Bucureșteanul trece pe lângă blocurile comuniste fără să le mai vadă cu adevărat. Sunt acolo de când se știe orașul în forma lui actuală, cu balcoanele lui închise în ani diferiți, cu termopane de toate soiurile, cu aparate de aer condiționat puse unde s-a putut și cu câte o antenă veche rămasă pe acoperiș, ca un dinozaur din vremurile în care bulgarii nu erau doar un popor, ci mai ales o televiziune „de prins”. Dar dacă ai afla că un bloc pe lângă care ai trecut de o sută de ori n-a fost, la început, doar un bloc?

Unele au fost gândite cu un target bine ales – categorii de oameni cu diverse îndeletniciri sau misiuni. Altele sunt resturile unor proiecte mult mai mari, care n-au mai ajuns niciodată la capăt. Există clădiri în care poți vedea, dacă știi unde să te uiți, schimbarea de direcție a unei epoci: ce voia regimul să arate într-un an și ce nu mai voia să arate câțiva ani mai târziu.

Istoria Bucureștiului nu stă numai în palate, biserici și clădiri despre care știm dinainte că trebuie admirate, ci mai vizează și câte un bloc pe lângă care treci grăbit. O scară de beton sau un proiect abandonat pe jumătate. Poate chiar o clădire pe care n-ai fotografiat-o niciodată, pentru că ți s-a părut prea banală.

Anii ’50 și ’60 au schimbat Bucureștiul profund. Nu dintr-o singură mișcare și nici după un plan atât de limpede cum ar putea părea dacă privim în urmă. Se încerca. Se renunța. Se corecta. Politica intra peste arhitectură, iar arhitectura încerca să țină pasul cu politica. Apoi, au rămas clădirile. Și, odată ce afli ce s-a întâmplat în jurul lor, pacă acestea încep, ușor-ușor, să arate altfel.

1. Blocurile roșii din Panduri, cartierul ofițerilor

Blocurile roșii de pe Șoseaua Panduri

Ansamblul de pe Șoseaua Panduri, aflat lângă Academia Militară, atrage atenția imediat. Fațadele din cărămidă roșie, intrările ample și volumele masive au o solemnitate aparte, apropiată de arhitectura instituțională. Explicația vine și din identitatea primilor locatari.

Ministerul Forțelor Armate a inițiat aici, în prima jumătate a anilor ‘50, un ansamblu destinat cadrelor militare. Proiectul, început ca program în 1952 și avizat pentru execuție în 1954, a fost coordonat de arhitectul Ioan Novițchi. Documentația de epocă cercetată de istorici indică un program de 400 de apartamente.

Arhitectura aparține perioadei în care realismul socialist și modelele sovietice influențau puternic proiectarea oficială din România. Monumentalitatea, compoziția cvartalului și tratarea fațadelor înscriu Panduri printre exemplele reprezentative ale acestei etape.

Există și un detaliu savuros pentru istoria culturală a zonei. Romanul Muzici și faze, publicat de Ovidiu Verdeș în 2000 și plasat în vara anului 1978, reconstruiește universul adolescenței din zona Panduri – Academia Militară – Drumul Sării. Cercetătorii ansamblului au folosit romanul inclusiv pentru recuperarea atmosferei cotidiene din cartier.

Un ansamblu construit pentru cadrele Armatei ajunge astfel parte din decorul literar al adolescenței, muzicii rock și Bucureștiului anilor ’70.

2. Drumul Sării și cartierul care urma să fie mult mai mare

Tot Armata se află în spatele unei povești foarte diferite, aflate la mică distanță.

În cadrul programului de locuințe început de Ministerul Forțelor Armate în 1952, autoritățile identificau în anul următor un teren din Drumul Sării pentru realizarea unui nou ansamblu rezidențial. Amplasamentul se găsea în apropierea unei importante zone militare din Ghencea.

Planurile aveau o ambiție considerabilă. Documentația prevedea un cvartal asemănător celui din Panduri, iar programul urbanistic includea și un cinematograf. Din partea rezidențială au fost construite însă numai două corpuri, însumând aproximativ 100 de apartamente.

Rezultatul e privit tocmai prin prisma a ceea ce lipsește. Cele două clădiri reprezintă partea materializată a unui proiect rezidențial mult mai amplu, rămas incomplet.

Drumul Sării apare în studiile dedicate Bucureștiului anilor 1950 alături de principalele experimente de locuire ale perioadei. În acest caz avem, așadar, ceva mai subtil decât o clădire neterminată: o bucată de oraș construită dintr-un proiect care urma să fie cu totul altceva.

