La începutul secolului XX, un bucureștean cu avere și ambiții sociale avea o „problemă” care-i făcea relativ plăcere: unde să-și construiască vila? În centrul orașului, printre trăsuri și prăvălii, ori undeva mai departe, pe o stradă liniștită, unde vecinii aveau nume sonore, iar grădina era suficient de mare încât să justifice angajarea unui grădinar?

Bucureștiul creștea repede, iar gusturile locuitorilor înstăriți se schimbau odată cu el. Palatele boierești din centrul vechi începeau să împartă prestigiul cu un nou ideal domestic, inspirat din capitalele occidentale. O casă individuală, retrasă de la stradă, cu grădină și încăperi luminoase, devenea semnul unei vieți reușite. Eventual, cu un arhitect celebru trecut pe planurile de construcție și cu un fost ministru drept vecin.

Așa au apărut cartierele de vile care dau și astăzi Bucureștiului unele dintre cele mai frumoase străzi ale sale. Parcul Ioanid, Parcelarea Filipescu, Cotroceniul și Domenii au povești diferite, dar împărtășesc aceeași aspirație către un oraș mai aerisit, mai ordonat și cu un confort domestic pe măsura prosperității proprietarilor.

În spatele fațadelor elegante se află însă o istorie mult mai interesantă decât simpla etalare a bogăției. Sunt terenuri agricole transformate în mici paradisuri rezidențiale, primari care studiau urbanismul londonez, funcționari care își plăteau terenurile în rate și arhitecți care transformau o casă de familie într-o declarație de gust. Bucureștiul își descoperea, cu mult entuziasm și o oarecare preocupare pentru aparențe, propria versiune a locuirii moderne.

De la casele boierești la vila cu grădină

În Bucureștiul secolului al XIX-lea, locuirea aristocratică avea deja o tradiție solidă. Familiile bogate dețineau proprietăți întinse, adesea cu grădini și acareturi, în vreme ce marile artere comerciale concentrau o bună parte din viața economică a orașului. Casele reprezentative se ridicau pe Calea Victoriei și pe străzile apropiate, unde prestigiul adresei conta enorm.

Modernizarea orașului a schimbat treptat regulile jocului. După proclamarea Regatului, în 1881, Bucureștiul a trecut printr-o perioadă de transformări edilitare. Noile bulevarde au încurajat construcția unor clădiri reprezentative, iar spre sfârșitul secolului al XIX-lea au început să capete contur preocupări mai sistematice pentru extinderea zonelor rezidențiale.

În acest moment intervine un termen care explică o bună parte din istoria Bucureștiului modern: parcelarea.

Operațiunea presupunea împărțirea unei proprietăți mari în loturi destinate construirii. În varianta sa bine organizată, însemna și trasarea unor străzi noi, stabilirea dimensiunilor parcelelor și impunerea unor reguli de construire. Dintr-o moșie, o livadă sau un teren agricol putea apărea un ansamblu rezidențial coerent.

Diferența față de dezvoltarea spontană a orașului era considerabilă, deoarece odată cu parcelarea, străzile puteau fi gândite împreună cu locuințele, iar vecinătatea devenea parte din valoarea proprietății. Puteai cumpăra terenul știind, măcar în principiu, ce fel de construcții urmau să apară alături.

În primele decenii ale secolului XX, Bucureștiul a început să experimenteze intens asemenea formule. Unele parcelări erau inițiative private, destinate cumpărătorilor bogați. Altele erau organizate de municipalitate sau de instituții publice și urmăreau să ofere locuințe unor categorii profesionale.

Cele două direcții aveau să producă peisaje urbane diferite. Pe de o parte, vile individuale luxoase, construite după proiecte personalizate. Pe de alta, cartiere cu locuințe mai accesibile, repetate după planuri-tip, dar însoțite de o grijă remarcabilă pentru aspectul străzilor.

