Bucureștiul și cutremurele. O relație… să-i zicem „complicată”. La suprafață, orașul își vede liniștit de trafic, cafenele și eterna întrebare despre locul următorului bloc. Câteva zeci sau sute de kilometri mai jos, plăcile tectonice păstrează, via Vrancea, propriul calendar, complet independent de planurile urbanistice și de optimismul dezvoltatorilor.

Din această relație s-a născut, în aproape un secol, o bună parte din felul în care se construiește astăzi în Capitală. Normele antiseismice românești au evoluat în salturi, iar fiecare mare cutremur a adus o lecție tehnică nouă. Uneori, lecția a ajuns repede în normative. Alteori, realitatea a avut nevoie de încă un dezastru ca să convingă lumea că betonul armat respectă legile fizicii cu o încăpățânare remarcabilă.

Bucureștiul de azi poartă în ziduri toate etapele poveștii. Blocurile interbelice aparțin epocii în care proiectarea seismică abia își făcea loc în inginerie. Clădirile ridicate între anii 1960 și 1977 reflectă primele coduri moderne românești, încă tributare unei înțelegeri incomplete a cutremurelor vrâncene. Construcțiile de după 1977 pornesc de la cu totul altă filosofie. Iar normele actuale lucrează cu concepte pe care inginerii anilor ’30 le-ar fi privit probabil cu fascinația rezervată unei mașinării venite din viitor.

Povestea începe serios în dimineața de 10 noiembrie 1940.

1940: momentul în care Bucureștiul descoperă brutal problema

Blocul Carlton, prăbușit la cutremurul din 1940.

Cutremurul vrâncean din 10 noiembrie 1940, cu magnitudinea moment estimată astăzi în jurul valorii de 7,7 pe Scara Richter în unele studii și de 7,4 în cataloagele actualizate folosite de INFP, a lovit un București aflat în plină modernizare. Blocurile înalte din beton armat deveniseră simboluri ale orașului modern. Capitala urca spre cer, cu entuziasmul epocii care descoperise ascensorul și apartamentul elegant de bulevard.

Și în acea zi… boom! Prăbușirea Blocului Carlton a schimbat tonul conversației.

Clădirea cu 14 niveluri, una dintre cele mai înalte și spectaculoase construcții ale Bucureștiului interbelic, s-a prăbușit complet. Bilanțurile istorice indică aproximativ 140 de oameni morți în clădire. Pentru inginerii români, Carlton a devenit imediat un studiu de caz dureros despre comportarea structurilor înalte la mișcări seismice.

Până atunci, proiectarea clădirilor românești se concentra în principal asupra încărcărilor gravitaționale și asupra regulilor structurale cunoscute în epocă. Cutremurul din 1940 a împins problema seismică direct pe masa autorităților.

Specialiști precum inginerul și academicianul Aurel Beleș, una dintre figurile esențiale ale începuturilor ingineriei seismice românești, au analizat comportarea construcțiilor. Beleș publica în 1941 lucrarea „Cutremurul și construcțiile”, într-un moment în care experiența din noiembrie 1940 era încă foarte proaspătă. Alături de el, generații ulterioare de ingineri, printre care Panaite Mazilu, aveau să transforme studiul comportării seismice într-o disciplină serioasă a școlii românești de construcții.

Rezultatul administrativ a venit repede. La sfârșitul lui 1941 au fost aprobate „Instrucțiuni provizorii pentru prevenirea deteriorării construcțiilor din cauza cutremurelor și pentru refacerea celor degradate”, publicate în Monitorul Oficial în ianuarie 1942. Documentul împărțea teritoriul țării în regiuni cu expunere seismică diferită și introducea calculul unor forțe orizontale produse de seism.

Dintr-odată, cutremurul devenea o acțiune care intra în calcule. Un lucru care astăzi pare evident, dar care în acea epocă reprezenta o schimbare profundă de gândire.

Lecțiile structurale lăsate de cutremurul din 1940

Impactul anului 1940 s-a văzut și în detaliile construcțiilor ridicate ulterior.

Studiile moderne asupra clădirilor bucureștene din perioada respectivă arată schimbări în practica proiectării. Grinzile au început să primească secțiuni mai robuste. Centurile din beton armat au devenit importante pentru zidării. Legăturile dintre zidărie și structura verticală au primit mai multă atenție. Geometria clădirii a început să fie privită și prin ochii structuristului, fiindcă o formă foarte neregulată poate produce răspunsuri seismice dificile.

