Bucureștiul anilor ’20 avea o reputație excelentă în materie de eleganță, desigur, în privința celor care își permiteau să locuiască pe Calea Victoriei și să-și petreacă după-amiezile la Capșa. Domnii purtau costume bine croite, doamnele descopereau parfumurile franțuzești, iar automobilele începeau să înlocuiască trăsurile. Numai că orașul avea și o personalitate olfactivă greu de omis. La câteva străzi de vitrinele luxoase, aerul putea mirosi a bălegar, a fum de cărbune sau a gunoi lăsat prea mult în căldura verii. Iar când bătea vântul din direcția nepotrivită, parfumul civilizației europene întâlnea, fără prea multe formalități, realitatea mahalalei bucureștene.

Cum mirosea, așadar, Bucureștiul de acum un secol? Răspunsul se găsește în amintirile celor care l-au cunoscut, în ziarele vremii și în documentele administrației, preocupată să rezolve o problemă care avea prostul obicei de a reveni în fiecare dimineață. Orașul trăia între două lumi. Una își cumpăra parfumuri de la Paris, cealaltă își scotea gunoiul la marginea uliței. Uneori, cele două lumi se întâlneau chiar pe aceeași stradă.

Calea Victoriei și cele 40 de tone de parfumuri franțuzești

Imagine generată cu AI, având rol de ilustrare

La începutul anilor ‘20, Bucureștiul își relua viața mondenă după Primul Război Mondial. Magazinele se umpleau de mărfuri importate, moda pariziană revenea în atenția doamnelor din societatea bună, iar cosmeticele deveneau o parte tot mai vizibilă a comerțului urban.

Un detaliu dintr-un studiu de istorie a comerțului bucureștean, publicat în revista București. Materiale de Istorie și Muzeografie, spune destul de multe despre apetitul Capitalei pentru lux. În 1923, România a importat 40 de tone de parfumuri franțuzești. Cantitatea privește importurile țării, dar apare într-o analiză a dezvoltării comerțului bucureștean după 1919, când Capitala devenise una dintre principalele piețe pentru asemenea produse.

Patruzeci de tone de parfum într-o țară care abia ieșise din război! Cifra capătă un farmec aparte când afli că, în aceeași perioadă, presa ironiza dificultatea de a procura unele produse alimentare obișnuite.

Revista satirică Furnica publica în 1920 o poezie intitulată „Articole de lux”, în care autorul întorcea pe dos sensul expresiei. Mărfurile sofisticate se găseau din belșug, în vreme ce produsele de strictă necesitate ajunseseră adevărate rarități. Printre exemple apăreau pâinea bună și ouăle proaspete. Dar comerțul modern avea, se pare, prioritățile lui.

Parfumul reprezenta și un semn de apartenență socială. În lumea saloanelor și a recepțiilor, alegerea unei esențe spunea câte ceva despre gusturile și posibilitățile financiare ale purtătoarei.

Un exemplu celebru îl oferea chiar Regina Maria. Suverana prefera parfumul Mon Boudoir, creat de casa franceză Houbigant. În 1923, imaginea reginei apărea într-o reclamă pentru marca respectivă, document păstrat în colecția Muzeului Parfumului din București.

Firește, eleganța de la Palat se afla la o considerabilă distanță economică de viața unei familii obișnuite. Pentru multe bucureștence, produsele de igienă și înfrumusețare rămâneau cumpărături atent calculate. Totuși, prezența parfumurilor în publicitatea interbelică arată cât de mult se schimbase orașul față de epoca bunicilor.

Capșa, locul unde cafeaua se întâlnea cu ciocolata și literatura

Pe Calea Victoriei, Casa Capșa oferea una dintre cele mai agreabile experiențe pentru nasul bucureștean. Cofetăria își construise faima încă din secolul al XIX-lea, când Grigore Capșa adusese în Capitală tehnici și rețete învățate în Franța.

Povestea localului începea în 1852, odată cu prima cofetărie deschisă de familia Capșa. În 1868, Grigore Capșa își întemeia propria afacere, iar din 1886 localul cuprindea și o cafenea. În perioada interbelică, stabilimentul ajunsese una dintre adresele preferate ale intelectualilor bucureșteni.