Parcul Ioanid, cartierul născut din livada unui librar

Parcul Ioanid / Foto: Wikipedia

Povestea Parcului Ioanid începe cu un librar, o origine destul de potrivită pentru un cartier în care aveau să locuiască numeroși intelectuali și oameni politici.

George Ioanid deținea în partea de nord a Bucureștiului de atunci o proprietate cu grădină și culturi horticole. Zona se afla în apropierea actualelor străzi Polonă și Aurel Vlaicu, într-un București care păstra încă suprafețe întinse de terenuri agricole în vecinătatea cartierelor construite.

După moartea proprietarului, în 1907, moștenitorii au vândut terenul municipalității. În 1909, administrația condusă de primarul Vintilă Brătianu a pus în aplicare un proiect rezidențial inspirat din urbanismul occidental.

Ideea avea ceva foarte atrăgător prin prisma faptului că în centrul ansamblului urma să existe un parc public, iar în jurul lui să fie construite vile individuale, fiecare pe propria parcelă. Municipalitatea a organizat terenul în 25 de loturi, vândute prin licitație publică, și a stabilit reguli speciale pentru construirea caselor.

Conform cercetărilor istoricului de arhitectură Cristina Woinaroski, proiectul a fost realizat în mare parte între 1909 și 1914 și reprezenta o premieră pentru urbanismul bucureștean.

Primăria studia exemple europene foarte precise. În documentele din 1909 erau amintite scuarurile rezidențiale londoneze, cartierul New Town din Edinburgh și Parcul Monceau din Paris. Edilii urmăreau îmbunătățirea igienei urbane și a aspectului orașului prin integrarea spațiilor verzi în zonele de locuire.

Cumpărătorii au apărut din cercurile influente ale Bucureștiului. Printre numele asociate proprietăților din parcelare se află Adina Costinescu, soția politicianului liberal Emil Costinescu, Elena Sturdza-Scheianu, Simona Lahovary și familia Olănescu. Însuși Vintilă Brătianu figurează printre cumpărătorii de loturi.

Ansamblul a atras arhitecți importanți ai epocii, printre care Petre Antonescu și Ion D. Berindey. Vilele combinau influențe occidentale cu interpretări ale stilului neoromânesc, ceea ce explică varietatea plăcută a fațadelor.

Un exemplu din imediata vecinătate este vila doctorului Ciru Iliescu, proiectată în 1910 de Petre Antonescu, la actuala Piață Gheorghe Cantacuzino nr. 1. Clădirea, cunoscută astăzi și ca Vila Löwendal, are o compoziție pitorească, dominată de turnul său și de jocul volumelor.

Iar parcul propriu-zis ascunde o curiozitate. Deși ansamblul a fost cercetat amănunțit, autorul proiectului peisagistic rămâne necunoscut. Bucureștiul a păstrat numele fostului proprietar, în timp ce identitatea celui care a desenat grădina s-a pierdut.

Parcelarea Filipescu, unde luxul avea regulament de construire

Vilă în Aleea Modrogan

Dacă Ioanid reprezenta ambiția municipalității de a crea un cartier rezidențial modern, Parcelarea Filipescu ilustra puterea inițiativei private.

La începutul secolului XX, în apropierea Șoselei Kiseleff se întindeau terenurile familiei Filipescu, folosite anterior și ca reședință de vară. Alexandru I. Filipescu a inițiat în 1910 transformarea proprietății într-un ansamblu de vile luxoase, parcelarea fiind realizată în 1912–1913.

Planul prevedea loturi generoase și o rețea de străzi concepută pentru locuirea individuală. În actualul perimetru se regăsesc Aleea Alexandru și Aleea Modrogan, alături de străzi care poartă astăzi nume de capitale sau state străine.

Prestigiul amplasamentului venea și din vecinătatea Șoselei Kiseleff, una dintre cele mai apreciate zone de promenadă ale orașului. Grădina Kiseleff contribuise încă din secolul al XIX-lea la transformarea părții de nord într-o destinație favorită pentru plimbările bucureștenilor înstăriți.

