Viața lui Mihai Eminescu în București a fost caracterizată de zbucium, creație și suferință, dar și de relații literare care i-au stimulat talentul. De la locuințele modeste de pe Strada Speranței sau de lângă Biserica Caimata, la casele mai confortabile oferite de prietenii săi, toate aceste locuri au fost martorele unui destin literar excepțional. Bucureștiul se păstrează azi ca un oraș al memoriei, în care pașii lui Eminescu, chiar dacă trecuți printr-un București schimbat, continuă să inspire și să păstreze vie amintirea geniului său.

Primele locuințe ale lui Eminescu în București

Mihai Eminescu a ajuns în București pentru prima dată în anul 1877, la invitația scriitorului Ioan Slavici, care l-a găzduit inițial. Poetul s-a stabilit pentru o perioadă într-o locuință modestă de pe strada Speranței, care avea doar două camere și o tindă. „O bătrână avea grijă de casă, dar Eminescu nu o lăsa să intre în locuința sa pentru a face curățenie”, se arată în materialul publicat de Alin Ion în 2019.

Mai târziu, poetul s-a mutat în curtea mănăstirii Caimata, într-o chilie simplă. Descrierea oferită de istoricul Lelia Zamani evidențiază detaliile vieții sale: „Era o căscioară în stil țărănesc, singură în curte, cu pridvor pe stâlpi de lemn. Casa era alcătuită din două camere, în mijloc cu o tindă care avea în capăt și o mică bucătărie. Ca ajutor avea o bătrână care ținea rânduiala casei. De mâncat, mânca la birtul economat a lui Duro, din Strada Academiei, colț cu strada Doamnei. Nu prea ieșea din casă decât să meargă la redacție, mai rar pe la cafenele. Când era acasă, bătrâna nu avea voie să-l supere cu prezența ei, iar când pleca de acasă își închidea locuința cu cheia, tot de teama ca nu cumva bătrâna să vrea să facă ordine și să-i împăștie manuscrisele. Așa încât, casa a ajuns să fie grozav de dezordonată și murdară, făcând, treptat, locuirea imposibilă. În aceste condiții, poetul nu s-a mai uitat înapoi și s-a mutat în curtea mănăstirii Caimata, unde găsise un fel de chilie călugărească. Acolo, sub niște bolți scunde și afumate și-a mutat masa de brad, lăzile cu cărți și cu manuscrise. Apoi, totul s-a repetat. Treceau zile și nopți fără să mănânce și fără să se dezbrace, lucru care nu rămas fără urmări” (Alin Ion, 11.04.2019, sursa: articol).

Relația cu Titu Maiorescu și încercările de acomodare

Într-un moment în care prietenii săi și-au dat seama că Eminescu avea nevoie de sprijin, Titu Maiorescu i-a propus poetului să locuiască la el acasă. Totuși, viața ordonată și regulile stricte nu i-au fost potrivite. Lelia Zamani explică: „Mihai Eminescu a primit oferta lui Titu Maiorescu, de a locui la el dar, un timp, prietenii lui au hotărât să-l trimită la țară, unde avea aer curat și apă bună. Cât a stat la moșia Florești (n.r. – comuna Țânțăreni, județul Gorj), Eminescu a fost destul de fericit, mai ales că a stat singur. În timpul acesta, Titu Maiorescu i-a luat lucrurile și i le-a mutat la el acasă într-un iatac mare, luminos și curat, unde i le-a și aranjat. Întors în București, Eminescu, nu a rezistat decât două săptămâni la familia Maiorescu. Viața așezată, cu mese regulate, grija pentru sănătate și pentru locul în care sta, fără nopți pierdute și cafele fără număr nu era una făcută pentru el. Poetul a încercat, dar a fost prea mult” (Alin Ion, 11.04.2019, sursa: articol).

Această experiență l-a determinat să caute alte alternative și, după câteva tentative, a închiriat două camere lângă biserica Sfântul Constantin, iar ulterior s-a mutat definitiv în casa lui Ioan Slavici de pe Calea Victoriei. Relatarea istoricului continuă: „Ioan Slavici primise o educație extrem de riguroasă de la mama sa, o femeie severă, devenind și el foarte ordonat și meticulos. Eminescu îl respecta și era influențat de Slavici, dar și Slavici ținea la Eminescu și-i recunoștea cu prisosință meritele. Un timp au conviețuit convenabil, chiar dacă Slavici era cam strict în anumite privințe, benefice de fapt poetului” (Alin Ion, 11.04.2019, sursa: articol).

