În mod cert, Bucureștiul are câteva străzi pe care trebuie să le parcurgi la pas, cu telefonul în buzunar și privirile pe sus. În această categorie intră și șarmanta stradă Negustori, aflată între bulevardul Hristo Botev și zona Căii Moșilor, într-un București vechi, dens și ușor încăpățânat, unde o casă cu stucaturi poate sta la doi pași de un bloc interbelic, de o curte cu iederă și de o poartă care pare să fi asistat la trei regimuri politice, două cutremure mari și o ceartă balcanică între moștenitori.

Practic, Strada Negustori se întinde într-un colț de București unde granițele cartierelor se poartă cu mai multă eleganță decât hărțile: spre Armenească începe lumea caselor ridicate de familii venite din Caucaz cu negoț, bani și o oarecare pasiune pentru fațade serioase, iar spre partea vechiului cartier evreiesc apar urmele comercianților, ale atelierelor și ale unei burghezii care știa să-și transforme adresa prăfuită într-una respectabilă. Strada Negustori a rămas exact între cele două cartiere, Armenesc și Evreiesc, cu aerul rubudeniei care a refuzat să aleagă tabăra și s-a ales, în schimb, cu cele mai bune povești.

La prima vedere, Negustori pare o stradă liniștită, aproape retrasă din zgomotul orașului. După câteva minute, apare senzația că locul păstrează sub asfalt o arhivă întreagă. Se simte vechiul București al mahalalelor comerciale, al familiilor prosperate prin negoț, al bisericilor ridicate prin donații și al arhitecților care au venit, mai târziu, cu ideea deloc modestă că orașul merită și modernism, și Art Nouveau, și vile cu fațade de epocă. 

Negustori oferă una dintre cele mai concentrate lecții de istorie urbană din centrul Capitalei. Treci prin câteva secole într-un sfert de oră, cu condiția să privești mai atent decât privește, de obicei, bucureșteanul grăbit spre următoarea cafea.

De unde vine numele străzii Negustori

Numele vine de la mahalaua Negustori, menționată documentar încă din 1669. Zona s-a dezvoltat în apropierea Căii Moșilor, una dintre arterele comerciale importante ale vechiului București, drumul care lega Curtea Domnească de Târgul de Afară, adică zona Oborului de astăzi.

În mahalaua Negustori (sau Neguțători cum i se spunea inițial) s-au așezat oameni din categorii diverse, însă comercianții au devenit figura dominantă a locului. Termenul de „negustor” avea o greutate serioasă în Bucureștiul vechi. Comerțul însemna relații, drumuri, mărfuri aduse de departe, capital, uneori, o casă cu două niveluri, ferestre înalte și ambiția de a părea mai occidental decât vecinul de peste gard.

Oamenii de afaceri ai epocii se numeau adesea și „cupeți”, termen venit din slavonă, legat de ideea de cumpărare și negoț. Cupeții prosperi ridicau case, susțineau biserici, cumpărau terenuri.

Prosperitatea lor încă se vede în structura zonei, și asta fiindcă strada păstrează fronturi joase și curți adânci, clădiri ridicate pe parcele înguste și o diversitate arhitecturală care vine direct din vechiul model al mahalalei bucureștene. Nu există regularitatea monumentală a bulevardelor trasate cu rigla ci o ordine mai veche, mai organică, cu mici deviații, intrări, curți și retrageri de fațadă care par să spună că orașul s-a construit în timp, pe negociere, pe moșteniri și pe terenuri împărțite între rude.

Biserica Negustori, centrul spiritual al mahalalei

Cel mai important reper istoric al zonei rămâne Biserica „Sfântul Nicolae” – Negustori, aflată astăzi pe strada Theodor Ștefănescu (paralelă cu strada Negustori). Lăcașul actual de zid a fost ridicat în 1726, prin contribuția negustorilor, pe locul unei biserici mai vechi din lemn.