În interior, aromele de cafea și de ciocolată aparțineau unei lumi comerciale în care produsul trebuia să impresioneze încă înainte de prima înghițitură. Cofetăria europeană adusese la București o întreagă cultură a desertului fin.

Acolo se întâlneau scriitori precum Liviu Rebreanu și Tudor Arghezi, iar poetul Ion Barbu era cunoscut pentru obiceiul de a veni dimineața și de a rămâne multă vreme la cafenea.

Capșa servea și drept redacție neoficială a orașului. Se discutau evenimente politice, se schimbau informații și se stabileau reputații literare. O cafea se putea prelungi cât o ședință parlamentară, cu avantajul că desertul era, probabil, mai bun.

În 1920, cofetarul a creat prăjitura Joffre, asociată vizitei în România a mareșalului francez Joseph Joffre. Desertul de ciocolată a rămas unul dintre produsele cunoscute ale casei.

Dincolo de povestea mondenă, Capșa arată cum se schimbase gustul Bucureștiului. Vechea tradiție a dulciurilor orientale continua să existe, însă cofetăria occidentală câștiga teren în centrul orașului.

Dimineața mirosea a pâine caldă. Bucureștiul avea peste o sută de brutării

Pentru bucureșteanul obișnuit, una dintre cele mai familiare arome venea din brutăriile cartierelor. Orașul avea o rețea considerabilă de asemenea prăvălii încă înaintea Primului Război Mondial.

La 15 iunie 1910, revista Minerva publica o statistică foarte precisă. În Capitală existau 86 de brutării și 17 franzelării, însumând 103 unități, în care lucrau 860 de oameni.

Patronii proveneau din comunități diferite. Erau români din țară și aromâni, dar și întreprinzători greci sau albanezi, alături de brutari germani și italieni. Pâinea bucureșteană avea o istorie comercială cosmopolită, ascunsă sub o coajă rumenă.

Mirosul de aluat copt era unul dintre semnele activității zilnice din asemenea locuri. Cuptoarele și producția desfășurată în apropierea spațiilor de vânzare făceau din brutărie un reper imediat recognoscibil al străzii.

Articolul din Minerva oferă însă și o informație mult mai puțin romantică. Autoritățile intensificaseră controalele sanitare, iar brutarii erau obligați să respecte reguli mai stricte de curățenie. Localurile considerate insalubre fuseseră evacuate, potrivit relatării.

Controalele vizau inclusiv greutatea pâinii. Când lipsa depășea 50 de grame la kilogram, marfa putea fi confiscată și împărțită săracilor, printr-o metodă administrativă destul de convingătoare pentru comercianții tentați să economisească făină pe socoteala cumpărătorilor.

Pe lângă brutării, Bucureștiul interbelic avea numeroase simigerii. Covrigii și plăcintele făceau parte din alimentația stradală, iar comerțul cu produse de patiserie era prezent în special în zonele aglomerate.

Piața Matache și cafegiii. Aromele unui oraș care cumpăra zilnic

Piețele erau printre cele mai active spații comerciale ale Bucureștiului, iar Piața Matache rămâne un exemplu reprezentativ pentru viața cotidiană interbelică.

Într-o evocare publicată în Istorie și Civilizație, un fost locuitor al străzii Berzei descrie micile magazine din vecinătatea casei sale, inclusiv cafeneaua și prăvălia de dulciuri a lui Bagdikian. În apropiere se găseau o cofetărie cu laborator propriu și Piața Matache.

Relatarea se referă la Bucureștiul de dinaintea războiului și la anii 1930, oferind o imagine foarte concretă a comerțului de cartier. Era lumea magazinelor specializate, în care cumpărăturile presupuneau vizite repetate la negustorii din vecinătate.

Cafeaua avea o prezență importantă în viața orașului. Un studiu despre cultura cafelei, publicat în Buletinul Muzeului Științei și Tehnicii Ștefan Procopiu, îl amintește pe negustorul armean Avedis Carabelian, furnizor al Casei Regale.