Noii proprietari aveau mijloace financiare considerabile și apelau la arhitecți importanți. Regulile parcelării încurajau păstrarea caracterului rezidențial al ansamblului, iar dimensiunile terenurilor permiteau realizarea unor construcții spectaculoase.

Cercetarea coordonată de istoricul de artă Oana Marinache, publicată sub titlul Parcul Filipescu. 100 de ani de arhitectură românească, urmărește istoria proprietăților și a familiilor care le-au ocupat. Documentarea arată diversitatea unei lumi formate din personalități ale politicii și diplomației, dar și din reprezentanți ai mediului economic.

O casă cu poveste precisă se găsește pe strada Rabat nr. 16. Vila a aparținut sculptorului Oscar Späthe, iar proiectul arhitectural realizat de O. van Risselberghe a fost aprobat în 1912. Construcția se numără printre primele ridicate în parcelare și este astăzi monument istoric.

Exemplul artistului este revelator pentru structura socială a cartierului. Alături de familiile bogate și oamenii cu influență, asemenea zone au atras și personalități ale vieții culturale, pentru care o vilă bine amplasată reprezenta atât o locuință confortabilă, cât și un semn de recunoaștere socială.

Arhitectural, Filipescu a devenit o mică expoziție a gusturilor din prima jumătate a secolului XX. Unele case adoptau eleganța clasicismului francez, altele preferau limbajul național, iar modernismul interbelic avea să aducă ulterior fațade geometrice și volume mai austere.

Aspectul general rămânea însă coerent datorită terenurilor ample și vegetației. Fiecare proprietar își putea exprima preferințele arhitecturale, în limitele stabilite de parcelare. O soluție destul de inteligentă pentru o comunitate în care individualitatea proprietarului avea, inevitabil, o anumită importanță.

Cotroceni, cartierul în care medicina și literatura au devenit vecine

Vilă în Cotroceni

Cotroceniul are o istorie urbană diferită. Dezvoltarea sa rezidențială a fost influențată puternic de prezența reședinței regale și a Facultății de Medicină, iar cartierul s-a extins în mai multe etape, prin parcelări succesive.

După construirea noului palat regal la sfârșitul secolului al XIX-lea, zona a devenit tot mai atrăgătoare pentru militari și funcționari superiori. Proximitatea instituțiilor medicale a contribuit ulterior la apariția unei comunități de profesioniști înstăriți.

Una dintre cele mai importante operațiuni urbanistice a fost Parcelarea Davila, dezvoltată în apropierea Facultății de Medicină. În 1915, Consiliul Comunal a hotărât ca patru dintre străzile nou create să primească numele unor medici români dispăruți. Așa au apărut străzi dedicate lui Nicolae Turnescu și lui Ștefan Capșa.

După Primul Război Mondial, extinderea a continuat prin Parcelarea Regina Maria, situată în vecinătatea primei. Aceasta ocupa o suprafață considerabil mai mare, iar străzile au păstrat tradiția numelor de medici. Cercetările Muzeului Universității din București documentează această evoluție și legătura dintre organizarea cartierului și instituțiile medicale din zonă.

Rezultatul a fost un cartier cu o identitate arhitecturală aparte. Vilele sale au fațade variate, curți individuale și o scară domestică plăcută, iar străzile relativ înguste au contribuit la atmosfera intimă care a făcut Cotroceniul atât de apreciat.

Printre personalitățile legate de istoria cartierului se află sculptorul Oscar Han și zoologul Emil Racoviță. Generalul Gabriel Sion, care a condus Direcția de Geniu și Construcții Militare, a avut o casă în zona străzii Doctor Turnescu.

O poveste deosebită aparține scriitorilor Ion Minulescu și Liviu Rebreanu. Ambii au locuit, împreună cu familiile lor, în imobilul de pe actualul bulevard Profesor Doctor Gheorghe Marinescu nr. 19. Apartamentele lor se aflau unul lângă celălalt, la etajul al doilea, iar astăzi găzduiesc case memoriale administrate de Muzeul Național al Literaturii Române.

