Bucureștiul își spune istoria prin palate, biserici și case cu balcoane de fier forjat. Există însă o altă hartă a orașului, mult mai puțin vizibilă și, probabil, mult mai umană. Pe ea apar saloane cu tavane înalte, curți cu arbori, farmacii, amfiteatre, pavilioane de izolare și coridoare pe care s-au întâlnit toate lucrurile pe care un oraș preferă de obicei să le țină separat: boala și speranța, averea și sărăcia, știința și superstiția, nașterea și moartea.

Spitalele vechi ale Capitalei povestesc surprinzător de bine evoluția Bucureștiului. La început au apărut prin voința unor boieri și domnitori care își transformau o parte din avere în opere de binefacere. Secolul al XIX-lea a adus medici formați la Viena și Paris, pavilioane proiectate după principii sanitare moderne și primele școli medicale serioase. În secolul următor au venit laboratoarele, betonul armat și instalațiile de aer condiționat. Apoi războaiele și regimul comunist au schimbat iar regulile jocului.

Unele dintre clădiri există încă. Altele au ajuns fotografii de arhivă. Privite împreună, formează una dintre cele mai fascinante istorii bucureștene.

Colțea, locul unde Bucureștiul și-a inventat spitalul modern

Spitalul Colțea

În centrul orașului, într-un loc în care astăzi traficul de pe bulevardul I.C. Brătianu produce suficient stres cât să justifice o consultație medicală, se află instituția care a deschis practic istoria spitalelor bucureștene.

Spătarul Mihai Cantacuzino a cumpărat terenul pe care exista vechea biserică legată de numele lui Colțea Doicescu și a ridicat aici, începând din anii 1690, un mare ansamblu religios și social. Spitalul a fost inaugurat în 1704, iar organizarea lui urmărea modelul venețian de la Ospedale di San Lazzaro e Mendicanti. Primele două saloane ofereau câte 12 paturi, unul destinat bărbaților și celălalt femeilor. În complex existau și spițerie, locuință pentru chirurg și spații destinate învățământului.

Pentru Bucureștiul începutului de secol XVIII, ideea era remarcabilă. Îngrijirea medicală începea să capete un spațiu propriu, organizat după reguli și susținut financiar printr-un sistem de fundații și proprietăți. Spitalul devenea instituție urbană.

Ansamblul avea și un reper vizual celebru. Turnul Colței, ridicat la începutul secolului XVIII, depășea 40 de metri și domina orașul într-o vreme în care perspectiva Bucureștiului era alcătuită în principal din turle și acoperișuri joase. Turnul a dispărut în 1888, odată cu marile transformări urbanistice ale centrului.

Clădirea spitalului a trecut prin refaceri repetate. Actualul edificiu monumental provine din marele proiect de la sfârșitul secolului XIX, asociat arhitectului Josef Schiffeleers. Arhitectura transmite ambiția epocii, unde medicina devenise instituție publică prestigioasă, iar spitalul avea nevoie de o fațadă comparabilă cu aceea a unei clădiri administrative importante.

Colțea a jucat și un rol enorm în educația medicală. În complex a funcționat Școala Națională de Medicină și Farmacie, iar dezvoltarea Facultății de Medicină din București s-a intersectat direct cu existența spitalului. Tot aici, în 1876, și-a început activitatea Societatea Crucea Roșie din România.

Practic, într-un singur loc se întâlnesc începuturile spitalului bucureștean, ale educației medicale moderne și ale Crucii Roșii românești.

Pantelimon, spitalul ridicat la marginea orașului pentru bolile grele

Mănăstirea Sfântul Pantelimon și ansamblul fostului așezământ spitalicesc, în jurul anului 1900. / Refacere foto cu ajutorul AI

Al doilea mare capitol începe în estul Bucureștiului, lângă apa Colentinei. Domnitorul Grigore al II-lea Ghica a inițiat aici, în anii 1730, ansamblul Mănăstirii și Spitalului Sfântul Pantelimon. Lucrările au continuat după revenirea sa pe tron și au fost finalizate în jurul anilor 1750-1752. Spitalul avea inițial 12 paturi, iar capacitatea a crescut ulterior. E vorba de vechiul Spital Sfântul Pantelimon, dispărut astăzi și fără legătură instituțională directă cu actualul Spital Clinic de Urgență Sf. Pantelimon.

Poziția departe de centrul dens construit avea și o logică sanitară. Așezămintele destinate bolilor contagioase sau suferințelor cronice erau împinse către periferie, acolo unde izolarea devenea mai ușor de organizat.