Biserica fusese cunoscută încă din secolul al XVII-lea drept „Biserica Negustorilor”, nume logic într-un cartier unde comerțul dicta atât ritmul economic, cât și prestigiul social. Negustorii străini care treceau prin zonă se opreau aici pentru rugăciune, iar biserica a devenit, în timp, un fel de reper civic al mahalalei. În Bucureștiul vechi, biserica ținea loc de centru comunitar, registru moral, loc de întâlnire, instituție socială și, uneori, arhivă de familie, ca orice biserică bucureșteană în jurul căreia se ridica o mahala.

Interiorul păstrează urme valoroase de pictură. Lucrările de restaurare au scos la lumină pictura atribuită lui Pârvu Mutu, unul dintre marii zugravi ai epocii brâncovenești. Pictura lui fusese acoperită, în secolul al XIX-lea, de o intervenție realizată de Gheorghe Tattarescu. 

Biserica îl leagă de cartier și pe părintele Dumitru Stăniloae, una dintre marile personalități ale teologiei ortodoxe românești din secolul XX. În ultimii ani ai vieții, Stăniloae a participat constant la slujbele de aici, a predicat și a rămas apropiat de comunitate. Strada Părintele Stăniloae, aflată în apropiere, păstrează memoria lui în geografia cartierului.

Casele de patrimoniu de pe strada Negustori

Casa Negroponte

La capătul dinspre Hristo Botev (pe Negustori 1A) se află Casa Negroponte, una dintre clădirile care atrag imediat privirile imediat. Construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, casa a aparținut familiei Negroponte și a fost proiectată de arhitectul Leonida Negrescu.

Clădirea are stil eclectic, cu parter, etaj și mansardă, într-o formulă care spune multe despre ambițiile burgheziei bucureștene de la finalul secolului al XIX-lea. Eclectismul era, într-un fel, limbajul oficial al oamenilor care voiau o reședință solidă, elegantă și suficient de sofisticată încât să arate că proprietarul a văzut lumea sau, măcar, a citit despre ea.

Casa deschide strada Negustori, aflându-se la intersecția cu bulevardul Hristo Botev, zonă care purta cândva numele de bulevardul Domniței. Fațada are proporții ample, iar detaliile decorative scot clădirea din rândul caselor obișnuite de mahala. Răzbate așadar Bucureștiul comercial care voia să devină capitală europeană, cu o grabă ușor teatrală, dar cu rezultate deseori fermecătoare.

În ultimii ani, Casa Negroponte a trecut prin lucrări de reabilitare și a primit o funcțiune contemporană de birouri. Transformarea ridică mereu întrebarea clasică a orașului vechi. Ce faci cu o casă de patrimoniu, ca să trăiască mai departe? O lași goală, romantică și degradată, bună pentru fotografii triste? Sau îi găsești o funcțiune nouă, cu riscul de a aduce imprimante, badge-uri și ședințe de luni dimineața într-un decor care a fost gândit pentru recepții și familii cu nume sonore? Pe Negustori, răspunsul pare să încline spre reutilizare, iar uneori asta salvează o clădire.

Casa Crissoveloni

Casa Crissoveloni, de la nr. 1B, a fost construită în 1893 de inginerul Constantin Colibășeanu, ca reședință personală, într-un stil eclectic specific Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Casa a ajuns în familia Crissoveloni, principala familie de bancheri ale Romaniei inceputului de secol 20, prin Georgette Lakerman-Economu, nepoata constructorului, care s-a căsătorit aici cu Nicolas „Nicky” Crissoveloni, moștenitor al celebrei familii de bancheri de origine greacă. După naționalizare, imobilul a fost confiscat de stat, însă folosirea lui ca sediu de instituții publice i-a salvat, paradoxal, mare parte din interioarele originale. 