Cafegiii vindeau cafea provenită din import, iar prăjirea și măcinarea boabelor ofereau cartierelor comerciale una dintre aromele lor caracteristice. Era un miros asociat cu negoțul și cu pauzele lungi de conversație, într-o perioadă în care cafeaua reprezenta un ritual social bine înrădăcinat.

În piețe, experiența olfactivă era mult mai complicată. Comercializarea produselor alimentare proaspete presupunea manipulare zilnică și curățenie permanentă. În condițiile tehnice ale epocii, păstrarea mărfurilor perisabile devenea deosebit de dificilă vara. La acestea se adăugau resturile rezultate din activitatea negustorilor.

Orașul oferea astfel o lecție destul de simplă despre comerțul alimentar. Aroma plăcută a produselor proaspete și mirosul reziduurilor proveneau adesea din aceeași activitate, la numai câteva ore distanță.

Grajdurile și caii. Partea mai puțin parfumată a transportului elegant

În 1926, bucureșteanul putea întâlni pe aceeași stradă un automobil modern și o trăsură trasă de cai. Trecerea la transportul motorizat se desfășura treptat, iar vechiul sistem de circulație continua să ocupe o parte importantă din spațiul urban.

Datele istorice publicate în revista București. Materiale de Istorie și Muzeografie arată că, în 1920, statisticile Capitalei înregistrau 2.550 de automobile de diferite tipuri și 1.152 de birje. Prin urmare, caii continuau să reprezinte o prezență obișnuită pe străzi. Iar un oraș cu asemenea circulație avea nevoie de grajduri și de personal care să îngrijească animalele.

Caii produceau zilnic cantități consistente de bălegar, iar urina ajungea pe caldarâm sau în spațiile de adăpostire. Mirosurile specifice erau o consecință inevitabilă a transportului cu tracțiune animală. În zilele călduroase, problema devenea mai apăsătoare. Romantismul plimbării cu birja avea, așadar, o limită foarte practică. Pasagerul se putea bucura de mersul elegant al trăsurii, în vreme ce pietonul aflat în spatele calului primea o experiență senzorială cu totul diferită.

Tramvaiele cu cai au circulat în București până la 6 iunie 1929, când Societatea Comunală a Tramvaielor București le-a retras definitiv. Data este confirmată de istoria oficială a transportului public bucureștean. Dispariția acestora a reprezentat și o schimbare pentru igiena străzilor. Totuși, birjele și căruțele continuau să circule, iar orașul avea încă suficiente motive să păstreze mătura aproape.

Un detaliu savuros apare într-un articol din Realitatea ilustrată, publicat în 1933 și citat într-o cercetare despre transportul bucureștean. Autorul descria declinul birjelor și starea tot mai proastă a unor trăsuri rămase în circulație.

Transportul elegant de odinioară îmbătrânea vizibil, sub presiunea automobilului. În schimb, benzina și gazele de eșapament începeau să adauge propriile mirosuri pe străzile Capitalei.

Dâmbovița, râul care îi trimitea pe bucureșteni la doctor

Dâmbovița în perioada interbelică

Dâmbovița are un capitol aparte în istoria mirosurilor Bucureștiului. Din păcate, unul destul de nefericit.

Cu o precizare. Dâmbovița anilor 1920 era deja regularizată în mare parte, ca urmare a lucrărilor executate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Imaginea râului care șerpuia printre case și primea direct gunoaiele orașului aparține în special perioadei anterioare. Problemele de poluare și de evacuare a apelor uzate au continuat însă să preocupe administrația și în secolul XX.

În vechiul București, râul fusese folosit simultan pentru alimentarea cu apă și pentru evacuarea reziduurilor. Era o combinație cu rezultate sanitare previzibile.

În lucrarea București și bucureșteni de ieri și de azi, publicată în 1945, Victor Bilciurescu evocă situația de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În apa Dâmboviței ajungeau murdării provenite din gospodării și chiar cadavre de animale. Cu toate acestea, râul continua să fie folosit pentru scăldat.

Ion Ghica ironizase mai devreme calitatea apei bucureștene, într-un pasaj devenit celebru. Scriitorul afirma că apa ajunsese să aibă efectul unui purgativ atât de puternic, încât locuitorii preferau alte băuturi, inclusiv berea.

