Puține clădiri din Centrul Vechi al Bucureștiului concentrează o istorie atât de bogată precum actualul Palat Dacia-România, viitorul sediu al Pinacotecii Municipiului București. Ridicat pe unul dintre cele mai valoroase terenuri din vechiul târg al orașului, edificiul este rezultatul unei evoluții de aproape cinci secole, în care s-au succedat biserici, hanuri, sedii bancare, instituții culturale și spații comerciale. Situat pe strada Lipscani nr. 18-20, la intersecția cu străzile Smârdan și Stavropoleos, palatul domină și astăzi una dintre cele mai importante zone istorice ale Capitalei. Inclus în Lista Monumentelor Istorice și parte a ansamblului arhitectural al străzii Lipscani, edificiul reprezintă nu doar o bijuterie arhitecturală, ci și un martor al transformărilor economice, culturale și sociale prin care a trecut Bucureștiul. Odată cu amenajarea aici a Pinacotecii Municipiului București, clădirea își recapătă vocația culturală, urmând să găzduiască una dintre cele mai importante colecții de artă ale orașului.

De la biserica ridicată de Ghiorma Banul la un reper al Bucureștiului vechi

Povestea locului începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În anii 1564-1565, boierul de origine greacă Ghiorma, mare postelnic în Sfatul domnesc al lui Petru cel Tânăr și devenit ulterior ban, a ridicat aici o biserică având hramul „Nașterea Domnului”.

Originar din regiunea Pogoniana, în Epir, Ghiorma făcea parte dintre cei mai influenți dregători ai vremii. Lăcașul construit din inițiativa sa a devenit rapid unul dintre punctele de reper ale Bucureștiului, fiind cunoscut drept Biserica Ghiormei Banul.

Istoria acestui edificiu religios avea însă să fie una zbuciumată. În timpul campaniei lui Mihai Viteazul împotriva Imperiului Otoman, biserica a fost incendiată de trupele turcești în anul 1595 și a rămas în ruină timp de mai multe decenii.

Abia în timpul domniei lui Leon Vodă, între 1629 și 1632, lăcașul a fost redat vieții religioase. Cu acordul Despei, nepoata lui Ghiorma, biserica a fost închinată Arhiepiscopiei Pogoniana din Epir. Din acel moment a intrat în administrarea călugărilor greci și a început să fie cunoscută și sub numele de Biserica Grecilor.

Nici această perioadă nu a fost lipsită de dificultăți. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, un nou incendiu a afectat grav construcția, iar documentele sfârșitului de secol al XVII-lea descriu zidurile ca fiind puternic degradate.

Hanul Grecilor, unul dintre cele mai importante centre comerciale ale orașului

La începutul secolului al XVIII-lea, comunitatea negustorilor greci din București a contribuit la refacerea bisericii. Edificiul a fost repictat în anii 1713-1714 din inițiativa arhiepiscopului Eftimie din Dipalița, iar lucrările au fost încheiate în 1719, când a fost amplasată și o nouă pisanie redactată în limba greacă.

Pentru a asigura venituri constante așezământului religios, călugării au primit aprobarea de a construi în jurul bisericii un han. În timp, acesta s-a extins prin ridicarea mai multor corpuri de clădire, dezvoltate etapizat.

La parter funcționau prăvălii închiriate comercianților, iar etajele erau ocupate de camere destinate călătorilor sau negustorilor veniți în Capitală. Astfel, biserica a început să fie cunoscută drept Biserica Hanului Grecilor.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Hanul Grecilor era considerat unul dintre cele mai importante hanuri mănăstirești din București, ocupând locul al treilea ca importanță dintre cele zece mari hanuri ale orașului.

Totuși, administrarea defectuoasă, incendiile și cutremurele și-au pus treptat amprenta asupra întregului ansamblu. În 1847, arhitectul orașului, Xavier Villacrosse, recomanda oficial demolarea hanului, considerând că starea sa devenise periculoasă.

Demolările au început în 1861 și s-au încheiat doi ani mai târziu. În aceeași perioadă, și biserica ajunsese într-o stare avansată de degradare. Închisă încă din 1858, aceasta a fost demolată, iar până în 1871 pe teren mai rămăseseră doar vechea pisanie și câțiva stâlpi de piatră. Dispariția bisericii și a hanului a încheiat un capitol de peste trei sute de ani din istoria acestui loc.

Apariția Palatului Dacia-România

Destinul terenului s-a schimbat radical în anul 1882. La 9 iulie, proprietatea a fost cumpărată prin licitație de Societatea de Asigurare Dacia-România, care intenționa să ridice aici un sediu reprezentativ.