3. Vatra Luminoasă – cartierul care și-a luat numele de la nevăzători

Vatra Luminoasă în 1953

Numele „Vatra Luminoasă” sună atât de firesc astăzi, încât nu te mai întrebi de unde vine. Dar nu este un nume inventat de urbaniști și nici unul dintre acele botezuri administrative care apar pe hartă fără să lase vreo urmă în memorie. Înainte să fie cartier, Vatra Luminoasă a fost un așezământ pentru nevăzători.

Povestea începe cu Regina Elisabeta. În 1906, ea a sprijinit înființarea Societății Orbilor din România, iar câțiva ani mai târziu au început să fie ridicate aici clădirile Azilului Orbilor „Vatra Luminoasă” și ale școlii destinate copiilor nevăzători. Piatra de temelie a fost pusă în 1908, iar lucrările principale s-au încheiat în 1912.

Ideea era mai ambițioasă decât construirea unui azil. În jurul instituției trebuia să existe un mediu în care nevăzătorii să poată învăța o meserie, să muncească și să ducă o viață cât mai independentă. În atelierele așezământului se lucra efectiv, iar comunitatea formată aici a devenit suficient de importantă încât, în 1920, strada Mărcuța-între-vii să primească numele Vatra Luminoasă. Cu timpul, numele instituției s-a întins peste întregul cartier.

Dar casele și blocurile pe care le asociem astăzi cu Vatra Luminoasă au apărut în etape diferite și nu pot fi puse toate sub eticheta „locuințe pentru nevăzători”. Dezvoltarea rezidențială interbelică a cartierului a avut și alte categorii de beneficiari. Legătura cu nevăzătorii rămâne însă în ADN-ul locului: instituțiile lor au fost aici înainte ca zona să capete forma urbană pe care o cunoaștem și chiar ele au dat cartierului numele.

După instaurarea regimului comunist, povestea a continuat, deși sub alte denumiri și într-o altă lume politică. Vechea Societate a Orbilor a fost desființată în 1949, iar instituțiile au fost reorganizate. Aici au continuat însă să fie pregătiți profesional tineri nevăzători și slabvăzători. În 1956 a fost înființată din nou o organizație națională a persoanelor nevăzătoare, cu sediul chiar în clădirile vechiului așezământ.

Blocurile muncitorești construite aici începând din 1954 au apărut în vecinătatea parcelării interbelice realizate de Casa Construcțiilor. Amplasamentul beneficia deja de infrastructură urbană și se afla în apropierea unei importante zone industriale din estul Capitalei. Proiectarea cvartalului este atribuită echipei formate din N. Sburcu, Z. Grundl și R. Cosma.

Ansamblul folosea formula clădirilor dispuse în jurul unor spații interioare verzi. În studiile dedicate locuirii socialiste din București, Vatra Luminoasă apare drept unul dintre exemplele foarte clare ale cvartalului în care fronturile construite definesc strada, iar în interior rămân curți ample și plantate.

Construcția acestor locuințe s-a înscris în schimbarea politicii economice adoptate după Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 19–20 august 1953. Noua orientare presupunea reducerea ponderii unor investiții industriale, creșterea fondului de consum și măsuri pentru stimularea construcției de locuințe. Programul aprobat pentru Vatra Luminoasă cuprindea 368 de apartamente.

Vatra Luminoasă spune, printre altele, o poveste ușor incomodă pentru prezent. Blocurile și spațiul verde puteau conviețui foarte bine.

4. Înaintea marelui Drumul Taberei a existat cvartalul militar

Drumul Taberei este asociat astăzi cu imensul cartier modernist dezvoltat începând de la sfârșitul anilor 1950 și, mai ales, în anii ’60. Povestea locuirii colective din zonă are însă un prolog: unul dintre primele nuclee de blocuri ale viitorului cartier a fost construit pentru cadrele Armatei.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1465 din 12 august 1954 era aprobată sarcina de proiectare pentru primele corpuri ale ansamblului „Locuințe MFA Drumul Taberei – București”. O nouă etapă era aprobată în 1956. În prima fază, desfășurată între 1954 și 1956, au fost construite șapte blocuri, iar între 1957 și 1958 au apărut încă cinci. Documentația cercetată indică aproximativ 600 de apartamente.

