Astăzi, în cartierul Tineretului – Văcărești mai rezistă doar câteva nume de străzi care evocă viața veche a mahalalei: Calea Văcărești, Manu Cavafu, Cărămidari, Lânăriei, Tăbăcari. În rest, zona delimitată de bulevardul Tineretului, bulevardul Gheorghe Șincai, Splaiul Unirii și Bulevardul Unirii a fost transformată, iar peisajul actual este dominat de blocuri modernizate ce reflectă soarele. Dar aceste câteva nume spun o poveste – povestea unei comunități de meșteșugari, grădinari, florari și oameni simpli care au trăit altfel, înainte ca modernizarea – adesea brutală – să le doboare lumea.

Străzile care mai poartă numele trecutului

Calea Văcărești, spre exemplu, nu ar fi purtat numele vreunei familii boierești, ci ar proveni de la vacile care pășteau în lunca Dâmboviței, un indiciu al unei lumi rurale care, treptat, se transformă în zonă urbană. 

Numele Manu Cavafu amintește de staroste de kavafi — un lider al pielarilor — un indiciu că aici, meșteșugul pielăriei era parte din viața cotidiană. Alte străzi, Cărămidari, Lânăriei, Tăbăcari, evocă meșteșuguri tradiționale legate de pereții locuințelor și fabrici artizanale de odinioară.

Când privim hărțile vechi, putem întrevedea o lume radical diferită: case cu grădini, sere, livezi, râuri mici ce străbăteau terenul, pământ fertil care asigura traiul pentru sute de familii.

Lumea florilor și grădinăritului pe Calea Văcărești

Zona dintre Calea Văcărești și valea Văcăreștii (ce astăzi este în mare parte parcul și lacul Văcărești) reprezenta un bazin floricol și horticol foarte renumit. 

Familii întregi cultivau flori, legume, bulbii de gladiole și bujorii, rivalizând să aibă cele mai multe și cele mai frumoase plante, deoarece cererea în București era mare, iar florile erau rare în piețele urbane — majoritatea proveneau din aceste grădini.

Străzile Povestei și Firul Văii legau Calea Văcărești de Târgul Vitan, traversând livezi și sere. Aici, pânza freatică era foarte aproape de suprafață, existau firicele de apă ce se strecurau prin pământ, alimentând culturile și menținând umiditatea solului — condiții ideale pentru flori delicate. 

Primăvara, bujorii înfloreau și mulți martori spun că Regina Maria venea pe acele locuri (acum lacul Văcărești) pentru a culege bujori, iar toamna venea după gladiole. Era, după cum spun bătrânii, o feerie de culori.

Nu era doar un loc agricol, ci și un spațiu social, un mod de viață care lega meșteșugurile, floricultura și comunitatea. Fiecare parcelă era îngrijită cu mare grijă, cu puțuri în curte, unde se trăgea apă, se turnau răsadurile — zona nu suferea de secetă, pentru că apele subterane erau aproape.

În acest spațiu, florarii și grădinarii își găseau viața și existența; pentru mulți bucureșteni, florile care decorau casele sau erau oferite în dar veneau de acolo. Zona aceasta era un fel de “grădină a orașului”.

Mahalaua — stuf, cocioabe, Valea Plângerii și viața insalubră

Dar nu era paradis pur. Spațiile de stuf, mlaștini, zone insalubre și cocioabe se amestecau cu livezile şi serele. O regiune cunoscută sub numele de Valea Plângerii era cunoscută pentru locuire precarieră, condiții grele, lipsă de igienă, inundații, zone mlăștinoase. 

Se spune că lupii urleau noaptea în acele locuri; de altfel, există și o cârciumă care purta numele “Urlătoarea”, probabil inspirată de aceste legende locale.

Viața locuitorilor mahalelei era fragilă, între speranță și frământare. Unele momente surprind comunitatea în ipostaze remarcabile: în decembrie 1930, la Biserica Cărămidarii de Jos s-a organizat un praznic mare.

Enoriașii au primit 1.500 de pâini, carnea unui bou, unui vițel și 300 kg de pește, toate dăruite de asociația măcelarilor din Abator, care era strâns legată sufletește de acea parohie la fel cum grădinarii și florarii erau. Era un gest de solidaritate și de comunitate, un moment în care mahalaua s-a simțit mai unită.

Pe strada Piscului, la capătul Căii Văcărești, se află astăzi Biserica Cărămidarii de Jos. În anii ’30, lăcașul a fost refăcut cu sprijinul Casei Regale — reînsfințarea sa a avut ca participanți pe Carol al II-lea și Regina Maria, care au contribuit financiar pentru ca biserica să existe în forma cunoscută astăzi.

Valoarea morală și simbolică a acestor gesturi este mare: ele arată o comunitate care, deși modestă, pretinde un rost, își organizează credința și ajută reciproc.

Familia Arghezi, Cociocul și grădinile vieții cotidiene

Din spatele casei scriitorului Tudor Arghezi pornea Cociocul, o vale care se întindea până în zona unde astăzi este Palatul Copiilor. Pe teritoriul acestei văi se aflau 50–60 de familii care dețineau terenuri fertile. În fiecare curte erau puțuri, folosite la udarea rasadurilor. Țăranii-florari și grădinarii lucrau aceste terenuri cu grijă, pământul răsplătindu-i cu roade.