În spatele umorului se afla o problemă medicală serioasă. Contaminarea apei favoriza bolile digestive și epidemiile, iar autoritățile erau obligate să caute soluții pentru alimentarea cu apă potabilă și evacuarea reziduurilor.

Muzeul Municipiului București amintește, într-un studiu dedicat sistematizării Dâmboviței, că încă din secolul al XVIII-lea se emiteau interdicții privind aruncarea gunoaielor în râu. Documentele epocii consemnează inclusiv sancțiuni pentru proprietarii care murdăreau albia. Una dintre măsurile mai energice a venit în 1813, sub domnia lui Caragea Vodă, când s-a dispus curățarea râului după epidemia de ciumă.

Mult mai târziu, începând cu anii 1880, au fost realizate ample lucrări de regularizare. Râul a primit o albie amenajată, iar orașul a continuat extinderea infrastructurii de apă și canalizare. În perioada 1930–1932, autoritățile au îndepărtat din albia Dâmboviței peste 46.000 de metri cubi de depuneri aluvionare, potrivit istoricului lucrărilor edilitare.

Dâmbovița devenise deja altfel decât râul descris de memorialiștii secolului precedent. Dar vechea ei reputație arată cât de strânsă fusese legătura dintre mirosul orașului și sănătatea locuitorilor. Și totuși, mirosul pestilențial al Dâmboviței avea să se păstreze până târziu, în anii 80, când măsurile de reamenajare a râului aveau să schimbe acest inconvenient olfactiv major pentru o capitală civilizată.

Fumul sobelor și începutul Bucureștiului industrial

O altă componentă a aerului bucureștean venea din instalațiile de încălzire și din activitățile industriale.

În primele decenii ale secolului XX, multe locuințe continuau să fie încălzite cu sobe. Arderea lemnului și a cărbunelui elibera fum, iar intensitatea mirosurilor depindea de combustibil și de condițiile meteorologice.

Iarna, când încălzirea devenea o necesitate zilnică, numeroase coșuri evacuau produsele arderii deasupra caselor. Pentru locuitorii epocii, mirosul fumului făcea parte din experiența obișnuită a anotimpului rece.

În același timp, Bucureștiul începea să devină un centru industrial tot mai important. În perioada interbelică, Uzinele Malaxa s-au dezvoltat în estul orașului, pornind de la repararea locomotivelor și ajungând ulterior la producția acestora. Industria metalurgică și alte ramuri de producție au extins activitatea economică dincolo de vechile ateliere meșteșugărești.

În zonele industriale, arderea combustibililor și prelucrarea metalelor puteau aduce în atmosferă mirosuri distincte de cele din cartierele rezidențiale. Fabricile adăugau astfel o nouă componentă peisajului olfactiv bucureștean.

Gările contribuiau și ele la această transformare. Locomotivele cu abur foloseau cărbune, iar fumul produs de ele făcea parte din mediul obișnuit al transportului feroviar. În câteva decenii, orașul trecuse de la predominanța transportului cu cai la o circulație tot mai mecanizată. Aerul reflecta schimbarea cu fidelitate. Mirosul grajdurilor pierdea treptat teren în fața produselor petroliere și a fumului industrial.

Progresul tehnic venea însoțit de propriile inconveniente, iar nasul bucureștean era printre primii care le constatau.

Gunoiul, marea preocupare a Primăriei. De ce mahalalele miroseau altfel decât centrul

Pentru a înțelege diferențele dintre cartiere, trebuie privită și istoria serviciilor de salubritate. Muzeul Municipiului București descrie într-o cercetare despre igiena urbană un oraș care a trecut lent de la curățenia administrată individual, în limitele gospodăriei, la servicii publice organizate.

În prima parte a secolului al XIX-lea, ridicarea gunoiului era realizată cu ajutorul unor care închiriate de municipalitate, iar frecvența colectării putea fi de numai două ori pe săptămână. Grămezile de reziduuri erau transportate în afara zonelor locuite sau aruncate pe terenuri virane.

