În mijlocul Bucureștiului, la kilometrul zero al României, se ridică astăzi Teatrul Național „I.L. Caragiale”, o instituție emblematică pentru arta dramatică românească. Povestea acestui loc, însă, începe mult înainte ca prima piesă să fi fost jucată aici, încă din secolul al XVIII-lea, când terenul aparținea uneia dintre cele mai influente familii de negustori din oraș: Hagi Moscu.

Primele începuturi și moștenirea familiei Hagi Moscu

Această familie, cu rădăcini în lumea comerțului și a boierimii, deținea în zona actualei Piețe a Universității o vastă proprietate. În anul 1810, ei au ridicat o reședință luxoasă, care a atras atenția contemporanilor prin eleganță și rafinament.

Mobilierul provenea din Viena, candelabrele din săli reflectau gustul rafinat, iar grădinile erau împodobite cu havuzuri și vii. Această casă boierească a rămas aproape unică în peisajul urban până în 1912, când a fost demolată pentru a face loc proiectatului Palat Comunal, visat de arhitectul Ion Mincu.

Planul a rămas însă doar pe hârtie. Mai bine de o jumătate de secol, terenul a rămas viran, până când autoritățile comuniste au hotărât că acest spațiu trebuie să găzduiască un nou templu al artei dramatice. Astfel, un teren cu rădăcini boierești avea să se transforme în inima culturală a Capitalei.

De la Teatrul cel Mare de pe Calea Victoriei la un vis renăscut

Primele spectacole de anvergură ale teatrului românesc au avut loc în secolul al XIX-lea, pe scena Teatrului cel Mare de pe Calea Victoriei. Această clădire a reprezentat vreme de aproape un secol centrul vieții culturale bucureștene. Aici au urcat pe scenă nume mari, de la Costache Caragiale și Matei Millo, până la generațiile de actori care au pus bazele teatrului modern.

Din păcate, bombardamentele celui de-Al Doilea Război Mondial au distrus în 1944 acest edificiu. Orașul a rămas atunci fără un teatru național, iar autoritățile au început să caute soluții pentru construirea unui nou sediu, mai amplu și mai reprezentativ.

Primele încercări de a ridica un nou teatru datează din 1946, când a fost organizat un concurs de arhitectură pentru construirea unei clădiri de operă pe terenul fostei reședințe Hagi Moscu. Două proiecte au fost premiate, însă niciunul nu a fost pus în practică. Ideea a rămas însă vie: acel loc trebuia să devină un pol cultural al Capitalei.

Concursuri, planuri și transformări urbane

În anii ’50, Bucureștiul traversa o etapă de reconstrucție, dar și de reconfigurare ideologică. Piața Nicolae Bălcescu (actuala Piață a Universității) urma să fie transformată într-un spațiu monumental.

Între 1956 și 1957, a avut loc un concurs pentru stabilirea unui plan general al pieței. Proiectele reflectau stilurile arhitecturale ale vremii, oscilând între realismul socialist impus de regim și modernismul care începea timid să câștige teren.

Arhitectul-șef Horia Maicu a fost cel care, în anii ’60, a conturat viziunea unui ansamblu cultural în jurul viitorului teatru. El a propus fântâni, statui, o platformă pietonală și chiar o parcare subterană – o idee revoluționară pentru acea epocă. Din această viziune s-a născut, în cele din urmă, planul pentru construirea Teatrului Național și a hotelului Intercontinental, care astăzi domină zona.

Ridicarea Teatrului Național – un proiect îndrăzneț

Lucrările la noul teatru au început în 1967, într-un peisaj urban dominat de cinematografe, magazine și chiar un circ improvizat. Proiectul a fost realizat de echipa Institutului de Proiectări București, coordonată de Horia Maicu, Romeo Belea și Nicolae Cucu.

Construcția, finalizată parțial în 1970 și complet în 1977, a avut de la început o alură modernistă. Clădirea, în formă de L, se remarca printr-un acoperiș atipic, considerat de unii critici drept inspirat de celebrul Le Corbusier. Au existat voci care spuneau că seamănă cu pălăria lui Caragiale, în timp ce altele vedeau o legătură cu arhitectura moldovenească. Indiferent de interpretări, era evident că Bucureștiul căpăta un teatru unic în peisajul arhitectural al epocii.

