Nicolae Grigorescu, unul dintre cei mai mari pictori români și o figură de prim rang a artei europene din secolul al XIX-lea, s-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru, județul Dâmbovița. Provenea dintr-o familie modestă: tatăl său, Ion Grigorescu, era notar, iar mama, Ruxandra, croitoreasă. Micuțul Nicu era al șaselea copil al familiei și a cunoscut de timpuriu lipsurile și greutățile.

Copilăria grea a marelui Nicolae Grigorescu

Drama copilăriei a venit la doar șapte ani, când a rămas orfan de tată. Familia, lipsită de sprijin, s-a mutat la București, în mahalaua Cărămidarilor, unde s-a adăpostit în casa unei mătuși. Viața în mahalaua bucureșteană era una plină de privațiuni, dar pentru micul Nicolae această lume simplă a devenit sursa primelor inspirații și cadrul în care și-a descoperit vocația.

Încă din copilărie, Grigorescu a simțit atracția pentru desen și culoare. A intrat ca ucenic pe lângă diverși zugravi bisericești, printre care Naie Pantelimonescu, dar și în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, renumit portretist și miniaturist. Sub îndrumarea acestuia, a învățat să picteze iconițe și să respecte disciplina desenului. La numai 12 ani, își vindea deja primele lucrări în târguri, contribuind la întreținerea familiei.

Băiatul care picta iconițe a ajuns să realizeze fresce monumentale

Talentul său ieșea tot mai mult în evidență. La 15 ani, Nicolae Grigorescu picta icoane pentru biserica din Băicoi și pentru Mănăstirea Căldărușani. Aceste lucrări, de o maturitate surprinzătoare pentru vârsta lui, atrăgeau atenția comunității artistice.

În 1856, realizează o lucrare ambițioasă, „Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei. Îndrăzneala acestui gest și calitatea compoziției îi aduc 100 de galbeni și o recomandare pentru sprijin educațional. Totuși, statul român nu îl va susține pe deplin, iar tânărul Grigorescu își croiește singur drumul.

În anii următori, pictează întreaga biserică a Mănăstirii Zamfira. Lucrările de acolo, de la fresce la icoane și prapori, demonstrează o precizie tehnică și o sensibilitate artistică rare. Onorariul primit, aproximativ 500 de galbeni, îl face să renunțe la studiile de la Colegiul Sfântul Sava, alegând pictura ca unică direcție de viață.

În 1857 participă la un concurs pentru o bursă în Italia, dar pierde în fața lui Constantin I. Stăncescu, mai bine ancorat în sistem. În loc să renunțe, acceptă să picteze Mănăstirea Agapia, unde introduce elemente de stil neoclasic într-o atmosferă bizantină. Acolo înființează și o mică școală pentru măicuțe, dovadă a deschiderii sale pedagogice. Vizita lui Mihail Kogălniceanu la Agapia avea să-i schimbe destinul: ministrul, impresionat, îl sprijină pentru a obține o bursă în Franța, pe căi ocolite, dar eficiente.

Experiența din Paris și Școala de la Barbizon

În 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris și devine student al École des Beaux-Arts, unde studiază sub îndrumarea lui Sébastien Cornu. Printre colegii săi se număra și Pierre-Auguste Renoir, viitorul impresionist. Tânărul român vizita adesea Luvrul, unde copia mari capodopere și învăța din secole de artă acumulată.

Curând, fascinat de peisaj, Grigorescu se apropie de Școala de la Barbizon, unde Jean-François Millet și Théodore Rousseau schimbau modul în care era percepută pictura de natură. În satul Barbizon, Grigorescu lucrează în aer liber și își dezvoltă o paletă luminoasă și expresivă.

Din această perioadă datează unele dintre cele mai frumoase lucrări ale sale: „Toamna la Fontainebleau”, „Apus de soare la Barbizon”, „Interior de curte” sau „Peisaj cu turmă de oi”. În 1867 participă la Expoziția Universală de la Paris, iar un an mai târziu expune la Salonul oficial cu celebra „Tânără țigancă”.

Întoarcerea în țară și pictura de front

Revenit periodic în România, Grigorescu participă la expozițiile „Societății Amicilor Bellelor-Arte”. Însă anul 1877 îi rezervă o nouă misiune: aceea de pictor de front în Războiul de Independență.

Alături de armata română, documentează luptele de la Grivița și Rahova. În schițele și tablourile sale, surprinde dramatismul și energia momentului. A reușit să transforme scenele crude de pe front în compoziții cu valoare istorică și artistică, oferind contemporanilor și urmașilor o mărturie unică.

Cronicarul lumii rurale românești

După război, Nicolae Grigorescu se dedică temei care avea să-i definească întreaga maturitate: satul românesc. Se stabilește la Câmpina, unde pictează peisaje, portrete de țărănci, scene cu care cu boi și imagini ale vieții cotidiene.

Tablouri precum „Țărăncuțe”, „Car cu boi” sau „Întoarcerea de la bâlci” surprind nu doar frumusețea vizuală a satului, ci și sufletul comunității. „Întoarcerea de la bâlci”, rămasă neterminată pe șevaletul său în momentul morții, devine simbolul legăturii sale eterne cu lumea rurală.

Expune constant la Ateneul Român și, în 1899, este ales membru de onoare al Academiei Române, o recunoaștere supremă a valorii sale.

Moștenirea și consacrarea postumă

Nicolae Grigorescu moare pe 21 iulie 1907, în casa sa din Câmpina, care a fost transformată ulterior în Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu”. Deși un incendiu din Primul Război Mondial a distrus o parte din obiecte, fiul său, Gheorghe, a reconstituit interiorul cu ajutorul fotografiilor și obiectelor salvate.

Astăzi, muzeul oferă vizitatorilor posibilitatea de a intra în universul intim al artistului și de a descoperi schițe, scrisori și tablouri autentice.

Opera lui Grigorescu nu este doar un reper cultural, ci și unul financiar. În 2016, a devenit cel mai bine vândut pictor român, cu lucrări adjudecate pentru peste 465.000 de euro.

Recordul a fost stabilit de „Țărăncuțe (De la fântână)”, vândută cu 320.000 de euro. În 2017, poziția sa de lider a fost reconfirmată, cu 18 lucrări vândute și încasări de peste 726.000 de euro.

Printre capodoperele sale cu mare impact pe piața de artă se numără „Bretonă la Brolle” și „Car cu boi”, fiecare reprezentând o piesă esențială din patrimoniul cultural național.

Artistul care a „zugrăvit” sufletul românesc

Nicolae Grigorescu a fost mai mult decât un pictor talentat: a fost un cronicar vizual al României secolului al XIX-lea. De la iconițele modeste vândute în târguri la frescele mănăstirilor, de la peisajele de la Barbizon la scenele de pe front și până la universul satului românesc, Grigorescu a transformat realitatea în poezie picturală.

El a surprins frumusețea lumii simple, a zugrăvit cu delicatețe chipurile țărăncilor și a oferit identitate vizuală unei națiuni aflate în plin proces de formare. Prin opera sa, România a intrat în dialog cu marile curente europene, păstrând în același timp specificul național.

Moștenirea lui Nicolae Grigorescu este astăzi o comoară culturală și un reper esențial al conștiinței colective. Povestea orfanului din mahalaua Cărămidarilor care vindea iconițe în târg și care a ajuns să expună la Paris și să fie celebrat în întreaga Europă rămâne una dintre cele mai frumoase pagini din istoria artei românești.