În 2025 s-au împlinit 152 de ani de la dispariția unuia dintre cei mai importanți oameni politici ai secolului al XIX-lea românesc: Alexandru Ioan Cuza. Artizanul Micii Uniri din 1859, primul domnitor al Principatelor Unite și al statului român modern, Cuza a fost omul care a pus bazele reformelor fără de care România nu ar fi arătat la fel. Totuși, destinul lui a sfârșit într-un mod trist, departe de țara pe care o modernizase cu o energie și o viziune greu de egalat.

Ultimii ani ai unui domnitor alungat de pe tron

Detronarea lui Cuza în februarie 1866, prin conspirația cunoscută sub numele de „Coaliția potrivnică”, a reprezentat un moment decisiv. Grupul format din politicieni conservatori și liberali unioniști se temea de stilul său autoritar, dar reformator, și a hotărât să îl forțeze să abdice. 

Deși Cuza își asumase responsabilitatea transformării țării într-un ritm fără precedent, pentru mulți dintre membrii elitei epocii această grabă era considerată primejdioasă. Obligat să părăsească tronul, domnitorul a pornit pe drumul unui exil care avea să-i grăbească sfârșitul.

Născut în 1820 la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza a fost, pentru scurtul interval 1859–1866, liderul unui popor aflat în plină maturizare politică. În acești ani, a inițiat reforme în administrație, învățământ, sistemul juridic și nu în ultimul rând în domeniul agrar, realizând celebra reformă care a eliberat țărănimea de dependența marilor proprietari. 

Dar istoria a decis că epoca lui trebuia să se încheie abrupt, iar domnitorul a plecat în lume ca un simplu cetățean, însoțit doar de familia și câțiva apropiați.

Exilul, boala și speranțele spulberate

Primele luni după abdicare, Cuza le-a petrecut la Paris, încercând să ducă o viață liniștită, departe de tensiunile politice ale țării. Cu toate acestea, starea sa fizică era deja fragilă. În toamna anului 1867, sperând să-și îmbunătățească sănătatea, domnitorul s-a mutat în localitatea Oberdöbling, lângă Viena. Aici, medicii au constatat că suferea de o afecțiune pulmonară serioasă, iar tratamentul recomanda o climă mai blândă.

Cuza a ascultat sfatul doctorilor și a plecat în Florența, Italia. Se credea că aerul cald al Toscanei l-ar putea ajuta să-și refacă forțele și să-și recapete echilibrul. Din păcate, nici tratamentele, nici odihna nu au avut rezultat. În loc să se refacă, organismul său ceda treptat. Stările de slăbiciune se accentuau, iar episoadele de respirație dificilă deveneau tot mai dese.

În 1871, într-o ultimă încercare de a găsi alinare, a început să viziteze stațiuni balneare din Austria. În același timp, încerca să obțină o permisiune de întoarcere în România, măcar ca simplu cetățean. Însă Consiliul de Miniștri din București i-a respins cererea fără ezitare. Pentru Cuza, acest refuz a fost o rană adâncă. Omul care dedicase țării cele mai fecunde reforme ale secolului fusese redus la statutul unui exilat nedorit.

De la ultimele călătorii la tragedia din Heidelberg

În mai 1873, epuizat fizic și psihic, Alexandru Ioan Cuza a decis să se stabilească la Heidelberg, în Germania. Pe de o parte, orașul era renumit pentru mediul academic și putea oferi educație de calitate fiilor săi. Pe de altă parte, spera că medicii locali l-ar putea ajuta să-și amelioreze boala.

Dar soarta avea să fie nemiloasă. În timpul unei călătorii prin tunelul Mont-Cenis, în drum spre Heidelberg, Cuza a răcit grav. Cum suferea deja de o afecțiune pulmonară cronică și o formă ușoară de astm, răceala s-a transformat rapid într-o complicație fatală. Organismul său slăbit nu mai putea lupta.

Soția lui, Elena Cuza, îi era permanent alături. Martora directă a suferinței și a ultimelor zile, ea a lăsat posterității o mărturie emoționantă. La sosirea în Heidelberg, l-au dus la Hotelul Europa, unde Elena a dorit să-i aplice imediat tratamentul obișnuit. Dar intervenția unui cunoscut, prințul Obolenski, avea să schimbe totul: acesta a insistat ca domnitorul să fie consultat de un medic local.

Ultimele ore ale domnitorului îngrijit de Elena Cuza

Elena Cuza a mărturisit, într-o scrisoare răvășitoare, că medicul recomandat nu a înțeles gravitatea bolii. Prescripțiile sale erau, în opinia ei, inutile sau pur și simplu nepotrivite situației. Cuza continua să se simtă tot mai rău, iar tratamentele aplicate nu-i aduceau nici cea mai mică ameliorare.

Într-un amestec de disperare și instinct, Elena a început să-l îngrijească după metodele pe care le cunoscuse în anii de suferință ai soțului său:

„Îi aplicam șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă”, nota ea cu durere.

Dar organismul lui Cuza nu mai putea rezista. Pe 15 mai 1873, la doar 53 de ani, primul domnitor al României moderne și-a dat ultima suflare în camera unui hotel străin, departe de țara pentru care muncise neobosit.

Întoarcerea în țară și funeraliile unui lider iubit

Moartea lui Cuza a avut un ecou puternic în întreaga Țară Românească. Deși fusese forțat să abdice, poporul nu l-a uitat. Numeroși români vedeau în el simbolul demnității, al reformei și al unei epoci în care statul român se consolidase.

Diplomații români din Berlin au făcut demersuri rapide pentru ca trupul domnitorului să fie îmbălsămat la Heidelberg și apoi transportat acasă. Sicriul a ajuns la Ruginoasa, locul de care Cuza fusese întotdeauna deeply atașat, la 27 mai 1873.

Acolo, o mulțime impresionantă îl aștepta: țărani veniți din împrejurimi, ofițeri ai armatei, studenți, notabili locali, dar și figuri culturale și politice ale epocii. Printre cei care o însoțeau pe Elena Cuza se aflau personalități marcante precum Vasile Alecsandri și Costache Negri, prieteni apropiați ai domnitorului.

În semn de omagiu, au fost trase 21 de salve de tun, un ritual rezervat marilor conducători. Înmormântarea, organizată pe 29 mai, a avut solemnitatea demnă de un fost lider de stat. Conform dorinței sale, Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat la Biserica Domnească din apropierea Palatului de la Ruginoasa.

Moștenirea unui destin frânt prea devreme

Moartea lui Alexandru Ioan Cuza, la o vârstă încă tânără, a lăsat în urmă un amestec de regret, respect și conștiința unei pierderi ireparabile. Cuza nu a murit doar din cauza unei boli cumplite, ci și din cauza unei vieți consumate de povara responsabilităților istorice și a neînțelegerilor politice.

Astăzi, la peste un secol și jumătate de la trecerea sa în neființă, memoria lui rămâne vie. Reformele sale au schimbat definitiv structura societății românești, iar sacrificiile făcute în numele modernizării sunt încă apreciate. Deși sfârșitul său a fost unul singuratic, departe de țară, recunoștința românilor a întors simbolic drumul domnitorului spre casă.

Citește și: S-a iubit cu 700 de femei, pe care Mihail Kogălniceanu le nota într-o agendă. Patimile domnitorului Alexandru Ioan Cuza