Noua clădire avea trei săli de spectacol: Sala Mare, cu aproape 1000 de locuri, Sala Studio și Sala Mică – o bijuterie tehnică, capabilă să-și schimbe configurația în funcție de spectacol. Mecanismele de scenă, acustica, copertina suspendată și dotările tehnice plasau teatrul la nivelul marilor instituții culturale europene.

Incendiul din 1978 și schimbările radicale

Entuziasmul nu a durat mult. În august 1978, un incendiu puternic a mistuit Sala Mare, distrugând o parte importantă a clădirii. Reconstrucția a fost încredințată arhitectului Cezar Lăzărescu, care a decis nu doar refacerea, ci și remodelarea radicală a teatrului.

Noua variantă a mărit Sala Mare la 1300 de locuri și a adăugat o sală nouă, Amfiteatrul „Liviu Rebreanu”. De asemenea, au fost construite etaje suplimentare pentru spații culturale și expoziții. Fațada a fost schimbată radical, în acord cu preferințele regimului Ceaușescu, care nu agrea arhitectura modernistă a primei versiuni.

Unii cercetători susțin că schimbarea a fost determinată și de asemănările cu proiectele lui Le Corbusier, care ar fi atras atenția specialiștilor francezi. Cert este că, după aceste modificări, teatrul a căpătat o imagine mai masivă, mai rigidă, dar adaptată gusturilor oficiale ale vremii.

Cine au fost directorii Teatrului Național din București

Instituția a avut, de-a lungul istoriei, directori care au marcat dezvoltarea sa. Primul a fost Costache Caragiale, între 1852 și 1855, urmat de Matei Millo, de trei ori în fruntea teatrului între 1855 și 1871. C.A. Rosetti a condus teatrul între 1859 și 1860, iar Mihail Pascaly a avut două mandate, la începutul anilor 1870.

Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai mari dramaturgi români, a fost și el director pentru o scurtă perioadă, între 1888 și 1889. Din păcate, lipsa de sprijin din partea actorilor și a presei l-a determinat să renunțe.

În secolul XX, printre directorii marcanți se numără Alexandru Davila (1905–1908), Liviu Rebreanu (1929–1930 și 1940–1944) și, mai aproape de zilele noastre, Radu Beligan, care a avut cel mai lung mandat, între 1969 și 1990. După el, teatrul a fost condus de Andrei Șerban, Fănuș Neagu, Ion Cojar, Dinu Săraru și Ion Caramitru, acesta din urmă fiind director între 2005 și 2021.

Fiecare dintre acești directori a adus o viziune proprie, a promovat generații de actori și a consolidat reputația teatrului ca instituție de referință.

Teatrul Național, un simbol cultural al Capitalei

În prezent, Teatrul Național din București este considerat cea mai importantă instituție de gen din România. Reconstruit și modernizat, teatrul dispune de șapte săli de spectacol, adaptate diferitelor tipuri de reprezentații.

De-a lungul anilor, scena sa a găzduit premiere de referință, festivaluri internaționale, conferințe și spectacole experimentale. Este locul unde generații întregi de actori și regizori și-au format carierele, iar publicul a trăit emoții intense prin artă.

Transformările arhitecturale succesive nu au diminuat rolul teatrului, ci l-au consolidat ca simbol al rezistenței culturale și al adaptării la vremuri.

Povestea Teatrului Național din București este, de fapt, povestea orașului însuși: o combinație de boierie, tradiție, modernism și supraviețuire în fața vicisitudinilor istoriei.

De la reședința elegantă a familiei Hagi Moscu la colosul cultural de astăzi, locul a rămas un spațiu al puterii simbolice, al artei și al identității. TNB nu este doar o clădire, ci un organism viu, unde istoria se întâlnește cu prezentul, iar arta devine liantul dintre generații.

După aproape două secole de existență, teatrul continuă să inspire, să formeze și să definească viața culturală a Capitalei.