Nicolae Basilescu, născut la 1 ianuarie 1860 în Urlați, județul Prahova, nu a fost un simplu profesor de drept sau politician al epocii sale. Viața lui a ilustrat perfect profilul unui om complex, cu o viziune mult mai amplă decât sfera academică sau cea politică. 

Începuturile unui destin remarcabil

Basilescu s-a format ca jurist la București, iar studiile și le-a desăvârșit la Paris, unde, în 1884, și-a obținut doctoratul în drept. Întors în țară, a devenit cadru universitar la Iași și, mai târziu, la București, unde a ajuns decan al Facultății de Drept.

Cariera sa universitară i-ar fi putut asigura un loc stabil în societatea intelectuală a vremii, dar Basilescu era mai mult decât un profesor de catedră. Spiritul său întreprinzător și dorința de a inova l-au îndemnat să caute noi orizonturi. Contextul istoric – o Românie aflată în plină modernizare economică – i-a oferit teren fertil pentru a-și pune ideile în practică.

De la moșie la industrie modernă

Viața personală l-a condus către o altă direcție surprinzătoare. Prin căsătorie, Basilescu a intrat în posesia unei moșii generoase, de circa 300 de hectare, situată la marginea de nord-vest a Bucureștiului. Viziunea sa pragmatică l-a determinat să nu se limiteze la rolul de simplu proprietar de pământ. A lotizat terenuri, a construit și a vândut parcele, dar mai ales a înțeles oportunitățile noii ere industriale.

Astfel, a investit în fabrici de bere, malț și cărămidă, anticipând cererea tot mai mare pentru astfel de produse. În același timp, nu a renunțat la tradiția viticolă moștenită din zona natală, Dealu Mare – Urlați. Vinurile produse acolo, recunoscute pentru calitatea lor, au ajuns pe mesele celor mai rafinate restaurante și, mai ales, în pivnițele celebrului local Casa Capșa.

Ce l-a deosebit însă de alți moșieri ai vremii a fost modul în care a gestionat criza filoxerei, insecta devastatoare care a decimat viile europene și românești. În loc să renunțe, Basilescu a replantat vița-de-vie cu soiuri americane rezistente, reușind să își refacă producția.

Ideea care a schimbat vinificația românească

În jurul anului 1910, Basilescu a avut o intuiție care avea să schimbe istoria vinului românesc. În fața stocurilor mari de vin nevândut, a decis să îl transforme într-un produs cu valoare adăugată: șampania. Pentru a reuși, a apelat la expertiza francezului Paul Poittvin, un specialist în vinuri spumante. Primele încercări, realizate cu Pinot Alb, au dat rezultate excelente.

Entuziasmat de succes, Basilescu a plantat peste 50 de pogoane cu soiuri potrivite pentru șampanie – Pinot Alb și Riesling – și, în 1912, a lansat pe piață prima șampanie românească sub marca „Capșa”. Transformarea fabricii sale de bere într-o unitate dedicată exclusiv vinului spumant a marcat un moment de pionierat în economia națională.

Mai mult decât atât, listarea portofoliului său industrial la Bursa de la Bruxelles i-a adus capital, prestigiu și vizibilitate internațională. Până în 1916, Basilescu producea sute de mii de litri de vin și zeci de mii de sticle de șampanie, devenind unul dintre cei mai importanți antreprenori ai domeniului.

Războiul și pierderea unui imperiu

Primul Război Mondial a reprezentat pentru Basilescu o lovitură devastatoare. După înfrângerea de la Turtucaia și ocuparea Bucureștiului în decembrie 1916, imperiul său economic s-a prăbușit. Fabricile au fost confiscate de trupele de ocupație și transformate în spitale veterinare, casele i-au fost devastate, iar biserica ridicată pe moșia sa a fost transformată în lazaret pentru prizonieri.

Refugiat în Moldova, Basilescu nu s-a resemnat. Prim-ministrul Ionel Brătianu i-a încredințat misiuni diplomatice în capitale europene importante – Petrograd, Paris și Londra. Din exil, și-a pus resursele proprii în slujba cauzei naționale, scriind articole și volume dedicate României.

