sau importații polonezi Lolek și Bolek. „Teleenciclopedia”, lansată în 1965, îi ținea pe copii și părinți în fața ecranului cu o combinație de natură, istorie, știință și voci devenite celebre (îi putem uita vreodată pe „Moțu” Pittiș, pe Sanda Țăranu sau pe Carmen Movileanu?). Gala desenului animat (sâmbăta de la ora 1) sau sfertul de oră de desene animate din cadrul Albumului duminical erau așteptate cu sufletul la gură. Au fost și seriale „pentru oameni mari”, precum Dallas, Kojak, Colombo, au fost și western-uri, au fost și alte picături de Occident care, ușor-ușor, s-au evaporat.

În anii ’80, când programul TV s-a redus drastic, la doar două ore de ode pe zi, apariția unei emisiuni decente devenea eveniment. Tot atunci au apărut antenele pe blocuri și televiziunea bulgară a devenit inclusiv prietena copiilor. Care deprindeau o formă de răbdare ce astăzi ar părea sport extrem.

Adolescența, liceul și ritualurile de trecere

După 14 ani, copilul intra în zona U.T.C., a liceului, a practicii productive, a uniformei purtate cu tot mai puțină convingere și a micilor gesturi de individualitate. Adolescenții bucureșteni ascultau muzică pe casetofoane sau magnetofoane, făceau schimb de benzi, copiau casete, prindeau posturi străine la radio și își construiau gusturile culturale pe căi paralele cu oferta oficială. O casetă bună circula ca o scrisoare diplomatică. Cu tot cu listuța de melodii, caligrafiată cât mai frumos și colorat.

Liceul aducea prietenii mai sofisticate, primele iubiri, ieșiri la cofetărie, la film, în parc, la ceainării sau prin centrul orașului, la un profiterol la Scala sau la Casata. Pentru adolescenții din anii ’70, Bucureștiul avea încă multe repere urbane clasice. Pentru cei din anii ’80, orașul se schimba brutal prin demolări, șantiere, sistematizare și apariția Centrului Civic. Copiii și adolescenții vedeau cum străzi întregi dispăreau, cum erau mutate familii, cum locurile cunoscute deveneau moloz. Copilăria urbană căpăta lecții dure despre fragilitatea orașului.

Moda adolescenților avea coduri precise. Blugii, adidașii străini, gecile, tricourile cu imprimeuri occidentale, ochelarii de soare, parfumurile aduse din afară sau o simplă pungă cu logo străin funcționau ca semne de statut. Într-o lume oficial egalitară, diferențele se vedeau uneori în detalii foarte mici. Un pix bun, un penar japonez, o pereche de teniși mai arătoasă sau o revistă străină puteau modifica rapid poziția socială pe holul liceului.

Anii ’80 și copilăria în penurie

Anii ’80 au adus peste copilăria bucureșteană o realitate mai aspră. Raționalizarea alimentelor, cozile, frigul din apartamente, lumina economisită și programul TV redus au intrat în viața de familie. Copiii au devenit martori la conversații despre carne, ulei, zahăr, butelii, lapte, pâine, portocale și banane. Uneori stăteau la coadă alături de părinți sau bunici, alteori păzeau coada, o instituție socială în sine, cu reguli, suspiciuni și mici drame de cartier.

În case, iarna cerea pulovere groase, pături, reșouri, apă încălzită și multă inventivitate. Temele se făceau la lumină slabă, iar baia depindea de programul apei calde. Copilul învăța devreme diferența dintre dorință și disponibilitate. O portocală primită de sărbători, o banană ținută pe dulap până se cocea, o ciocolată străină împărțită în bucăți mici aveau o încărcătură aproape ceremonială.

Și totuși, copiii găseau spații de libertate. Scara blocului, maidanul, acoperișul garajelor, spatele școlii sau al blocului, parcul, cinematograful și camera unui coleg cu casetofon deveneau teritorii proprii. Viața copiilor se organiza în rețele rapide, analogice și foarte eficiente. Un fluierat sub geam înlocuia telefonul. O minge trântită de asfalt anunța începutul meciului. O bicicletă Pegas făcea posesorul să pară proprietarul unui vehicul diplomatic.

O copilărie între disciplină oficială și libertate improvizată

Copilăria în Bucureștiul comunist a fost un amestec dens de disciplină, sărăcie relativă, solidaritate, propagandă, joc, ingeniozitate și fericire moderată. Copiii au crescut cu uniforme, cravate roșii, serbări, manuale unice și discursuri oficiale. Au crescut și cu fotbal între blocuri, păpuși Arădeanca, elastic, șotron, cofetării, cinematografe, parcuri, trenuleț la Orășelul Copiilor, Mihaela, Teleenciclopedia și prietenii legate în jurul unor obiecte mărunte.

Bucureștiul era un spațiu al controlului, dar și al improvizației. Statul încerca să organizeze copilul, cartierul îl educa în felul lui, iar familia îl învăța arta supraviețuirii cotidiene. În mijlocul tuturor, copilul făcea ceea ce fac copiii în orice epocă apăsătoare. Lua materialul disponibil, îl transforma în joc și își construia o lume suficient de mare cât să încapă între două blocuri, o bancă de școală și un ecran TV care se aprindea, seara, pentru prea puțin timp.

Citește și: De la maidane la locuri de joacă: copilăria bucureșteană în ultimii 30 de ani