Construcția palatului a început chiar în acel an și s-a desfășurat până în 1889, deși cea mai mare parte a clădirii era deja finalizată în perioada 1885-1886.

Noul edificiu ocupa întreaga suprafață a fostului han, lucru confirmat atât de planurile militare ale Bucureștiului realizate la sfârșitul secolului al XIX-lea, cât și de planul cadastral din 1911.

Deși identitatea arhitectului nu este cunoscută cu certitudine, unele surse îl indică drept autor al proiectului pe arhitectul austriac Adolf Lang, unul dintre cei mai apreciați proiectanți ai epocii.

Palatul impresiona prin dimensiuni, eleganță și poziția privilegiată din inima centrului comercial al Capitalei, devenind rapid unul dintre cele mai reprezentative sedii ale unei companii românești.

Povestea celei mai importante societăți românești de asigurări

Societatea Dacia-România era rezultatul fuziunii, realizate în 1881, dintre două companii de asigurări importante: Dacia, înființată în 1871, și România, creată doi ani mai târziu.

Noua companie dispunea de un capital impresionant pentru acea perioadă, de patru milioane de franci integral vărsat și de rezerve consistente. Activitatea sa acoperea asigurări împotriva incendiilor, grindinei, transporturilor și asigurări de viață.

Până la începutul secolului al XX-lea, societatea achitase despăgubiri de ordinul sutelor de milioane de franci și devenise cea mai veche și mai importantă companie de profil din București.

Din Consiliul de Administrație făceau parte numeroase personalități ale vieții politice și economice românești, ceea ce reflecta importanța companiei în economia națională.

În scurt timp, Palatul Dacia-România devenise un simbol al prosperității financiare și al dezvoltării economice pe care România o traversa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

De la sediu al unei mari bănci la instituție aflată în centrul evenimentelor istorice

În anul 1914, Palatul Dacia-România a intrat într-o nouă etapă a existenței sale. Societatea de Asigurări Dacia-România a închiriat, iar ulterior a vândut clădirea Băncii Generale Române, una dintre cele mai puternice instituții financiare ale vremii, considerată de contemporani o adevărată fortăreață a capitalului german din România.

La scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, istoria palatului s-a intersectat cu una dintre cele mai dificile perioade prin care a trecut statul român. Odată cu retragerea autorităților la Iași, documentele de proprietate și actele referitoare la imobil au fost evacuate la Moscova, împreună cu alte valori ale statului român. Acest fapt avea să îngreuneze ulterior reconstituirea unor aspecte privind istoria clădirii și identificarea documentației originale.

În timpul ocupației germane a Bucureștiului, între anii 1916 și 1918, banca a fost pusă în serviciul administrației militare. O parte dintre bunurile sale au fost confiscate, iar prin ordonanța emisă la 18 ianuarie 1917, autoritățile de ocupație au dispus punerea în circulație a unor bancnote și monede purtând denumirea Băncii Generale Române.

După încheierea războiului, statul român a considerat această emisiune monetară drept ilegală și a dispus instituirea sechestrului asupra băncii. Acțiunile aflate în proprietatea supușilor statelor inamice au fost confiscate, iar instituția financiară a intrat într-un amplu proces de reorganizare.

Începând din 1919, banca și-a schimbat denumirea în Banca Generală a Țării Românești, pentru ca în 1938 să revină la numele inițial de Banca Generală Română. Câțiva ani mai târziu, în 1941, aceasta avea să fuzioneze cu Banca de Scont a României.

O nouă destinație culturală înainte de perioada comunistă

Tot în anul 1938, un nou moment important a marcat existența palatului. La 9 iulie, Banca Națională a României a vândut clădirea Uniunii Fundațiilor Culturale Regale, instituție care avea un rol esențial în promovarea culturii românești în perioada interbelică.

Până la naționalizarea din 1948, cea mai mare parte a spațiilor a fost ocupată de Centrala Editurilor Regale. În același timp, alte încăperi erau închiriate unor bănci și societăți comerciale importante, transformând palatul într-un adevărat centru al activităților economice și editoriale din București.

Poziționarea sa în apropierea principalelor artere comerciale și financiare ale Capitalei îl făcea unul dintre cele mai căutate sedii pentru instituțiile vremii.

Transformările din perioada comunistă

După instaurarea regimului comunist și naționalizarea proprietăților private, destinația clădirii s-a schimbat din nou.