Versantul pe partea stângă era Dealul Mărțișorului, unde era casa lui Arghezi și, din spatele casei, Cociocul curgea spre sud. Spre Calea Văcărești, sub dealul Mărțișorului, există în relatările bătrânilor zone de legume, sere și grădini. 

Dincolo de ele, spre Piața Piscului (unde azi se află Sala Polivalentă), era doar mlaștină, zone sălbatice, ape stagnate, cu gropi pline cu apă. Unele dintre aceste gropi se formaseră în urma bombardamentelor din aprilie 1944: sub dealul Mărțișorului fusese o baterie antiaeriană, iar bombele căzute au crăpat solul, s-au umplut cu apă, transformând zona într-un teren infestat de bălți.

După instaurarea comunismului, pe partea de sus a dealului, în locul ce este astăzi Orășelul Copiilor, se aşezase un spațiu comun de întâlnire. Înainte existase complexul sportiv “Constructorul”, cu teren de rugby și două terenuri de fotbal, unde oamenii din tot orașul veneau la relaxare: fotbal, grătare, bere. 

Pe Calea Văcărești era și cârciuma “Azuga”, iar de acolo începeau case mai arătoase, unele cu etaj. Din zona evreiască a mahalalei spre Liceul Șincai se găsea parcelarea Lânăriei și străzi precum Lânăriei, Cărămidari. Acolo începea Piața Piscului și Livada cu Duzi. Totul era domeniul caselor cu curte, grădinilor, aleilor și pământului cultivat.

Modernizarea violentă: demolări, parcuri și blocuri

Transformarea cartierului actual s-a derulat pe etape, timp de 18–20 de ani. Procesul a început în anii ’60, când lucrările de asanare și amenajare au devenit prioritare pentru „modernizarea” Bucureștiului. 

S-au drenat bălțile, s-a scos mâlul, s-a creat lacul actual și s-a conturat Parcul Tineretului. Elevii plantau copaci, orașul își revendica spații verzi. În anii ’70, Sala Polivalentă a fost finalizată, iar terenurile de fotbal și rugby au dispărut pentru a face loc Orășelului Copiilor.

Dar în acest proces, viața mahalalei a fost distrusă. Calea Văcărești a fost demolată sistematic între 1960 și 1986, iar odată cu ea s-a risipit un mod de viață patriarhal, comunitar, în care florarii și grădinarii constituiau o rețea vie. Casele s-au topit, grădinile s-au dat uitării, și în locul lor au apărut ansambluri de blocuri mai mult sau mai puțin estetice, neatente la memoria locului.

Astăzi nu mai rămânea mare lucru din acea lume: doar câteva nume de străzi și, poate, cioburi de memorie în poveștile bătrânilor. Blocurile modernizate, adesea reabilitate termic, apar într-o geometrie rece, fără a păstra urmele meșteșugului, vegetației sau poveștilor care odinioară pulsa acolo.

Semnificații, nostalgie și reîntoarcerea la rădăcini

Cartierul Tineretului – Văcărești este astăzi un spațiu modern al Bucureștiului: blocuri, spații verzi, parcuri, infrastructură urbană. Însă sub această fațadă se ascunde o istorie bogată, o poveste despre oameni simpli care au trăit în comuniune cu pământul, un mod de viață care lega floarea cu sufletul, comunitatea cu natura.

Semnificația acelor grădini, flori, sere și dealuri nu este doar nostalgică. Ele ne amintesc că orașul nu poate crește pe distrugere fără costuri: pierdem biodiversitate, pierdem sensul locului, pierdem mărturia că orașul a trăit și altfel. Acele meșteșuguri — pielari, făurari de cărămidă, țesători de lână — erau parte din identitatea socială a mahalalei.

Pe de altă parte, memoria acelor vremuri ne poate inspira. Gândindu-ne la flori, la sere, la legume, la comunitate, putem reimagina spații urbane care îmbină viața orașului cu viața naturală — alei cu flori, grădini comunitare, zone verzi cu specii locale.

Numele străzilor — Manu Cavafu, Cărămidari, Lânăriei, Tăbăcari — sunt martorii tăcuți ai trecutului. Ele ne oferă o punte către copacii care au stat cândva acolo, spre florile pe care Regina Maria le alegea, spre casele cu curte și sere, spre oamenii simpli care își duceau traiul din munca cinstita.

Povestea aceasta nu este doar pentru nostalgie, ci un îndemn: să ascultăm orașul, să recunoaștem memoria, să integrăm istoria în proiectele urbane. Să nu mai demolăm tot fără să întrebăm: ce dispare odată cu casa asta? Ce viață de oameni se stinge?

Astăzi, când treci pe Calea Văcărești, când străbați Lânăriei sau Manu Cavafu, ai ocazia să te gândești la oamenii care au trăit acolo, la pământul fertil, la florile care odinioară au împodobit palatele și casele, la comunitatea care credea în munca simplă și legătura cu natură.

În spatele blocurilor se ascunde o lume pierdută, dar nu neapărat irecuperabilă — și poate că, în gesturi mici și asumate, putem reface unele fire ale acelei lumi.

Citește și: Parcul Tineretului, între legendă și adevăr: mlaștina Cocioc, Valea Plângerii și grădina răsărită dintr-o groapă de gunoi