La finalul războiului, în 1918, s-a întors în București doar pentru a găsi ruine acolo unde fusese odinioară un imperiu industrial. Fabrica de șampanie dispăruse, iar stocurile fuseseră preluate de competitorul Rhein, protejat de autoritățile germane.

Renașterea unei idei după 1918

În ciuda dezastrului, Nicolae Basilescu a ales calea cea mai grea: reconstrucția. Cu sprijinul Băncii Sindicatului Agricol Ilfov, și-a refăcut viile din Dealu Mare, readucând pe piață vinuri de calitate sub etichetele Grand Capșa, Riesling Capșa sau Capșa Rouge.

Treptat, a reușit să răscumpere vechile fabrici din Bucureștii Noi și, cu sprijin financiar de la instituții bancare precum Marmorosch-Blank și Societatea Națională Creditul Industrial, a repus pe picioare producția de șampanie. De data aceasta, a colaborat cu specialiști ai Casei Saint Marceaux din Reims, care primeau un comision din vânzări.

În 1927, șampania românească reapărea oficial pe piață. Cu toate acestea, contextul economic era radical diferit. Politica de „porți deschise” a guvernării țărăniste favoriza importurile, iar statul oferea sprijin consistent competitorilor străini. Deși în 1928 și 1929 Basilescu a reușit să vândă zeci de mii de sticle, costurile de producție și dobânzile la credite erau uriașe.

Chiar dacă a modernizat fabrica – introducând apă curentă, iluminat electric și motoare Diesel –, datoriile au continuat să îl copleșească.

Declinul și uitarea

Deși calitatea vinurilor și a șampaniei Capșa era incontestabilă, concurența externă, lipsa sprijinului din partea autorităților și presiunea financiară au dus la declinul afacerilor sale. Eforturile uriașe depuse pentru a menține vie o industrie autohtonă a șampaniei s-au lovit de un sistem economic ostil.

Nicolae Basilescu a murit în 1938, după o viață în care a îmbinat rolurile de profesor, politician, diplomat și antreprenor. Moștenirea sa materială s-a risipit, dar spiritul său inovator a rămas o lecție de curaj și viziune.

Parcul Basilescu – memorie și legendă

Astăzi, numele lui Nicolae Basilescu este purtat de un parc din cartierul Bucureștii Noi, ridicat pe locurile unde odinioară se întindeau moșiile și fabricile sale. La inaugurare, parcul se întindea pe peste 130 de hectare, însă în prezent suprafața sa este redusă la aproximativ 13,5 hectare. Cu toate acestea, locul păstrează un farmec aparte, cu alei umbrite de copaci seculari, unii fiind relicve ale vechilor Codri ai Vlăsiei.

De-a lungul timpului, în jurul parcului s-au țesut numeroase legende. Se spune că spiritul lui Nicolae Basilescu ar bântui zona, amintindu-le trecătorilor de gloria apusă a imperiului său. Printre ruinele Teatrului de Vară, oamenii povestesc că se aud uneori pași misterioși, clinchet de clopoței sau o tuse seacă, atribuită fostului moșier. Cu toate acestea, nimeni nu a declarat vreodată că l-ar fi zărit.

Parcul Bazilescu rămâne astăzi nu doar un spațiu verde al Capitalei, ci și un loc de memorie, încărcat de simboluri și povești. Acolo unde cândva se producea prima șampanie românească, acum bucureștenii găsesc un colț de liniște și istorie.

Nicolae Basilescu a fost mai mult decât un profesor universitar și mai mult decât un politician. A fost un vizionar care a intuit potențialul economic al României și a pus bazele unei industrii ce ar fi putut deveni emblematică: producția de șampanie autohtonă. Viața lui, marcată de succese strălucite și de înfrângeri dramatice, rămâne un exemplu de curaj și de sacrificiu pentru binele național.

Astăzi, memoria sa supraviețuiește discret prin numele parcului care i-a fost dedicat. În ciuda uitării generale, Nicolae Basilescu continuă să fie o figură care merită redescoperită, atât pentru contribuția sa la cultura economică românească, cât și pentru lecția de perseverență pe care a lăsat-o generațiilor viitoare.

Citește și: Parcul Natural Văcărești: cel mai mare spațiu verde compact al Bucureștiului