Retrocedată după 1990 lui Jean Crissoveloni, fiul lui Nicolas și ultimul descendent pe parte masculină a familiei, casa a fost restaurată și funcționează astăzi ca Grand Boutique Hotel. Păstrează scara din lemn și fier forjat, coloane de marmură roz, vitralii cu desen Art Nouveau, parchetul original, pivnița de vinuri și vechiul seif, cumpărat chiar de bunicul proprietarei de la firma familiei viitorului ei soț - o coincidență de București vechi, prea bună ca să fi fost inventată.

Casa Dimitrie Bolintineanu 

La numărul 16 se află casa cunoscută astăzi drept Casa Dimitrie Bolintineanu. Clădirea este monument istoric și a devenit, după restaurare, spațiu pentru evenimente private și culturale.

Numele lui Dimitrie Bolintineanu dă imediat o gravitate literară locului. Poet, diplomat, revoluționar pașoptist și autor al unor texte care au trecut prin multe manuale școlare, Bolintineanu rămâne una dintre figurile mari ale secolului al XIX-lea românesc. Asocierea casei cu numele lui circulă în prezent prin comunicarea proprietarilor și prin presa culturală, însă documentarea publică accesibilă oferă puține detalii clare despre perioada exactă în care poetul ar fi locuit aici sau despre raportul juridic precis dintre el și imobil.

Cert e că poetul Dimitrie Bolintineanu a locuit aici între 1860 și 1872, practic petrecându-și ultimii ani de viață. Forma actuală a clădirii se leagă însă de anul 1883, când chirurgul Alexandru Racoviceanu l-a angajat pe arhitectul francez Paul Gottereau pentru a remodela reședința. 

Gottereau, autor al unor repere precum Palatul CEC, Palatul Regal și Fundația Universitară Carol I, a imprimat casei un limbaj eclectic de inspirație Beaux-Arts, cu eleganță pariziană adaptată Bucureștiului de sfârșit de secol XIX: tavane înalte, stucaturi elaborate, decorații interioare bogate, seră vitrată și o curte interioară care dă ansamblului aerul unei reședințe urbane rafinate. 

Restaurată amplu în 2023 (după o investiție de 2 milioane de euro), casa păstrează astăzi multe dintre elementele sale istorice, de la fațade și sobe de teracotă până la grinzi decorative și stucaturi, funcționând sub numele The Villa Event House și găzduind expoziții, lansări, conferințe private, petreceri și întâlniri diverse.

Casa Vlădescu

Casa Vlădescu, aflată la numărul 15, aparține aceleiași familii de construcții care dau străzii densitatea ei arhitecturală. Clădirea este monument istoric și datează de la finalul secolului al XIX-lea sau începutul secolului XX.

Pe astfel de case se vede foarte bine diferența dintre fotografia de pe internet și întâlnirea reală. În fotografie, fațada pare decor. Pe trotuar, apar textura tencuielii, urmele timpului, proporția ferestrelor, ritmul balcoanelor, detaliile care au scăpat zugrăvelilor grăbite și mai ales ideea că proprietarul de odinioară a vrut să lase ceva în urmă, măcar o stucatură mai frumoasă decât a vecinului.

Vila Jean Fuchs

La numărul 27 se află Vila Jean Fuchs, proiectată de cunoscutul arhitect interbelic Marcel Iancu între 1927 și 1929. Pentru istoria arhitecturii românești, casa are o importanță care depășește mult dimensiunea străzii. Marcel Iancu o considera prima casă modernistă din București și una dintre primele expresii autentice ale modernismului din România.

Jean Fuchs, proprietarul casei, era negustor de vinuri iar faptul că un comerciant de vinuri a comandat una dintre clădirile care au schimbat direcția arhitecturii bucureștene complimentează farmecul străzii Negustori. Comerțul local, aparent tradițional, a finanțat o ruptură radicală de tradiție.

Vila a venit într-un cartier dominat de case istorice, cu volume simple, terase și o compoziție apropiată de limbajul Bauhaus. Pentru vecinii obișnuiți cu fațade încărcate, stucaturi și acoperișuri vizibile, casa trebuie să fi părut o apariție destul de curajoasă. Un cub alb în mijlocul Bucureștiului interbelic putea provoca reacții aproape la fel de intense ca o trotinetă electrică lăsată transversal pe trotuar.