Unele clădiri bucureștene construite după 1940 au folosit cadre din beton armat contravântuite. Cercetări recente dedicate efectelor cutremurului arată că o parte dintre construcțiile realizate după război, anterior apariției P13-63, au avut ulterior o comportare seismică surprinzător de bună.

O adevărată ironie a istoriei inginerești este că regulile pot evolua într-un ritm, iar practica de șantier poate evolua în alt ritm. Un normativ reprezintă cunoașterea oficializată la momentul respectiv; clădirea reală rămâne rezultatul proiectului, execuției și materialelor folosite.

După instrucțiunile provizorii au urmat reglementările din 1945, iar în anii ’50 și începutul anilor ’60 au apărut standarde de zonare și calcul seismic.

Pasul decisiv avea să vină în 1963.

P13-63: primul mare prag al proiectării seismice moderne

P13-63, denumit „Normativ condiționat pentru proiectarea construcțiilor civile și industriale din regiuni seismice”, marchează începutul perioadei moderne a reglementărilor antiseismice românești.

AICPS plasează P13-63 în cronologia oficială a prescripțiilor seismice după instrucțiunile din 1942 și 1945 și după standardele de la începutul anilor ’60. În literatura de specialitate, perioada 1963–1977 este numită frecvent low-code period, adică etapa codurilor seismice timpurii, cu un nivel de protecție inferior celui introdus după 1977.

Normativul introducea calculul seismic într-un cadru mult mai coerent. În 1970, P13-63 a fost actualizat prin P13-70, iar proiectarea a început să țină mai clar cont de comportarea dinamică a structurilor.

Problema avea să apară însă dintr-un loc extrem de important pentru București: felul particular în care se mișcă terenul orașului în timpul puternicelor cutremure vrâncene.

Normativele vechi lucrau cu un spectru seismic concentrat pe perioade relativ scurte. Pentru P13-63, perioada de control a spectrului era de aproximativ 0,3 secunde, iar P13-70 o ducea la aproximativ 0,4 secunde. Cutremurul din 1977 avea să arate că Bucureștiul putea primi energie seismică importantă și la perioade mult mai lungi, periculoase tocmai pentru clădirile cu mai multe niveluri.

Cu alte cuvinte, orașul crescuse pe verticală mai repede decât crescuse înțelegerea completă a mișcării seismice locale. Dar pe 4 martie 1977, diferența a devenit dramatic de vizibilă.

1977: cele 56 de secunde care au rescris normativul

Cutremurul din 1977

Cutremurul din 4 martie 1977 s-a produs la ora 21:21, în zona Vrancea, la aproximativ 94 de kilometri adâncime. Magnitudinea moment a fost de 7,4 pe Scara Richter, potrivit datelor INFP citate de AGERPRES. La nivel național au murit 1.578 de oameni, dintre care 1.424 în București. Capitala a pierdut 32 de clădiri de înălțime medie sau mare prin prăbușire completă, iar multe alte construcții au suferit avarii severe.

Numele câtorva blocuri au intrat definitiv în memoria orașului. Scala. Casata. Nestor. Dunărea. Continental. Wilson. Ele spun însă numai o parte din poveste.

Seismul a afectat și construcții relativ recente. Tronsonul unui bloc de la Lizeanu, construit în 1962, s-a prăbușit. O scară a blocului OD16 din Militari, ridicat în 1974, a cedat. Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor, realizat în 1968, s-a prăbușit de asemenea. Pentru ingineri, asemenea cazuri aveau o semnificație evidentă. Problema depășea patrimoniul interbelic îmbătrânit.

Marea descoperire tehnică a venit însă dintr-un aparat de înregistrare. La INCERC București exista un accelerograf care a înregistrat mișcarea terenului din 4 martie. Înregistrarea a devenit una dintre cele mai importante informații din istoria ingineriei seismice românești.

Datele au arătat caracterul particular al mișcării din București, cu energie semnificativă asociată perioadelor lungi. Literatura UTCB indică pentru înregistrarea din 1977 o perioadă predominantă în jurul valorii de 1,6 secunde. Vechile spectre de proiectare erau construite pentru cu totul altă imagine a cutremurului. Pământul tocmai corectase manualul.