În apartamentul familiei Minulescu se păstrează manuscrise și lucrări de artă din colecția poetului. În vecinătate, locuința familiei Rebreanu adăpostește mobilierul scriitorului și o parte din obiectele sale personale.

Apropierea celor două locuințe spune multe despre viața intelectuală a Bucureștiului interbelic. Scriitorii locuiau într-un cartier în care prestigiul cultural se întâlnea cu respectabilitatea profesională, într-un mediu urban suficient de liniștit pentru o viață de familie, dar bine conectat la centrul orașului.

Domenii, cartierul unde o vilă se putea cumpăra cu rate reținute din salariu

Vilă pe strada Aviator Sănătescu

Cartierul Domenii oferă o perspectivă diferită asupra istoriei locuirii elegante. Povestea lui începe cu angajații unei instituții publice, iar modul în care au fost distribuite terenurile arată cât de organizată putea deveni piața imobiliară bucureșteană.

În 1916, pe o parte din terenurile fostei vii a Școlii Superioare de Agronomie a fost organizată o parcelare destinată funcționarilor Ministerului Domeniilor. Planul, întocmit de inginerul Grigore Popescu, prevedea o rețea de 12 străzi și loturi de dimensiuni diferite.

Străzile au fost plantate cu tei aduși de la Țibănești, iar vegetația a devenit o componentă esențială a identității cartierului.

Primii cumpărători beneficiau de condiții speciale. Terenurile erau destinate angajaților ministerului și puteau fi achitate în rate, pe durata a zece ani, prin rețineri directe din salariu. Contractele includeau restricții privind înstrăinarea și ipotecarea proprietăților.

Un exemplu documentat este cel al funcționarului Ștefan Simionescu, care a cumpărat în iulie 1921 lotul cu numărul 107, în suprafață de 576 de metri pătrați. Prețul terenului era de 853 de lei și 70 de bani, la care se adăugau 8.640 de lei pentru lucrările edilitare. Sumele arată că prețul parcelei reprezenta numai o parte a investiției, infrastructura având un cost substanțial.

În perioada interbelică, Domenii s-a transformat treptat într-un cartier de case apreciat pentru liniștea străzilor și apropierea de zona Kiseleff. Arhitectura a evoluat odată cu moda, iar lângă casele cu influențe tradiționale au apărut vile moderniste.

Printre locuitorii cartierului s-a numărat avocatul și publicistul Petre Pandrea, care avea să descrie atmosfera rezidențială a zonei în scrierile sale. Observațiile lui surprind un București al străzilor liniștite, cu grădini bine îngrijite și locuințe individuale.

Domenii dovedește că eleganța rezidențială putea rezulta și dintr-un proiect instituțional destinat clasei mijlocii. Regulile de construire și organizarea atentă a străzilor au produs un ansamblu cu o identitate urbană remarcabil de coerentă.

Cum arăta idealul de locuire modernă. Vila devenise o declarație despre proprietar

În perioada interbelică, locuința individuală a început să reflecte tot mai vizibil schimbările din societate. Arhitecții propuneau soluții adaptate confortului modern, iar proprietarii își exprimau prin case preferințele estetice și poziția socială.

La începutul secolului XX, stilul neoromânesc era foarte apreciat. Inspirat din arhitectura tradițională și din construcțiile istorice românești, oferea vilelor o identitate națională într-un București aflat sub influența culturii occidentale.

Pe măsură ce modernismul câștiga teren, mai ales în anii 30, au apărut case cu volume geometrice și terase pe acoperiș. Ferestrele ample, organizarea rațională a încăperilor și integrarea instalațiilor moderne deveneau argumente importante pentru cumpărători.