Clădirea a fost descrisă în ultimii ani ca fiind într-o stare gravă de degradare, cunoscând o transformare de-a dreptul oribilă. Situația ei arată fragilitatea patrimoniului modernist. O casă poate deveni reper de istorie a arhitecturii și, totuși, să fie tratată ca o problemă de întreținere prea scumpă. Bucureștiul are încă multe asemenea contradicții, iar Negustori le comprimă într-un spațiu mic, aproape pedagogic.

O stradă unde mahalaua și modernitatea încă se privesc față în față

Farmecul străzii vine din amestecul de epoci. Mahalaua comercială din secolele XVII și XVIII a lăsat trama urbană și biserica. Secolul al XIX-lea a adus casele negustorești și reședințele eclectice. Interbelicul a venit cu Art Nouveau, neoromânesc, modernism și case care încercau să fie simultan occidentale, locale și suficient de impunătoare pentru o familie în ascensiune.

După război, zona a trecut prin confiscări, naționalizări, schimbări de proprietate și modificări brutale ale vieții sociale. Documentele referitoare la cartier pomenesc inclusiv cazul lui Edmund Budișteanu, cunoscut anterior ca Edmund Gobel, proprietar al unui imobil de la intersecția străzii Paleologu cu Negustori. Clădirea a fost confiscată în timpul politicilor de românizare din perioada războiului, restituită pentru scurt timp după 1944 și apoi pierdută din nou prin naționalizarea comunistă.

Strada a rămas relativ ferită de marile demolări comuniste care au schimbat alte zone centrale ale orașului. Din acest motiv, păstrează încă ritmul vechilor mahalale, cu parcele, curți și clădiri construite înainte de Al Doilea Război Mondial. Asta îi dă o valoare urbană rară. Pe Negustori se poate vedea Bucureștiul înainte ca orașul să înceapă să se comporte ca și cum fiecare colț liber cerea obligatoriu un bloc.

Cum merită parcursă strada

O plimbare bună începe dinspre bulevardul Hristo Botev, începând cu Casa Negroponte. De aici, merită urmărite fațadele dinspre numerele mici, ferestrele, porțile, detaliile de fier forjat și curțile care se întrevăd printre garduri, uneori ascunse de vegetația abundentă. Zona se parcurge încet, fiindcă Negustori pedepsește graba. Cine merge cu privirea în ecran va rata jumătate din poveste.

În dreptul Casei Vlădescu și al Casei Dimitrie Bolintineanu, merită observată trecerea dintre casele cu limbaj clasic și intervențiile contemporane. Mai sus, Vila Jean Fuchs, ascunsă și degradată, schimbă registrul complet. Dintr-odată, strada intră în secolul XX cu o siguranță care încă pare curajoasă.

La final, o abatere spre Biserica Negustori de pe strada paralelă din apropiere aduce plimbarea înapoi spre începuturile mahalalei, legând toate firele. Negustorii, biserica, familiile înstărite, moderniștii interbelici, proprietățile confiscate, restaurările și speranța că orașul poate păstra ce merită păstrat.

Strada Negustori rămâne una dintre zonele unde Bucureștiul se explică cel mai bine. Orașul apare aici contradictoriu, elegant, rănit, surprinzător de viu și uneori absurd, exact cum trebuie să fie o capitală care a trecut prin câteva secole fără să primească vreodată manualul de utilizare.

Dacă ai timp, fă-ți drum pe Strada Negustori și descoperă Bucureștiul de altădată. Mai ales că această stradă a fost reabilitată recent, într-un program mai amplu inițiat de Primăria Sectorului 2, care are în vedere transformarea unor străzi din cartierele armenesc și evreiesc în zone care să definească un „centru vechi de zi” (spre deosebire de clasicul Centru Vechi, care are latura sa nocturnă).

Citește și: 10 lucruri fascinante despre Cartierul Armenesc din București