P100-78: după 1977, regulile devin mult mai dure

Răspunsul tehnic a venit rapid. În 1978 a intrat în vigoare P100-78, noul normativ de proiectare antiseismică.

Banca Mondială descrie P100-78 drept o îmbunătățire majoră a proiectării seismice din România, construită pe lecțiile cutremurului din martie 1977. Noul cod a recalibrat acțiunea seismică și a pus un accent mult mai mare pe ductilitate, adică pe capacitatea structurii de a se deforma controlat și de a disipa energie în timpul unui cutremur puternic.

Conceptul merită puțină atenție. O clădire proiectată seismic seamănă mai puțin cu un obiect care trebuie să rămână complet rigid și mai mult cu un sistem capabil să suporte mișcări mari într-o manieră previzibilă. Elementele structurale primesc detalii de armare și reguli de alcătuire care permit deformări importante înaintea unei cedări grave.

P100-78 a fost urmat în 1981 de P100-81, care a consolidat regulile privind ductilitatea structurilor din beton armat. Pentru București, spectrul de proiectare a început să reflecte mult mai realist comportarea observată în 1977.

De aici vine și una dintre marile granițe folosite astăzi de ingineri când discută fondul construit al Capitalei: 1977–1978.

Banca Mondială tratează clădirile realizate anterior lui 1977 drept o categorie cu vulnerabilitate semnificativ mai mare, în special din cauza nivelului redus de protecție oferit de codurile vechi. Clădirile proiectate după introducerea P100-78 aparțin unei alte generații de proiectare.

Anul construcției rămâne însă un indiciu, iar expertiza structurală stabilește situația concretă a fiecărei clădiri.

Cutremurul a schimbat și arhitectura Bucureștiului

Normele seismice lucrează cu formule, însă efectele lor ajung inevitabil și pe planșa arhitectului. După 1977, regularitatea structurală a primit o importanță și mai mare. Pereții structurali din beton armat au devenit esențiali pentru multe clădiri de locuințe. Cadrele au primit reguli mai stricte pentru armare și ductilitate. Modul în care stâlpii, grinzile și pereții lucrează împreună a intrat într-un sistem de calcul mult mai elaborat.

Asta explică parțial aspectul multor blocuri bucureștene din ultimele decenii ale regimului comunist. Arhitectura lor venea oricum din logica industrializării construcțiilor și a prefabricării, iar proiectarea seismică adăuga propriile constrângeri. Structura dicta o parte importantă din organizarea planului.

Cutremurul din 1977 a schimbat chiar și harta orașului într-un sens foarte concret. Multe clădiri prăbușite au fost înlocuite cu imobile noi. Alte zone aveau să fie transformate radical câțiva ani mai târziu prin operațiunile urbanistice ale Centrului Civic, proces determinat politic și urbanistic, distinct de normele antiseismice. Suprapunerea celor două epoci explică însă aspectul fragmentat al centrului bucureștean de azi, unde o clădire interbelică poate avea drept vecin un bloc ridicat după 1977.

Paradoxul anului 1977: norme mai bune, clădiri vechi rămase vulnerabile

Iată o întorsătură mai puțin confortabilă. În lunile care au urmat cutremurului din 1977, specialiști români și străini au evaluat clădirile avariate. Cercetările istorice realizate după deschiderea arhivelor au arătat că procesul de consolidare a fost oprit politic înainte ca toate intervențiile structurale considerate necesare de ingineri să fie realizate.

Banca Mondială, într-o analiză semnată inclusiv de cercetătorul român Emil-Sever Georgescu, citează documente potrivit cărora autoritățile au impus finalizarea foarte rapidă a reparațiilor. La ședința din 4 iulie 1977, Nicolae Ceaușescu a criticat amploarea lucrărilor propuse de specialiști, iar intervențiile structurale au fost ulterior restrânse. Numeroase imobile au primit reparații locale sau cosmetice în locul unor consolidări ample.

De aici provine o parte din riscul ascuns al Bucureștiului. O clădire interbelică poate purta astăzi atât vulnerabilitatea proiectării inițiale, cât și efectele seismelor din 1940 și 1977, peste care se adaugă intervențiile făcute în zeci de ani de utilizare. Așadar, cutremurele lasă memorie și în beton.