Între anii 1950 și 1955, aici a funcționat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Ciprian Porumbescu”, una dintre cele mai importante instituții de învățământ artistic din România.

În deceniile următoare, spațiile au primit utilizări dintre cele mai diverse. Între 1960 și 1977, la numărul 18 funcționau un restaurant și o cantină, în timp ce la numărul 20 își desfășura activitatea o unitate a Cooperativei „Arta Aplicată”.

Deși destinația inițială a clădirii dispăruse, palatul continua să reprezinte un punct important al vieții cotidiene din Centrul Vechi al Bucureștiului.

Restaurarea de după cutremurul din 1977

Cutremurul devastator din 4 martie 1977 a provocat numeroase avarii clădirii, iar autoritățile au fost nevoite să decidă rapid viitorul monumentului.

În anul 1979, Consiliul Culturii și Educației Socialiste a aprobat elaborarea unui proiect amplu de restaurare și consolidare. Tot atunci s-a stabilit ca edificiul să fie transformat într-un spațiu dedicat modei și comerțului cu produse de lux.

Lucrările s-au desfășurat între anii 1979 și 1983, pe baza unui proiect realizat de Institutul de Proiectare „Carpați”. Restaurarea a urmărit atât consolidarea structurii de rezistență, cât și conservarea elementelor arhitecturale valoroase care confereau personalitate clădirii.

După finalizarea intervențiilor, palatul a primit noi funcțiuni. La subsol și la parter a fost amenajat Restaurantul cu autoservire Lipscani, în timp ce alte spații au fost ocupate de magazine de încălțăminte, marochinărie, țesături și tricotaje.

La etajele superioare funcționau ateliere de creație și producție, precum și Casa de Modă pentru femei și Casa de Modă pentru bărbați, proiecte considerate reprezentative pentru comerțul și industria ușoară din acea perioadă.

După 1990, un nou început pentru Palatul Dacia-România

Schimbările politice din 1989 au adus o nouă etapă în istoria imobilului. În diferite perioade, spațiile au fost utilizate de Banca Comercială Română și de CEC Bank, continuând tradiția clădirii de a găzdui instituții financiare importante.

Cu toate acestea, adevărata schimbare avea să vină după anul 2012, când Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București au inițiat proiectul destinat înființării Pinacotecii Municipiului București.

În anul 2013, administrația Capitalei a cumpărat Palatul Dacia-România special pentru acest scop. Decizia a reprezentat unul dintre cele mai importante proiecte culturale dedicate patrimoniului artistic al orașului din ultimele decenii.

Procesul administrativ și tehnic a continuat în anii următori, iar prin Hotărârea Consiliului General nr. 419 din 31 iulie 2019, imobilul a fost transmis în administrarea Muzeului Municipiului București pentru amenajarea viitoarei Pinacoteci. În luna august a aceluiași an au fost semnate și documentele oficiale de predare-primire.

Pinacoteca București, un nou capitol pentru patrimoniul artistic al Capitalei

Destinația actuală a Palatului Dacia-România este poate cea mai apropiată de valoarea sa istorică și simbolică. Clădirea va găzdui Pinacoteca Municipiului București, instituție care face parte din Secția de Artă a Muzeului Municipiului București și care deține un patrimoniu impresionant.

Colecția reunește 2.543 de lucrări de pictură românească și europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 de obiecte de artă decorativă și 2.425 de lucrări de grafică, constituind una dintre cele mai importante colecții publice de artă din România.

Amenajarea acestui spațiu expozițional oferă Bucureștiului posibilitatea de a pune în valoare un patrimoniu artistic care, timp de decenii, nu a beneficiat de un sediu permanent pe măsura importanței sale. În același timp, restaurarea și redeschiderea palatului contribuie la revitalizarea Centrului Vechi și la consolidarea identității culturale a orașului.

Astăzi, Palatul Dacia-România este mult mai mult decât un monument istoric. El reprezintă sinteza a aproape 500 de ani de istorie bucureșteană, un loc în care se întâlnesc memoria vechii Biserici a Ghiormei Banul, atmosfera comercială a Hanului Grecilor, dezvoltarea economică din perioada modernă și ambiția contemporană de a transforma patrimoniul într-un spațiu viu, dedicat artei și publicului. 

Prin viitoarea Pinacotecă, acest impresionant edificiu își recapătă statutul de reper al Capitalei și își continuă povestea într-o formă adaptată prezentului, fără a-și pierde legătura cu trecutul care l-a făcut atât de valoros.

Citește și: Muzeul Comunismului din București, un portal către trecut, dincolo de nostalgie: Program, exponate, preț bilete