Puțini artiști vizuali au reușit să redea esența unui spațiu străin așa cum a făcut-o Willy Pragher. Născut la Berlin, la 4 mai 1908, sub numele de Wilhelm Alexander Prager, el a devenit cunoscut lumii sub semnătura Willy Pragher.

Un destin format între Berlin și București

Deși german prin naștere, copilăria și formarea sa afectivă și culturală s-au petrecut în mare parte la București, în casa bunicului său, Moritz Sigmund Prager. 

Moritz era un negustor de blănuri de mare prestigiu, apreciat inclusiv de figuri proeminente ale vremii, precum Dumitru Furnică-Minovici, care îl numea „un fruntaș al comerțului bucureștean”. 

Dincolo de afaceri, bunicul a sprijinit activ Biserica Romano-Catolică din România și deținea proprietăți importante, printre care și fosta reședință a baronului Bellu. Atmosfera de acolo, impregnată de eleganță, tradiție și artă, avea să îl marcheze profund pe Willy și să îi trezească pasiunea pentru fotografie.

Tânărul Pragher a descoperit aparatul de fotografiat ca pe o fereastră spre lume. Fascinat de detalii și de jocul luminii, a început, din anii 1920, să cutreiere România, explorând sate, orașe, zone montane și câmpii. Nu era doar un călător cu aparatul la gât, ci un observator atent al realităților românești, dornic să le conserve pentru viitor.

România prin obiectivul unui artist

Fotografiile realizate de Willy Pragher au o valoare documentară și artistică uriașă. De-a lungul vieții a strâns un portofoliu impresionant: peste un milion de imagini, incluzând 6.000 de negative pe sticlă, 27.000 de diapozitive color și circa 400.000 de fotografii pe hârtie sau negative pe film.

Această arhivă vastă, astăzi păstrată la Freiburg, este o comoară vizuală pentru cercetători și iubitori de istorie.Ceea ce îl diferenția pe Pragher era modul în care știa să capteze contrastele și frumusețea autentică a României. 

Bucureștiul interbelic, orașul său de suflet, se afla atunci într-o transformare accelerată: dintr-un târg oriental, devenea o capitală modernă, cu bulevarde largi, blocuri moderne, dar și cu case vechi, boierești, cu grădini umbroase. Pragher descria această realitate ca pe „o metamorfoză în salturi”, o conviețuire între trecut și viitor.

Fotografiile sale surprind atât monumente, cât și momente banale: tramvaie arhipline, piețe pline de zarvă, sărbători religioase, dar și portrete ale celor mai sărmani locuitori. În același timp, Pragher documenta și viața elitelor, reușind să creeze o imagine completă a unei capitale aflate în plin proces de europenizare.

Bucureștiul interbelic prin ochii lui Willy Pragher

Capitala României din perioada interbelică era un spațiu de contraste, iar fotograful german știa să surprindă acest amestec unic. 

Case vechi, orientale, conviețuiau cu clădiri moderne de inspirație occidentală. Cafenelele vibrante, balurile, dar și mahalalele sărace deveneau subiecte pentru obiectivul său.

În imagini, vedem Bucureștiul ca un organism viu, aflat într-un proces de schimbare continuă. Pragher nu judeca și nu idealiza: el documenta cu o rigoare aproape științifică, dar și cu sensibilitatea unui artist care știa să vadă frumusețea în diversitate. Astfel, fotografiile sale sunt atât documente istorice, cât și opere de artă.

Pasiunea pentru tradiții și patrimoniu

Un aspect esențial al operei sale este interesul pentru cultura tradițională românească. În arhiva sa se găsesc aproximativ 30 de fotografii cu obiecte de artă populară din colecția Muzeului dr. Nicolae Minovici. 

Vase de ceramică, piese din lemn, textile, icoane și ouă încondeiate sunt surprinse cu o atenție remarcabilă la detalii și la lumină.

Deși nedatate, aceste imagini au fost arhivate în 1941 și acoperă o perioadă lungă de activitate. Ele nu reprezintă doar simple reproduceri vizuale, ci transmit respectul lui Pragher pentru frumusețea și autenticitatea tradițiilor românești.

Un alt set memorabil îl constituie fotografiile realizate la Paștele anului 1942 la Biserica Sfântul Elefterie Vechi din București. Acolo, Pragher a surprins atât dimensiunea religioasă a sărbătorii, cât și pe cea comunitară, reușind să ilustreze rolul central al credinței în viața românilor.

Martor al istoriei în vremuri tulburi

Nici războiul nu l-a împiedicat să documenteze realitatea. Pragher a realizat fotografii din Bucovina, Basarabia, Sinaia și, desigur, București, păstrând pentru posteritate imagini esențiale ale unei Românii aflate în vâltoarea istoriei.

În jurul anului 1939, a devenit fotograf și grafician oficial al Societății de Distribuire a Combustibilului OSIN, ceea ce i-a permis accesul în zone industriale și i-a oferit ocazia să imortalizeze muncitori, fabrici și infrastructură. Prin aceste cadre, el a surprins și pulsul economic al țării, nu doar cel cultural și social.

Totuși, tensiunile politice și presiunile vremii l-au determinat să părăsească România. A plecat, dar nu a rupt niciodată complet legătura cu țara în care și-a petrecut copilăria și tinerețea.

România Mare, așa cum a cunoscut-o și fotografiat-o, rămâne prezentă în peste 12.000 de imagini realizate de el – o arhivă de neprețuit pentru memoria colectivă.

Viața după România și moștenirea de la Freiburg

După război, în 1950, Willy Pragher s-a stabilit la Freiburg, în Germania, unde a continuat să trăiască și să lucreze până la sfârșitul vieții, pe 25 iunie 1992. În anii petrecuți acolo, a continuat să își organizeze arhiva și să colaboreze cu instituții culturale, conștient de importanța muncii sale pentru istorie.

Astăzi, colecția sa, păstrată la Arhivele Statului din Freiburg, reprezintă o sursă inestimabilă de informații. Istorici, antropologi, artiști și pasionați de fotografie studiază și admiră imaginile sale, descoperind prin ele un trecut care prinde viață în alb-negru.

Un cronicar vizual al României

Willy Pragher nu a fost doar un fotograf german care a trăit o vreme la București. A fost un cronicar vizual al unei epoci fascinante, un martor al transformării României interbelice și un artist care a știut să îmbine precizia tehnică cu emoția.

Fotografiile sale sunt mai mult decât simple documente: sunt povești, stări de spirit, fragmente de viață. Ele redau Bucureștiul interbelic cu strălucirea și contradicțiile sale, dar și România profundă, rurală, tradițională, surprinsă cu respect și delicatețe.

Datorită lui, putem astăzi să privim înapoi și să înțelegem mai bine cum arăta România în secolul trecut. El a păstrat vie memoria unui timp care altfel s-ar fi pierdut. În cadrele sale, orașele, satele, oamenii și obiceiurile rămân nemuritoare.

Citește și: Crucea de Piatră, amorul interzis și bordelurile din Bucureștiul interbelic. „Fetițele dulci” citeau, știau limbi străine și aveau bune maniere