Doctorul Constantin Caracaș, una dintre figurile extraordinare ale medicinei bucureștene de la începutul secolului XIX, a lucrat și la Pantelimon. Descrierea sa asupra vechii clădiri sună aproape ca un raport modern de sănătate publică: ziduri înalte, tavane joase și ventilație slabă. Caracaș avea să moară în 1828, răpus de ciumă, după ani petrecuți în îngrijirea bolnavilor.

La spitalul Pantelimon, medicina capătă brusc chip uman, cu dorință de sacrificiu. Epidemiile apăreau periodic în București, iar medicul intra fizic în mijlocul lor. Masca, combinezonul și terapia intensivă aparțin altor epoci. În vremea lui Caracaș exista în primul rând contactul direct dintre medic și pacient.

Vechea fundație Pantelimon a alimentat ulterior dezvoltarea altor instituții medicale, inclusiv Spitalul Colentina. Ansamblul originar a suferit distrugeri masive în timpul regimului comunist, după avariile provocate de cutremurul din 1977. O parte din clădiri a fost integrată mai târziu în complexul amenajat în zonă.

Filantropia și medicul care a convins Bucureștiul să plătească pentru bolnavii săraci

Spitalul Filantropia

Constantin Caracaș reapare câteva decenii mai târziu într-o poveste care seamănă uimitor cu o campanie modernă de crowdfunding.

Ca medic al orașului, el a propus deschiderea unei subscripții publice pentru construirea unui spital destinat bolnavilor lipsiți de mijloace. Marele logofăt Grigore Băleanu a oferit bani, materiale și terenul de lângă Cișmeaua Mavrogheni. Printre contributori s-au aflat personalități din mari familii boierești, iar generalul rus Mihail Kutuzov apare și el între donatori. Construcția a început în 1813, în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea.

Numele spune aproape totul - Filantropia însemna „iubire de oameni”.

Instituția primea pacienți indiferent de origine, religie sau statut social și oferea tratament gratuit. La începutul secolului XIX, principiul avea forță revoluționară în București. Spitalul devenea serviciu social, într-o formă care anticipa ideea modernă de acces public la îngrijire.

Mai târziu, Filantropia s-a specializat în obstetrică. Între 1881 și 1883 a fost construit un nou local al maternității, cu 120 de paturi. Aici a funcționat și Școala de Moașe, iar spitalul a devenit unul dintre locurile fundamentale pentru formarea obstetricii românești.

Profesorul Ștefan Capsa a introdus foaia de observație clinică și statistica medicală în activitatea obstetricală, iar Dumitru Drăghiescu a dezvoltat practicile de asepsie și antisepsie, reducând impactul infecțiilor puerperale. Câteva cuvinte tehnice ascund o schimbare enormă. În maternitatea secolului XIX, infecția de după naștere putea transforma în câteva zile un eveniment fericit într-o tragedie. Igiena medicală și antisepsia au schimbat radical această perspectivă.

Clădirile istorice ale Filantropiei au supraviețuit și au fost integrate în spitalul modern. Bucureștiul păstrează aici ceva relativ rar: continuitatea funcției medicale într-un ansamblu cu peste două secole de istorie.

Brâncovenesc, spitalul unei femei care și-a transformat averea în instituție publică

Spitalul Brâncovenesc refăcut la sfârșitul secolului XIX

Puține povești bucureștene ating dramatismul Spitalului Brâncovenesc. Băneasa Safta Brâncoveanu, soția banului Grigore Basarab Brâncoveanu, a pus în practică proiectul unui spital destinat în special oamenilor săraci. Clădirea a fost terminată în 1837 și inaugurată la 14 octombrie 1838. La început avea 60 de paturi dispuse în șase saloane. Extinderea din 1842 a adăugat încă 40.

Spitalul făcea parte din complexul Așezămintelor Brâncovenești din apropierea bisericii Domnița Bălașa. Safta Brâncoveanu continuase astfel o tradiție familială în care averea privată căpăta rol public prin fundații religioase, educaționale și medicale.

Un incendiu a afectat grav spitalul în 1879, iar refacerea de la sfârșitul secolului XIX i-a schimbat înfățișarea. În 1904 au fost introduse aici planșee din beton armat, o tehnologie aflată atunci într-o etapă timpurie de utilizare în România. Spitalul devenea astfel interesant simultan pentru istoria medicinei și pentru istoria construcțiilor.