În 1873, administrația a început să organizeze mai sistematic îndepărtarea prafului și a noroiului de pe străzi. Stropirea carosabilului în timpul verii făcea, de asemenea, parte din obligațiile contractate, devenind o preocupare justificată deoarece drumurile neasfaltate produceau praf în perioadele secetoase, iar ploile transformau unele ulițe în suprafețe greu de străbătut.

În 1902, primarul Ioan Procopie Dumitrescu prezenta într-un raport situația serviciului de curățenie, organizat pe sectoare. Gunoaiele erau ridicate cu vehicule trase de cai, în timp ce cartierele periferice aveau parte de intervenții mai rare.

Astfel, avem de-a face cu diferențele esențiale dintre centrul elegant și mahalalele Capitalei. Pe arterele importante, administrația investea mai mult în întreținere, iar în zonele mărginașe reziduurile puteau rămâne perioade mai lungi lângă gospodării.

Primul Război Mondial a afectat serviciile municipale. În august 1916, Primăria a emis o ordonanță prin care proprietarii și chiriașii erau îndemnați să curețe inclusiv porțiunea de stradă din dreptul locuinței, până la mijlocul carosabilului. După război, serviciile de salubritate au fost reluate și reorganizate treptat. Totuși, problemele vechi persistau, în special în zonele unde infrastructura edilitară se dezvoltase mai lent.

Dincolo de disconfortul olfactiv, murdăria reprezenta o problemă de sănătate publică. Medicul Anastasie Fătu propusese încă din 1863 organizarea unei poliții sanitare, iar medicul Iacob Felix s-a implicat ulterior în modernizarea legislației sanitare. Legea sanitară din 1874 și cea din 1910 au reprezentat etape importante în reglementarea igienei publice.

Bucureștiul interbelic moștenea, așadar, zeci de ani de preocupări edilitare. Orașul se moderniza, dar succesul depindea și de strada pe care locuiai. Unele cartiere descopereau confortul modern, în timp ce altele continuau să se lupte cu problemele cunoscute de generațiile anterioare.

Ce a rămas din mirosul Bucureștiului de altădată?

Există un motiv pentru care fotografiile interbelice produc adesea o impresie atât de plăcută. Ele păstrează fațadele elegante și automobilele de epocă, dar lasă în afara cadrului praful ridicat de trafic și mirosurile din spatele prăvăliilor.

Memorialiștii și documentele sanitare completează imaginea. În Bucureștii de altădată, Constantin Bacalbașa descria viața comercială și obiceiurile societății bucureștene din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. George Costescu, în Bucureștii Vechiului Regat, publicată în 1944, reconstituia dezvoltarea orașului și dificultățile sale edilitare. Asemenea mărturii arată cât de repede se schimbau obiceiurile și cât de lent se rezolvau unele probleme urbane.

Bucureștiul de acum un secol avea parfumuri franțuzești în magazinele elegante și pâine proaspătă în brutăriile mahalalelor. În jurul piețelor se simțeau aromele comerțului alimentar, iar în apropierea grajdurilor mirosul animalelor făcea parte din viața zilnică. Sobele și fabricile adăugau fum, în timp ce gunoiul rămas pe străzi amintea de limitele infrastructurii sanitare.

Fiecare cartier își avea propria combinație, influențată de activitățile economice și de condițiile de locuire. Diferențele puteau apărea chiar între două străzi vecine.

Dar detaliul cel mai interesant rămâne contrastul dintre eleganța cultivată cu atâta grijă de societatea interbelică și dificultățile foarte concrete ale vieții cotidiene. Capitala își cumpăra parfumuri de la Paris și își construia bulevarde moderne, în timp ce administrația continua să caute soluții pentru praful și gunoaiele orașului.

Fotografiile au păstrat frumusețea Bucureștiului vechi. Pentru a-i înțelege însă viața de zi cu zi, trebuie recuperate și mirosurile pe care aparatele fotografice le-au lăsat, din fericire pentru contemporani, în afara imaginii.

Citește și: Muzeul Micul Paris, Bucureștiul franțuzit și cea mai frumoasă călătorie în timp din Centrul Capitalei