Opera Națională din București reprezintă astăzi una dintre cele mai puternice embleme culturale ale României. Cu o istorie de peste un secol, instituția a trecut prin numeroase transformări, dar a rămas permanent un reper de excelență artistică, locul unde generații întregi de muzicieni, cântăreți și dansatori au dat viață celor mai frumoase pagini din repertoriul liric mondial. Povestea sa este legată nu doar de pasiunea artiștilor, ci și de viziunea unor personalități care au înțeles importanța operei ca instrument de educație și rafinament pentru public. Printre aceștia, ministrul Octavian Goga și soția sa, Veturia, au avut un rol decisiv în înființarea instituției, iar inaugurarea sa a fost onorată de prezența dirijorală a lui George Enescu, cel mai mare muzician român.

Începuturile muzicii lirice la București

Primele încercări de a aduce opera în București datează din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, într-o perioadă în care orașul se moderniza și începea să împrumute obiceiurile culturale ale Occidentului. Trupe itinerante italiene, germane sau franceze poposeau în capitala Valahiei și prezentau lucrări celebre ale vremii. Repertoriul lor includea titluri semnate de compozitori precum Vincenzo Bellini, Daniel Auber sau Adolphe Adam.

În 1843, Bucureștiul a cunoscut un pas hotărâtor spre profesionalizarea scenei lirice: s-a deschis primul teatru italian, unde s-au pus în scenă capodopere precum Norma de Bellini sau Il Barbiere di Siviglia de Rossini. Deși artiștii principali erau adesea invitați de la Milano, elevii Școlii Filarmonice din București au avut ocazia să joace în spectacole, intrând astfel într-o tradiție artistică europeană.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alături de trupele străine au apărut și companii românești, conduse de figuri precum Matei Millo, Costache Caragiale și N. Luchian. Aceștia au contribuit la formarea unui public autohton, pregătit să aprecieze subtilitatea marilor compoziții lirice. Tot în această perioadă s-au afirmat cântăreți români care au cucerit scenele europene – Elena Teodorini, Dimitrie Popovici-Bayreuth sau Rozalia Bodea, care a strălucit la Paris, Londra și Viena.

Octavian Goga a aprobat construirea Operei Române

La începutul secolului XX, nevoia unei instituții de stat dedicate operei devenise tot mai evidentă. Trupa lirică bucureșteană, activă încă din 1855, se consolidase prin spectacole consistente din repertoriul italian, francez și german. Însă lipsa unei instituții stabile și a unui sprijin constant limita dezvoltarea acestei arte.

Octavian Goga, aflat la conducerea Ministerului Artelor și Cultelor, a înțeles că România are nevoie de un teatru liric național. Poet, publicist și politician, Goga vedea în operă o expresie a identității culturale a țării. Demersul său a fost sprijinit de soția sa, Veturia Goga, supranumită „Privighetoarea Ardealului”, o soprană de renume. Cuplul a reușit să obțină sprijin financiar din partea statului pentru ca Bucureștiul să aibă, în sfârșit, o operă de rang european.

Astfel, în 1921, Opera Română a fost recunoscută ca instituție de stat, marcând un moment de răscruce în istoria culturală a României.

Inaugurarea sub bagheta lui George Enescu

Primul spectacol oficial al Operei Române a avut loc pe 8 decembrie 1921. Alegerea lucrării Lohengrin de Richard Wagner nu a fost întâmplătoare: era o operă de anvergură, potrivită pentru a inaugura cu fast o instituție de asemenea importanță. Regia i-a aparținut lui Adalbert Markowski, iar la pupitru s-a aflat nimeni altul decât George Enescu.

Prezența lui Enescu a conferit inaugurării o dimensiune simbolică. El nu era doar cel mai important muzician român, ci și o personalitate de reputație internațională, ceea ce oferea credibilitate și prestigiu noii instituții. Pentru publicul vremii, acest moment a fost nu doar un spectacol de operă, ci o adevărată sărbătoare națională.

De la teatre provizorii la sediul Operei Naționale

În primele decenii, Opera Română nu a avut o clădire dedicată. Spectacolele se desfășurau în sălile altor instituții, inclusiv în vechiul Teatru Național. Din păcate, acesta a fost distrus în timpul bombardamentelor din 1944, ceea ce a accentuat nevoia unui sediu propriu pentru Opera Națională.

După război, autoritățile comuniste au decis să construiască o clădire modernă, pe măsura importanței instituției. Proiectul i-a fost încredințat arhitectului Octav Doicescu, care a conceput o construcție monumentală, dar elegantă. Noua clădire a Operei Naționale București a fost inaugurată la 9 ianuarie 1954, cu spectacolul Dama de pică de Ceaikovski.

Sala principală are 952 de locuri și o scenă de dimensiuni impresionante: 24 de metri lățime, 20 metri adâncime și 30 metri înălțime. Deasupra spectatorilor strălucește un candelabru uriaș, cu 100 de brațe din cristal aurit, simbol al rafinamentului artistic. Fațada clădirii este împodobită cu patru statui de muze, iar în față se află statuia lui George Enescu și bustul lui George Stephănescu, compozitor și dirijor considerat fondatorul școlii românești de operă.

Artiști și cariere internaționale

De-a lungul decadelor, scena Operei Naționale din București a găzduit artiști de excepție. În perioada interbelică, nume ca Maria Cebotari, Viorica Ursuleac sau Dimitrie Onofrei au impresionat publicul. După 1950, instituția a devenit un adevărat laborator de talente, formând interpreți de marcă precum Arta Florescu, Nicolae Secăreanu și Dinu Bădescu.

După 1990, Opera Națională a continuat să lanseze cântăreți de renume. Felicia Filip, considerată „regina traviatei”, a avut o carieră internațională spectaculoasă. Alte nume sonore sunt Roxana Briban, Mariana Colpos, Ionel Voineag sau Sever Barnea. De asemenea, artiști români precum Ruxandra Donose, Elena Moșuc sau Alexandru Agache s-au afirmat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, de la Metropolitan Opera din New York până la Scala din Milano.

Opera Română, astăzi – un bastion al culturii

Astăzi, Opera Națională București rămâne unul dintre cele mai importante centre culturale din România. Pe scena sa se desfășoară spectacole de operă, balet și concerte simfonice, dar și evenimente de mare anvergură. Repertoriul îmbină titlurile clasice cu creațiile moderne, iar instituția se bucură de colaborări internaționale constante.

Clădirea Operei, cu eleganța ei sobră și simbolurile istorice, rămâne un reper urbanistic în București. Pentru public, însă, valoarea ei nu stă doar în arhitectură, ci în emoțiile pe care le trezește fiecare spectacol. Aici, vocile marilor soliști se întâlnesc cu viziunea regizorală și cu orchestra, pentru a crea acea experiență irepetabilă care definește opera.

Un monument al identității culturale

Istoria Operei Naționale București este, în esență, istoria eforturilor României de a-și afirma identitatea culturală pe plan european. De la trupele ambulante din secolul al XVIII-lea, până la inaugurarea din 1921 sub bagheta lui Enescu și la clădirea monumentală ridicată după război, totul arată o continuitate a pasiunii pentru arta lirică.

Opera nu este doar un loc al spectacolelor, ci un spațiu în care se întâlnesc tradiția și modernitatea, trecutul și viitorul. Construită prin viziunea lui Octavian Goga și a soției sale, și consacrată prin gestul artistic al lui George Enescu, Opera Națională București rămâne un monument viu al spiritului românesc.