De la P100-92 la codurile moderne

Ingineria seismică românească a continuat să evolueze după cutremurele vrâncene din 1986 și 1990.

În 1992 a apărut P100-92, cod care includea atât reguli pentru proiectarea construcțiilor noi, cât și principii pentru evaluarea clădirilor existente. Capitole dedicate evaluării și intervenției au fost ulterior completate în 1996.

În 2006 a intrat în scenă P100-1/2006, apropiind proiectarea românească de filosofia modernă europeană și de principiile Eurocodului 8. Următorul pas major a venit prin P100-1/2013, modificat și completat în 2019. Codul lucrează cu accelerația de proiectare a terenului, spectre de răspuns și factori legați de importanța clădirii, alături de reguli complexe privind comportarea structurală.

O schimbare foarte sugestivă apare și în nivelul de hazard considerat. Literatura tehnică indică pentru P100-92 un cutremur de proiectare asociat unei perioade medii de revenire de aproximativ 50 de ani. P100-1/2006 a trecut la aproximativ 100 de ani, iar P100-1/2013 la aproximativ 225 de ani pentru starea-limită ultimă. Cu alte cuvinte, normele au început să proiecteze clădirile raportându-se la evenimente seismice mai rare și mai severe.

Frica s-a transformat treptat în probabilitate statistică, iar pentru un inginer, probabil acesta reprezintă progresul.

Cum s-a născut „bulina roșie”

După 1990, atenția s-a mutat tot mai mult spre clădirile existente.

Ordonanța Guvernului nr. 20/1994 a creat cadrul pentru programele de reducere a riscului seismic, iar expertizarea blocurilor vechi a început să producă acele clasificări care aveau să intre rapid în vocabularul bucureștenilor.

Expresia „bulină roșie” provine din marcarea clădirilor încadrate în clasa I de risc seismic, asociată unei susceptibilități ridicate de prăbușire în cazul cutremurului de proiectare.

Sistemul actual folosește patru clase, RsI, RsII, RsIII și RsIV, definite prin Legea 212/2022 și prin codurile tehnice de evaluare. RsI corespunde clădirilor cu susceptibilitate de prăbușire totală sau parțială la cutremurul de proiectare, iar RsIV descrie clădiri al căror răspuns seismic estimat se apropie de cel al construcțiilor proiectate conform cerințelor contemporane.

Un detaliu esențial merită reținut. Lista clădirilor expertizate reprezintă numai partea cunoscută a problemei. Un studiu al Băncii Mondiale arăta că, dintre cele peste 132.000 de clădiri rezidențiale înregistrate la recensământul din 2011 în București, doar aproximativ 1,9% fuseseră examinate prin programe publice și incluse într-o categorie sau clasă de risc până în 2016. Absența unei buline reprezintă, așadar, o informație foarte diferită de existența unei expertize favorabile.

Un secol de reguli scrise de cutremure

Cronologia normelor seismice românești seamănă aproape cu o biografie a cutremurelor mari.

Recapitulând… 1940 a produs primele reglementări serioase. P13-63 a introdus etapa modernă a proiectării antiseismice. 1977 a demonstrat limitele codurilor existente și a dus la apariția P100-78. Cutremurele din 1986 și 1990 au furnizat date suplimentare. P100-92 a dezvoltat evaluarea clădirilor existente. Codurile din 2006 și 2013 au mutat proiectarea spre metodologia modernă bazată pe hazard seismic, performanță structurală și ductilitate. Iar Bucureștiul păstrează toate epocile simultan.

Pe același bulevard pot sta o clădire proiectată înaintea oricărei reguli seismice, una calculată după P13-63 și un bloc realizat după P100-1/2013. La prima vedere, toate sunt pur și simplu clădiri. Pentru un structurist, ele aparțin unor lumi tehnice diferite.

Orașul a învățat inginerie seismică prin experiențe teribil de scumpe, iar fiecare generație de normative păstrează urmele dezastrului care a precedat-o.

Un cutremur durează câteva zeci de secunde, dar regulile pe care le lasă în urmă pot schimba orașul pentru un secol.

Citește și: Ce înseamnă cu adevărat bulina roșie: ghidul clădirilor cu risc seismic din București