Istoria operetei în România este mai veche decât s-ar putea crede, iar apariția sa nu a fost deloc întâmplătoare. Încă din anii 1830, publicul român descoperea fascinația teatrului muzical prin intermediul vodevilului, un gen ce îmbina umorul, dialogul și muzica. În acea perioadă, mari personalități literare precum Vasile Alecsandri, Matei Millo, Costache Negruzzi sau Eugeniu Carada au scris librete care s-au transformat în spectacole foarte iubite.

Rădăcinile operetei în cultura românească

La succesul acestor reprezentații a contribuit și munca unor compozitori importanți: Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmacher, Johann Andreas Wachmann sau Iacob Mureșianu. 

fost adusă de Ciprian Porumbescu, cu lucrarea sa „Crai Nou” (1882), considerată prima operetă românească, care s-a impus rapid ca un reper artistic.

Unii muzicologi consideră chiar că debutul oficial al operetei românești ar fi avut loc în 1848, odată cu succesul piesei „Baba Hârca” de Alexandru Flechtenmacher. Acest vodevil, cu o parte muzicală mult mai elaborată decât cele anterioare, a atras atenția publicului și a pus bazele unui gen ce avea să fie cultivat intens în următoarele decenii.

Artiștii și teatrele care au pregătit terenul

Dezvoltarea operetei în România nu ar fi fost posibilă fără artiştii care au promovat-o constant. Tenorul Constantin Grigoriu a avut un rol esențial, prezentând împreună cu trupa sa numeroase spectacole în Grădina Oteteleșanu, loc emblematic pentru viața culturală a Bucureștiului de secol XIX. Tot acolo, și-au făcut numele cunoscute artiști precum Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu sau Ion Băjenaru.

Mai târziu, figuri precum Constantin Tănase sau Nicolae Vlădoianu, celebri prin companiile teatrale „Cărăbuș” și „Alhambra”, au contribuit și ei la consolidarea genului. Dinspre teatrul de revistă, opereta a primit o energie nouă, care a atras un public tot mai numeros.

După cel de-al Doilea Război Mondial, scena operetei a cunoscut o etapă de instituționalizare. În 1950 a luat ființă Teatrul de Stat de Operetă, inaugurat cu spectacolul „Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski. 

Pe scenă urcau atunci artiști valoroși precum Silly Popescu, Maria Wauvrina, Nae Roman sau Migry Avram Nicolau. În această atmosferă efervescentă, avea să se afirme și să strălucească personalitatea care a marcat profund istoria instituției: Ion Dacian.

Viața și începuturile lui Ion Dacian

Născut în 1911, în comuna Saschiz, Ion Dacian nu s-a limitat la o singură vocație. Deși a urmat cursurile Facultății de Drept, pasiunea pentru muzică a fost mult prea puternică pentru a fi ignorată. 

Astfel, el a studiat și la Academia de Muzică din Cluj, unde și-a dezvoltat tehnica vocală și cunoștințele teoretice necesare unei cariere artistice solide.

Primul său succes notabil a venit în 1934, pe scena Operei Române din Cluj. Acel debut l-a recomandat imediat drept un artist promițător, cu o voce puternică și o prezență scenică aparte.

La scurt timp, a decis să se alăture lumii operetei, devenind membru al Teatrului de Operetă și al Revistei Alhambra din București. În spectacolul „Vânt de primăvară”, interpretarea sa i-a adus titlul simbolic de „mirele operetei”, o poreclă care avea să-l urmărească și să-l definească pentru tot restul vieții.

Ascensiunea spre gloria absolută

Anii 1942–1947 au fost decisivi pentru cariera sa. În acea perioadă, Ion Dacian a fost co-director al Teatrului Alhambra, un spațiu care pulsa de energie artistică și în care au fost montate numeroase spectacole de succes. Publicul îl adora, iar criticii îl considerau deja un reper pentru genul operetei în România.

