Nicolae Paulescu, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari medici și cercetători români, s-a născut pe 8 noiembrie 1869, în București, pe Calea Moșilor nr. 69. Părinții săi, Costache Paulescu, negustor, și Maria Paulescu (născută Dancovici), i-au oferit un mediu familial stabil, în care studiul și cultura erau apreciate. Încă din primii ani de școală, Nicolae Paulescu a dovedit o sete de cunoaștere remarcabilă și o predispoziție naturală pentru științele exacte.

Formarea profesională la Paris

Paulescu și-a început studiile elementare la „Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben”, iar în 1880 s-a înscris la Gimnaziul Mihai Bravul (Liceul Mihai Viteazul), pe care l-a absolvit în 1888. 

Pe parcursul liceului, s-a evidențiat nu doar prin pasiunea pentru științele naturale, fizică și chimie, dar și prin talentul pentru limbile clasice și moderne. 

Această pregătire solidă i-a permis să își continue studiile la Paris, unde în 1897 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza „Cercetări asupra structurii splinei” („Recherches sur la structure de la rate”).

În perioada studiilor, Paulescu a lucrat ca extern la celebrul spital „Hôtel-Dieu” din Paris (1891–1894), sub îndrumarea profesorului Étienne Lancereaux, un renumit clinician și anatomo-patolog. 

A continuat ca intern între 1894 și 1897 și apoi ca medic secundar până în 1900 la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, unde a fost adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne.

Paralel cu activitatea medicală, Paulescu a urmat cursuri de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris.

În 1899, a obținut titlul de Doctor în Științe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului” și „Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutive trecerii de la poziția orizontală la cea verticală”. 

În 1901, la Universitatea din Paris, și-a obținut al doilea doctorat în științe cu dizertația „Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii” („Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante”).

Revenirea în România și cariera academică

Nicolae Paulescu s-a întors în România în anul 1900, fiind numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină Internă de la Spitalul Saint Vincent de Paul din București. 

În 1902, și-a deschis cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generația spontană și darwinismul în fața metodei experimentale”. În 1905 a ținut trei lecții celebre – „Finalitatea în biologie”, „Materialismul” și „Suflet și Dumnezeu” – care au fost ulterior publicate sub titlul Noțiunile „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie, volum reeditat în 1944 și 1999.

Paulescu avea concepții antidarwiniste, ceea ce a generat polemici aprige cu alți savanți români, precum Nicolae Leon și Dimitrie Voinov, în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul. Totuși, aceste dezbateri nu i-au diminuat prestigiu științific, iar cercetările sale privind fiziologia pancreasului urmau să aducă o contribuție revoluționară în tratarea diabetului.

Românul genial care a descoperit insulina

În 1916, Nicolae Paulescu a descoperit un produs activ antidiabetic în pancreas, pe care l-a numit pancreină – substanța cunoscută astăzi sub numele de insulină. Experimentele sale au inclus administrarea pancreinei unui câine diabetic, constatând un efect de normalizare a glicemiei. 

Din păcate, implicarea sa în Primul Război Mondial a întrerupt temporar cercetările, dar imediat după încheierea conflictului, Paulescu și-a reluat activitatea.

În august 1921, el a publicat lucrarea Pancreina și procedura fabricației sale, revendicând astfel drepturile pentru metoda sa de obținere. 

La scurt timp după, în decembrie 1921, cercetătorii canadieni Frederick Grant Banting și Charles Herbert Best au anunțat descoperirea insulinei și au administrat-o pentru prima dată unui pacient. 

În 1923, Banting și Macleod au primit Premiul Nobel pentru Medicină. Paulescu a contestat oficial acest fapt, explicând că propria sa cercetare demonstrase eficiența pancreinei la animale și pregătise terenul pentru utilizarea ulterioară la oameni, însă cererea sa a fost respinsă.

Recunoașterea meritelor lui Paulescu

Recunoașterea internațională a muncii lui Paulescu a venit cu întârziere de aproape 50 de ani. În 1969, răspunzând unei campanii inițiate de fiziologul scoțian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședinte al Fundației Nobel, a recunoscut meritele savantului român în descoperirea tratamentului antidiabetic și a exprimat speranța că opera sa de pionierat va fi elogiată pe plan internațional. 

În 1976, profesorul Ioan Pavel a publicat The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, prezentând documente incontestabile care atestau prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei.

În semn de recunoaștere postumă, în 1990, Nicolae Paulescu a fost numit membru al Academiei Române. Contribuția sa fundamentală a revoluționat tratamentul diabetului, permițând pacienților să-și gestioneze boala eficient și să ducă o viață aproape normală.

Impactul și moștenirea științifică

Descoperirea insulinei de către Paulescu nu a reprezentat doar un pas major în fiziologie și endocrinologie, ci a salvat milioane de vieți în întreaga lume. 

În plus, cercetările sale asupra fiziologiei splinei și pancreasului au deschis noi perspective în înțelegerea funcționării organismului uman. Ca profesor, Paulescu a format generații de medici și cercetători români, punând bazele unei școli de fiziologie moderne în țară.

Opera sa științifică reflectă un angajament profund față de cercetare, o disciplină metodică și o perseverență remarcabilă în fața obstacolelor. 

Chiar și după ce Nobelul a fost acordat cercetătorilor canadieni, contribuția sa a fost ulterior recunoscută și apreciată, atât în România, cât și pe plan internațional.

Astăzi, Nicolae Paulescu rămâne un simbol al excelenței științifice românești, iar descoperirea pancreinei – insulina – reprezintă un reper fundamental în medicina mondială. Munca sa a permis dezvoltarea tratamentelor moderne pentru diabet și a demonstrat importanța cercetării riguroase și a perseverenței în știință.

Citește și: Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București: Tradiție și excelență în educația medicală