Un proprietar putea prefera o vilă cu înfățișare de conac românesc, în timp ce vecinul său opta pentru o construcție modernistă, cu fațade lipsite de ornamente. Bucureștiul accepta ambele variante, iar rezultatul poate fi admirat și astăzi pe străzile din Cotroceni sau Filipescu.

Grădina avea o valoare deosebită. Dincolo de rolul decorativ, oferea intimitate și o separare plăcută între casă și spațiul public. Retragerea clădirii față de stradă transforma inclusiv drumul de la poartă până la intrare într-o mică demonstrație de statut.

În cartierele elegante, prestigiul ținea și de calitatea vecinătății. Prezența unor familii influente și arhitectura proprietăților din jur contribuiau la reputația întregii zone.

Vatra Luminoasă și democratizarea casei cu grădină

Cartierul Vatra Luminoasă

Spre sfârșitul perioadei interbelice, Bucureștiul a început să dezvolte proiecte rezidențiale care extindeau beneficiile locuirii moderne către categorii sociale mai largi.

Un exemplu reprezentativ este Vatra Luminoasă, parcelare proiectată începând din 1933 de arhitecții Ioan Hanciu și Neculai Aprihăneanu, în cadrul Casei Autonome a Construcțiilor.

Proiectul urmărea realizarea unor locuințe pentru muncitori și funcționari, prin folosirea unor tipuri de case repetabile, cu dimensiuni și organizări adaptate nevoilor beneficiarilor.

Interesant este faptul că ambii arhitecți au ajuns să locuiască în cartierul la a cărui realizare contribuiseră. Ioan Hanciu a avut o casă proiectată de el însuși pe actuala stradă Constantin Tănase nr. 7.

Vatra Luminoasă a fost construită în mai multe etape, inclusiv după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Cartierul a păstrat o expresie arhitecturală modernistă și o organizare urbană unitară, datorită căreia rămâne unul dintre cele mai interesante ansambluri rezidențiale ale Bucureștiului din prima jumătate a secolului XX.

În raport cu Parcul Ioanid sau Filipescu, diferența socială era evidentă. Aici, arhitectura urmărea accesibilitatea și repetarea unor modele constructive eficiente, în vreme ce parcelările de lux ofereau proprietarilor libertatea de a comanda proiecte individuale costisitoare.

Totuși, ambele formule plecau de la ideea că locuirea modernă presupunea acces la lumină naturală și spațiu verde, precum și o relație bine gândită între casă și stradă.

Ce a rămas din cartierele elegante ale Bucureștiului

Trecerea timpului a modificat considerabil viața fostelor cartiere rezidențiale. Unele vile au devenit sedii de ambasade sau instituții, altele au fost transformate în spații de birouri. În perioada comunistă, numeroase proprietăți au trecut prin naționalizare și schimbări de utilizare, iar după 1989 au urmat alte transformări.

Cu toate acestea, străzile istorice păstrează încă suficiente elemente pentru a reconstitui ambițiile urbanistice ale începutului de secol XX. Ritmul fațadelor, aliniamentele arborilor și grădinile dintre clădiri explică o bună parte din farmecul acestor zone.

Privite atent, cartierele spun și povestea schimbării societății bucureștene. Astăzi, asemenea cartiere figurează printre cele mai căutate zone rezidențiale ale Capitalei, dar istoria lor oferă o lecție urbanistică mai interesantă decât orice anunț imobiliar.

Calitatea locuirii depindea de felul în care era organizat întregul cartier. Proprietarii își construiau casele, însă administrația și proiectanții stabileau condițiile în care urma să se dezvolte viața de pe stradă.

Iar după mai bine de un secol, Bucureștiul păstrează dovada acelor alegeri. Uneori, cea mai bună investiție urbană se vede într-o după-amiază obișnuită, când o stradă cu vile vechi și copaci maturi reușește să ofere ceva ce orașul contemporan caută cu încăpățânare și găsește tot mai greu. Puțină liniște.

Citește și: 7 ansambluri de locuințe din primii ani ai comunismului cu povești neobișnuite