Destinul clădirii s-a încheiat brutal. În martie 1984, în contextul sistematizării centrului Capitalei și al construirii noului Centru Civic, Spitalul Brâncovenesc a fost demolat. Personalul și activitatea medicală au fost redistribuite către alte instituții. Din marele ansamblu au supraviețuit în memoria orașului fotografii, documente și câteva fragmente recuperate.

Ironia urbanistică rămâne amară. O instituție ridicată printr-un testament filantropic și extinsă timp de aproape un secol și jumătate a dispărut în câteva săptămâni.

Colentina, spitalul care a început cu o construcție atât de proastă încât a fost refăcută

Spitalul Colentina

În 1858, prințul Scarlat Ghica a decis construirea unui nou spital pe un teren de 8,73 hectare oferit de domnitorul Grigore Ghica. Instituția s-a numit inițial „Noul Pantelimon”, legând simbolic proiectul de vechea fundație medicală a familiei Ghica.

Prima încercare de construcție a produs însă un episod savuros, cel puțin privit de la distanța confortabilă a unui secol și jumătate. Lucrările începute după planurile arhitectului M. Hartl au fost evaluate în 1861, iar comisia a constatat probleme serioase de execuție și de calitate a materialelor. Soluția adoptată a fost radicală: demolarea lucrărilor realizate și reluarea proiectului.

Sună ca o consolare, dar Bucureștiul avea controverse legate de calitatea lucrărilor publice și în 1861. Există tradiții urbane cu o remarcabilă capacitate de supraviețuire.

Construcția a reînceput în 1862, iar primul pavilion a fost terminat la sfârșitul anului următor. Spitalul a fost inaugurat la 24 ianuarie 1864, în prezența lui Alexandru Ioan Cuza, chiar la aniversarea Unirii Principatelor.

Modelul pavilionar avea și rațiuni medicale. Separarea corpurilor reducea riscul răspândirii infecțiilor și permitea organizarea specialităților în spații distincte. De aici s-au dezvoltat ulterior școli medicale importante, inclusiv în neurologie, chirurgie și boli infecțioase.

Elias, sau când filantropia intră în secolul XX și descoperă aerul condiționat

Spitalul Elias - vedere exterioară în perioada în care clădirea fusese rechiziționată și folosită de Luftwaffe

Povestea lui Jacques Menachem Elias pare scrisă pentru a demonstra cât de mult poate schimba un oraș un singur testament.

Elias, mare om de afaceri bucureștean de origine sefardă, și-a desemnat prin testament Academia Română drept legatar universal al averii sale. Documentul din 1914 prevedea constituirea unei fundații care să finanțeze proiecte de educație și sănătate, inclusiv construirea la București a unui spital cu cel puțin o sută de paturi. Elias a murit în 1923, iar Fundația Familiei Menachem H. Elias a fost constituită în 1925.

Lucrările pentru spital au început în 1934. Proiectul îi aparținea arhitectului Radu Dudescu, iar construcția a fost realizată cu participarea inginerului Emil Prager. În 15 noiembrie 1938, instituția și-a deschis porțile în prezența viitorului rege Mihai I și a Reginei Elena.

Dotările arată cât de repede se schimbase medicina în numai o sută de ani. Spitalul dispunea de laboratoare specializate, instalații pentru fizioterapie și hidroterapie, iar camerele aveau sisteme de avertizare pentru pacienți și instalații pentru tratarea aerului. Unele saloane aveau chiar aparate de radio.

Comparația cu începuturile Colței este spectaculoasă. În jurul anului 1700, marea inovație era existența a 24 de paturi într-un spital organizat după model occidental. În 1938, pacientul putea ajunge într-o cameră cu ventilație controlată și sistem electric de chemare a personalului.

Istoria politică avea să intre repede pe ușă. Între 1941 și 1944, spitalul a fost rechiziționat de Marele Stat Major și pus la dispoziția Misiunii Aeronautice Germane. În 1944 a fost preluat de o unitate medicală sovietică, iar după 1948 a intrat în rețeaua Ministerului Sănătății. Din 2002 funcționează din nou sub administrația Academiei Române.

Caritas, spitalul săracilor care a dispărut de pe harta medicală a Bucureștiului

Spitalul Caritas, înainte de demolare

În zona Dudești–Traian, acolo unde Bucureștiul vechi păstra una dintre cele mai puternice comunități evreiești din oraș, a crescut spre sfârșitul secolului al XIX-lea o instituție medicală cu o biografie aproape cât a cartierului.

