Spune-se că un copil bucureștean adevărat a crescut „afară”, chiar dacă azi își amintește vag doar asfaltul încins dintre blocuri și strigătul mamei de la geam. Dincolo de mingea care ricoșa inevitabil în Dacie și de genunchii juliți tratați sumar cu salivă sau spirt, copilăria bucureșteană a fost mult timp o extensie naturală a orașului: dezordonată, zgomotoasă și surprinzător de liberă.

În anii ’90, Bucureștiul era un teren de joacă improvizat. Copiii apăreau dimineața și dispăreau seara, într-o rețea informală de scări de bloc, curți, maidane și locuri „știute doar de noi”. Nimeni nu programa joaca și nimeni nu întreba unde mergem exact. Orașul nu era prietenos, dar era permisiv. Traficul era mai rarefiat, adulții mai absenți, iar copilăria se întâmpla, pur și simplu, între două strigări de „hai în casă”.

Apoi au venit anii 2000, cu garduri mai multe și reguli mai clare. Bucureștiul a început să se organizeze, iar copilăria a început să fie gestionată. Au apărut locurile de joacă „amenajate”, cu tobogane standardizate și bănci pentru părinți, iar joaca liberă a început să pară o activitate care trebuie supravegheată atent. Copilul a ieșit din fața blocului și a intrat în agendă.

Încet, dar sigur, copilăria bucureșteană s-a mutat din spațiul public în cel privat. Din stradă în apartament, din curte în mașină, din joacă spontană în activitate organizată. Orașul a devenit mai aglomerat, mai zgomotos, mai puțin dispus să lase loc greșelii. Copiii au fost protejați mai bine, dar și ținuți mai aproape.

Astăzi, copilul bucureștean trăiește într-un oraș hiperactiv, care nu prea are timp pentru el. Ieșitul afară presupune trasee, aplicații, parcări și un calcul atent al riscurilor. Joaca nu mai apare accidental, ci trebuie planificată. Spațiul urban nu mai este un decor neutru al copilăriei, ci un obstacol care trebuie gestionat.

E interesant cum am trecut de la copilul care știa toți vecinii la copilul care își cunoaște prietenii din activități programate. De la comunitatea spontană la insula familială. De la libertatea excesivă la hiperprotecție. Bucureștiul a crescut, dar copilăria s-a micșorat.

Și totuși, nu e o poveste despre declin, ci despre transformare. Copiii de azi au acces la lucruri la care generațiile trecute nici nu visau: educație, cultură, informație, siguranță. Dar plătesc pentru asta cu mai puțin spațiu, mai puțină autonomie și mai puține momente în care orașul le aparține cu adevărat.

Copilăria bucureșteană nu a dispărut, s-a adaptat. S-a retras din stradă și s-a refugiat între pereți, ecrane și programe. Iar felul în care un oraș își crește copiii rămâne, poate, cel mai onest indicator al felului în care acel oraș se raportează la viitor.

Citește și Crescând în București: aspecte emoționale ale copilăriei urbane 

Foto: Vice.ro