O etapă suplimentară, menționată în presa de arhitectură a vremii, ar fi trebuit să completeze ansamblul cu alte corpuri, însă proiectul respectiv a rămas nerealizat.

Cvartalul militar precedă dezvoltarea extinsă a Drumul Taberei. Începând de la sfârșitul anilor 1950 și mai ales după 1960, zona a intrat într-o etapă complet diferită, marcată de urbanismul modernist, blocurile-tip și marile dotări de cartier.

Așadar, înaintea cinematografului Favorit, înaintea marilor microraioane și cu foarte mult timp înaintea epopeii metroului, aici exista deja un mic univers rezidențial construit pentru Armată. Adică un fel de trailer arhitectural pentru filmul mult mai mare care urma.

5. Cățelu, cartierul comunist care seamănă pe alocuri cu un sat

Cvartalul Cățelu

Între Baba Novac, Mihai Bravu și Câmpia Libertății există unul dintre cele mai neobișnuite fragmente urbane ale Bucureștiului postbelic.

Ansamblul Cățelu a început să fie construit în 1955 de o echipă condusă de arhitectul Tiberiu Niga, lucrările și dezvoltarea diferitelor sale etape continuând în a doua jumătate a deceniului. În 1957, revista Arhitectura publica proiectul sub titlul „Un cartier de locuințe minimale în București”. Din echipă făceau parte, printre alții, I. Antonescu, S. Bercovici și A. Dâmboianu.

Clădirile joase, pridvoarele largi, aleile pietonale și spațiile verzi creează o relație surprinzătoare între locuirea colectivă și formule inspirate de arhitectura vernaculară. Cercetătorii de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” descriu astăzi Cățelu drept un fragment urban aproape rural, integrat treptat în oraș pe măsură ce Bucureștiul s-a extins.

Proiectul a apărut într-un moment de criză acută a locuințelor. Soluțiile urmăreau realizarea rapidă și economică a unor locuințe mici, însoțite însă de spații comune generoase și de o trecere atent gândită de la stradă către curțile verzi, pridvoare și apartamente.

În jurul ansamblului Cățelului s-au format ulterior și diverse legende locale. Cercetările contemporane au înregistrat povești potrivit cărora locuințele ar fi fost construite pentru refugiați basarabeni sau pentru participanții la Festivalul Mondial al Tineretului din 1953. Documentele proiectului indică însă programul de locuințe minimale ca răspuns la criza locativă a Capitalei.

Numele Cățelu provine de la vechea Șosea Cățelu, nume folosit inclusiv în autorizațiile de construire pentru zona actualei Câmpia Libertății.

6. Blocurile PTT din Rahova au început într-o Românie și s-au terminat în alta

Pe Șoseaua Alexandriei nr. 1 se află trei blocuri a căror istorie traversează una dintre cele mai agitate perioade politice din România secolului XX.

Povestea începe în 1945, când Societatea de Telefoane pregătea locuințe pentru propriii angajați. Primele două corpuri au fost construite în anii 1947–1948, iar al treilea a fost finalizat în 1955. Ansamblul a ajuns la 178 de apartamente.

Numele arhitectului Haralamb Georgescu apare în cercetările dedicate proiectului, însă atribuirea primelor corpuri rămâne prudentă. Georgescu conducea departamentul de construcții al Societății de Telefoane, iar pentru etapele ansamblului este documentat și arhitectul Enrico Fanciotti.

Un personaj esențial în poveste este inginerul Ilie Papadache, director al Societății de Telefoane și inițiator al programului rezidențial. În iulie 1947 a fost îndepărtat din conducerea companiei, iar în septembrie a fost arestat sub acuzația unor fraude, într-o perioadă în care controlul politic asupra instituțiilor economice se schimba accelerat.

Cu toate acestea, construcția blocurilor a continuat. Programul începe într-o Românie monarhică și se încheie în Republica Populară Română, aflată ferm în sfera sovietică. Puține ansambluri de locuințe pot concentra într-un singur șantier o asemenea schimbare politică.

7. Blocurile roșii de pe Bulevardul Muncii – un pas înainte odată cu mutarea la bloc

Blocurile roșii de pe Bulevardul Muncii (actual Basarabia)

Pe actualul Bulevard Basarabia se întinde unul dintre ansamblurile rezidențiale importante ale Bucureștiului anilor ’50. Cărămida aparentă îi face pe mulți bucureșteni să-l recunoască imediat. Când a început construcția, strada purta numele Bulevardul Muncii, iar aici se pregătea o operațiune urbanistică de dimensiuni serioase pentru Bucureștiul acelei perioade.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1862 din 2 septembrie 1955 a fost aprobat proiectul tehnic pentru primele 11 blocuri, amplasate pe terenul de la Bulevardul Muncii nr. 90, în fostul raion Tudor Vladimirescu. Proiectul fusese realizat de Institutul Proiect București, sub coordonarea arhitectului I. Antonescu, iar șantierul a primit statutul de obiectiv de interes republican.