În 1950, odată cu inaugurarea Teatrului de Stat de Operetă, Dacian a fost numit prim-solist. Aici, talentul său a cunoscut expresia deplină. A interpretat roluri memorabile în spectacole precum „Liliacul”, „Sânge vienez”, „Lăsați-mă să cânt”, „Văduva veselă” sau „My Fair Lady”. Cu fiecare apariție, carisma și vocea sa cucereau publicul, transformându-l într-un simbol viu al operetei românești.

Nu a fost doar un interpret de excepție, ci și un lider. În 1963, a devenit directorul teatrului, rol care i-a permis să imprime instituției o viziune artistică mai amplă. Sub conducerea lui, repertoriul s-a îmbogățit cu producții de referință: „Țara surâsului” de Franz Lehár, „Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez, „Sânge vienez” de Johann Strauss sau „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán.

Un destin artistic încununat de recunoaștere

Ion Dacian a fost mai mult decât un artist, a fost o instituție în sine. Publicul îl numea „mirele operetei” nu doar pentru rolurile romantice în care excela, ci și pentru sensibilitatea și eleganța cu care aducea la viață fiecare personaj. 

În 1964, recunoașterea oficială a venit prin acordarea titlului de Artist al Poporului, una dintre cele mai înalte distincții din acea vreme.

Totuși, drumul său nu a fost lipsit de dificultăți. În mod neașteptat, a fost eliberat din funcția de director, fără explicații clare, ceea ce a lăsat un gust amar atât colegilor de breaslă, cât și spectatorilor. 

Chiar și așa, Dacian nu a încetat să cânte și să inspire, rămânând o figură emblematică până la sfârșitul vieții sale.

Teatrul care îi poartă numele

Moștenirea sa a fost atât de puternică, încât din 1992 numele său a fost integrat în titulatura instituției: Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. A fost un gest de omagiu firesc, prin care memoria marelui tenor a rămas legată pentru totdeauna de locul în care și-a scris istoria artistică.

După dărâmarea vechii clădiri „Regina Maria” în 1986, teatrul a traversat perioade dificile, fiind nevoit să-și desfășoare activitatea în spații provizorii. 

După 1989, încercările de modernizare au fost tot mai vizibile, culminând cu hotărârea din 2001, când instituția a primit statutul de Teatru Național. 

În ciuda greutăților, repertoriul s-a îmbogățit, montându-se atât operete clasice, cât și musicaluri celebre precum „Romeo și Julieta” sau „Fantoma de la Operă”.

O nouă casă pentru operetă și musical

Un moment important a avut loc în 2011, când a început construcția unei clădiri noi, dedicate exclusiv Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Proiectul a reprezentat o premieră: era prima clădire ridicată în România după 1989 special pentru spectacole muzicale.

Noua sală are o capacitate de 550 de locuri, scenă modernă, spații de repetiții pentru cor, balet și orchestră, precum și foaier și anexe adaptate la nevoile unei instituții de acest tip. În plus, spațiile exterioare au fost gândite pentru spectacole în aer liber, iar publicul are la dispoziție terase și locuri de parcare.

Această clădire modernă, concepută în linie cu tendințele arhitecturii europene, este un simbol al continuității. Ea reflectă atât respectul pentru tradiția operetei, cât și dorința de a o aduce mai aproape de generațiile actuale.

Moștenirea lui Ion Dacian

Ion Dacian a rămas în memoria publicului ca un artist total: tenor de excepție, actor cu har și director vizionar. 

Cariera sa, construită cu pasiune și disciplină, a oferit un model de profesionalism pentru generațiile viitoare. Prin vocea sa caldă și interpretările inegalabile, el a transformat opereta într-un gen iubit și accesibil.

Numele său este astăzi sinonim cu opereta românească, iar titulatura Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” nu este doar o formalitate, ci o recunoaștere a contribuției sale esențiale. Pentru public, Ion Dacian rămâne „mirele operetei”, iar pentru artiștii de azi, un reper de necontestat.

Citește și: Opera Română din București, construită de ministrul Octavian Goga, inaugurată de marele George Enescu