Originile Spitalului Caritas sunt legate de comunitatea evreiască bucureșteană. În jurul anului 1880 funcționa aici un așezământ destinat femeilor și copiilor din familii nevoiașe, iar din 1891 activitatea s-a extins sub forma unui ambulatoriu. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, complexul a servit drept spital de război. O maternitate nouă a fost inaugurată în 1933, iar ansamblul a continuat să se dezvolte cu spații pentru medicină internă și chirurgie.

Caritas spune și povestea unei lumi bucureștene care aproape a dispărut. Spitalul făcea parte din rețeaua de instituții sociale construite și susținute de comunitatea evreiască, într-un cartier în care școlile, sinagogile, prăvăliile și organizațiile de binefacere alcătuiau un sistem urban foarte bine articulat.

După naționalizarea din 1948, spitalul a devenit instituție publică și apoi spital universitar. Începând din anii 1950 au funcționat aici clinici conduse de nume importante ale medicinei românești. Profesorul C.C. Iliescu a organizat clinica de medicină internă, chirurgia a fost asociată cu profesorul Ion Juvara, iar ftiziologia cu Maximilian Popper, medic al cărui nume îl poartă astăzi strada din imediata apropiere a fostului spital.

Caritas a devenit cunoscut mai ales prin maternitate. Aici au funcționat, de-a lungul deceniilor, secții de obstetrică-ginecologie și neonatologie, iar generații întregi de bucureșteni au venit pe lume între zidurile complexului. Medicii care au lucrat acolo își amintesc instituția drept unul dintre marile spitale ale Capitalei, cu cardiologie, terapie intensivă și servicii universitare importante.

Sfârșitul a venit într-un mod mult mai puțin spectaculos decât începutul. O parte a proprietății a fost retrocedată după 2005, iar problemele legate de regimul juridic al clădirilor au complicat funcționarea spitalului. În 2011, autoritățile au decis desființarea Spitalului Clinic Caritas – Academician Nicolae Cajal, în contextul programului național prin care mai multe unități sanitare urmau să fie reorganizate. Hotărârea de Guvern nr. 776/2011 a consfințit dispariția lui din rețeaua spitalicească.

A urmat degradarea unei părți importante din ansamblu. În 2013, documentele Primăriei descriau patru corpuri construite între 1933 și 1940 ca fiind într-o stare avansată de deteriorare. Era vorba despre laboratoare, morgă și ateliere, arhivă și o clădire-anexă. Consiliul General a aprobat scoaterea lor din domeniul public pentru demolare, iar lucrările au fost realizate în 2014.

Clădirea principală a fost păstrată, ceea ce face povestea Caritas și mai stranie. Spitalul a dispărut ca instituție, câteva corpuri au dispărut fizic, iar fragmentele rămase stau într-o zonă care însăși a trecut prin demolările masive ale Bucureștiului anilor ’80.

Donatorii au desenat, fără să știe, harta medicală a Capitalei

Privite împreună, spitalele istorice ale Bucureștiului spun o poveste care depășește medicina.

Mihai Cantacuzino, Grigore Ghica, Safta Brâncoveanu, Constantin Caracaș și Jacques Elias provin din epoci complet diferite. Fiecare a folosit însă averea, poziția socială ori prestigiul pentru a crea instituții care urmau să funcționeze după dispariția fondatorului.

Modelul filantropic a avut o importanță enormă în dezvoltarea medicală a orașului. Înainte ca statul modern să construiască un sistem sanitar amplu, spitalele apăreau adesea din donații și fundații, susținute apoi prin moșii, venituri sau subscripții publice.

Arhitectura urmărește aceeași evoluție. Colțea pornește din logica ansamblului monahal. Filantropia marchează apariția spitalului civil modern. Brâncovenescul capătă monumentalitatea instituției urbane din secolul XIX. Colentina dezvoltă principiul pavilionar. Elias intră deja în epoca spitalului tehnologic.

În spatele tuturor acestor transformări se află însă pacienții, adică partea care apare cel mai greu în fotografiile de arhivă. Femeile care nășteau la Filantropia înainte de apariția antisepsiei. Bolnavii de ciumă îngrijiți de Constantin Caracaș. Săracii pentru care Safta Brâncoveanu a finanțat paturi la Brâncovenesc. Răniții și medicii formați la Colțea. Vieți care au trecut prin clădiri devenite între timp monumente.

De aceea, patrimoniul medical al Bucureștiului trebuie privit separat de simpla istorie a arhitecturii. Zidurile spun cum arăta orașul, iar spitalele spun cum își trata orașul oamenii, într-o formă mult mai precisă de istorie urbană.

Citește și: Ioan Cantacuzino, spitalul și moștenirea. Povestea microbiologului care a fondat școala românească de imunologie