Există și o sursă excelentă din chiar epoca în care blocurile creșteau de la o lună la alta. În 1958, arhitectul I. Antonescu publica în revista Arhitectura R.P.R. o prezentare a ansamblului. Prima etapă cuprindea 11 blocuri și 296 de apartamente. Trei corpuri ajungeau la cinci etaje, celelalte aveau trei, iar blocurile mai înalte erau prevăzute cu ascensoare. La parterul mai multor clădiri fuseseră proiectate 15 magazine. O a doua etapă aflată atunci în construcție adăuga încă șapte blocuri și 278 de apartamente.

Privit din 2026, un magazin la parterul blocului pare o banalitate. Pentru Bucureștiul care se extindea rapid în anii ’50, ideea făcea parte dintr-o schimbare mult mai mare. Locuința colectivă începea să vină împreună cu servicii și cu o organizare atentă a spațiului dintre clădiri. Vizavi se aflau Parcul 23 August și marele stadion inaugurat în 1953, actuala Arenă Națională. Cartierul intra astfel într-o zonă a Capitalei pe care regimul o investise deja cu o puternică încărcătură reprezentativă.

Studiul istoric realizat pentru actualizarea documentației urbanistice a Bucureștiului plasează ansamblul de pe Bulevardul Muncii printre exemplele caracteristice ale „bulevardului cu prospect monumental” din anii ’50. Vedem astfel foarte bine diferența față de cartierele de blocuri care vor apărea masiv în deceniul următor. Clădirile formează fronturi urbane clare, iar arhitectura încă păstrează preocuparea pentru imaginea bulevardului, înainte ca industrializarea construcțiilor să schimbe radical scara locuirii bucureștene.

Ansamblul s-a dezvoltat în mai multe etape între 1954 și 1959, iar cercetările de arhivă dedicate întregii zone indică în final peste 900 de apartamente. Dimensiunea îl așază printre marile proiecte rezidențiale bucureștene ale deceniului.

Povestea interesantă stă însă și în felul în care era percepută mutarea aici. Pentru multe familii venite din locuințe aglomerate sau din spații împărțite cu alte familii, apartamentul nou însemna o schimbare majoră a vieții cotidiene. Cercetarea dedicată ansamblului poartă, foarte potrivit, titlul Mutarea la bloc: noii locuitori din ansamblul de pe Bulevardul Muncii. Mărturiile culese de cercetători vorbesc despre apartamente apreciate pentru spațiu și despre avantajul magazinelor aflate chiar la parter.

Astăzi, cărămida roșie (ucisă în bună măsură de anvelopări) și proporțiile clădirilor se fac ușor de reperat printre construcțiile apărute ulterior pe Basarabia. În anii ’50 însă, blocurile reprezentau ceva mult mai ambițios: imaginea unei vieți urbane moderne pe care regimul voia să o pună în vitrină chiar la intrarea într-una dintre noile zone reprezentative ale Capitalei.

Bucureștiul socialist avea să producă ulterior cartiere uriașe și o cantitate enormă de locuințe construite după principii din ce în ce mai standardizate. Anii 50 au fost însă mult mai eterogeni decât lasă să se înțeleagă imaginea generică a „blocului comunist”.

Instituțiile își construiau propriile ansambluri, proiectanții experimentau formule diferite, politica modifica regulile arhitecturii în timp ce șantierele erau deja deschise, iar criza locuințelor împingea orașul către soluții care astăzi par aproape exotice.

De aceea, câteva dintre clădirile aparent obișnuite ale Bucureștiului merită o privire mai atentă. În spatele unei fațade de cărămidă poate apărea un cartier militar, un experiment urbanistic sau o bucată construită dintr-un proiect mult mai mare rămas neterminat.

Iar pentru a descoperi toate astea trebuie făcut un gest foarte complicat pentru viața bucureșteană contemporană: ridicarea ochilor din telefon.

Citește și: Cartierul Vatra Luminoasă, primul colț de Rai cu case cu gradină din mijlocul betoanelor bucureștene