Activitatea gazetărească și locurile de muncă

O mare parte din viața bucureșteană a lui Eminescu a fost dedicată activității de gazetar. La toamna anului 1877, el se alătură echipei redacționale a ziarului Timpul, la invitația lui Ioan Slavici și la propunerea lui Titu Maiorescu (Pr. Nicolae Dascălu, 13.01.2023). Redacția ziarului se afla în clădirea hanului Filipescu, devenit ulterior Palatul Dacia, vizavi de hanul Mănăstirii Zlătari. De-a lungul anilor, poetul a locuit în mai multe case temporare, inclusiv pe strada Șipotul Fântânilor și pe strada Covaci. Camil Petrescu remarca condițiile locuințelor: poetul trăia „într-o casă veche, cu etaj, ziduri leproase, geamlâcuri cârpite și o curte bătătorită, cu arbori sălbăticiți” (Pr. Nicolae Dascălu, 13.01.2023).

Aceste locuințe nu erau doar spații de locuit, ci și centre de creație, în care Eminescu își scria articolele și poeziile, inclusiv capodopere ca „Luceafărul”, scris, se pare, pe strada Miercurea (astăzi Strada Golescu) colț cu Enescu.

Viața personală și relațiile cu contemporanii

Viața bucureșteană a lui Eminescu a fost strâns legată de cercurile literare și de prietenii săi apropiați, precum Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Relația cu Veronica Micle, care era văduvă, l-a influențat decisiv în alegerile sale de locuință, dar și în starea sa emoțională și creativă. În casa lui Slavici, poetul conviețuia într-un cadru strict, dar ordonat, care îi permitea să se dedice scrisului, în timp ce relațiile cu Titu Maiorescu și alți membri ai Junimii erau de natură să-i stimuleze talentul și să-i ofere suport intelectual (Alin Ion, 11.04.2019, sursa: articol).

Boala și ultimele clipe în București

Din 1883, starea sănătății lui Eminescu s-a deteriorat vizibil, ceea ce a afectat relațiile cu gazdele sale. „În primăvara anului 1883 situația dintre ei se înrăutățește. Eminescu nu mai e la fel de docil, iar Slavici nu mai era dispus să accepte nimic, mai ales că era și bolnav. Doar că și Eminescu era foarte grav bolnav. Curând a ajuns în sanatoriul doctorului Șuțu. De acolo a plecat la un sanatoriu din Viena, apoi, cu un prieten, Chibici Râvneanu, în Italia. Când s-a întors în București, Slavici l-a găsit complet schimbat neputând conversa deloc cu el. Declinul îi era vădit. A murit la 15 iunie 1889 și a fost înmormântat la București” (Alin Ion, 11.04.2019, sursa: articol).

Ultimele sale clipe au avut loc într-un context de suferință profundă, iar înmormântarea sa la Cimitirul Bellu a fost un eveniment major pentru comunitatea literară și pentru publicul bucureștean. Imnul funebru „Mai am un singur dor” a fost interpretat în acel moment, marcând profund memoria colectivă a orașului.

Monumente și memoria lui Eminescu în București

Astăzi, numeroase locuri din Capitală păstrează amintirea trecerii poetului. Rotonda Scriitorilor din Parcul Cișmigiu adăpostește bustul său de marmură, iar în grădina Ateneului Român se află statuia în bronz inspirată din „Odă în metru antic” (Pr. Nicolae Dascălu, 13.01.2023). Pe strada Lipscani, placa memorială amintește că poetul a lucrat la ziarul Timpul între 1877 și 1879, iar străzile și instituțiile care-i poartă numele continuă să-i reamintească trecerea prin București.

Locurile pierdute și casele uitate

Multe dintre locuințele în care a trăit Eminescu nu mai există. Mahala Bisericii Caimata a fost demolată în 1890, iar casa de pe strada Speranței și cea de lângă Biserica Albă au dispărut sau s-au transformat. Chiar și plachetele comemorative, amplasate uneori incorect, nu reușesc să redea complet imaginea locurilor pe care poetul le-a cunoscut. Totuși, memoria sa rămâne vie în poveștile transmise de istorici și în cercetările dedicate turului literar al Bucureștiului (Pr. Nicolae Dascălu, 13.01.2023).