Bucureștiul de la finele veacului al 19-lea era un vârtej de trăsuri care stropeau cu noroi fustele damelor pe Calea Victoriei, un oraș al contrastelor brutale unde mirosul de cafea de la Capșa se izbea de izul de sudoare al celor peste zece mii de servitori care făceau să funcționeze inima Capitalei. 

În acest peisaj de o eleganță crudă, ziarul Bucuresci publica la 15 aprilie 1892 textul unei legi care avea să transforme viața domestică într-o disciplină de cazarmă: „Legea pentru servitori”. Documentul reprezenta un verdict clar: în clipa în care un om intra în serviciul altuia, el își preda în mâinile stăpânului și ale Prefecturii Poliției Capitalei nu doar forța de muncă, dar și demnitatea, moralitatea și libertatea de mișcare.

„Condicuța” de serviciu, adică „pașaportul” care îți decidea soarta

Existența legală a oricărui servitor bucureștean începea obligatoriu la biroul de poliție. Legea impunea „condicuța de serviciu”, un document de o importanță vitală care costa trei lei (o sumă imensă pentru buzunarele celor veniți de la sapă în căutarea norocului la oraș). Această condică reprezenta oglinda absolută a omului, conținând numele, vârsta, semnalmentele particulare și, cel mai temut lucru, un certificat de moralitate eliberat de autoritățile locale sau de primarul ultimei reședințe.

Fără acest „pașaport” domestic, nimeni nu putea fi angajat. Legea era de o strictețe feroce. Stăpânul care îndrăznea să primească în casă un om fără condică sau cu ea nevizată risca amenzi usturătoare. Practic, Bucureștiul devenea o fortăreață în care accesul la muncă era filtrat de o birocrație care vedea în fiecare bucătar sau rândaș un potențial infractor ce trebuia monitorizat permanent.

Ierarhia din spatele ușilor închise. Cine erau „slugile”?

Textul legii din 1892 oferă un inventar social fascinant al curților bucureștene. Servitorul era definit drept persoana care se îndatorează unei altei persoane pentru „servicii personale la dispozițiunea unei case, unei familii, unei persoane, unui hotel ori oricărei instituții”. Clasificarea era clară și rigidă:

• Aristocrația bucătăriei: bucătarii, cofetarii și cafegiii ocupau vârful ierarhiei.
• Personalul de reprezentare: vizitiii, rândașii de curte și portarii erau fațada oricărei case care se respecta.
• Armata invizibilă: femeile de casă, cameristele, spălătoresele și doicile care duceau greul gospodăriei.
• Personalul de curte: isprăvniceii de curte boierească și paznicii de pădure sau de vie.

Un amănunt spumos și plin de subînțelesuri sociale este excepția făcută pentru „guvernanți și guvernante”. Aceștia, deși prestau servicii în aceeași casă, erau scutiți de umilința condicii de serviciu, fiind considerați de o clasă morală superioară, la adăpost de controlul polițienesc aplicat celorlalți.

Codul de conduită și supunerea totală sub amenințarea închisorii

Articolul 12 din lege este piatra de temelie a servituții moderne de la acea vreme. Servitorul era obligat să fie „credincios și să facă toate serviciile pentru care a fost angajat”. Orice formă de insubordonare, orice răspuns obraznic sau orice gest de neatenție putea fi interpretat drept încălcare a contractului.

Libertatea personală era un lux inexistent. Legea interzicea servitorilor să părăsească domiciliul fără permisiunea stăpânului sau să primească „sub niciun cuvânt” în odaia lor orice persoană străină. Mai mult, stăpânul avea dreptul legal de a reține servitorul peste programul obișnuit dacă nevoile casei o cereau, fără ca acesta să poată riposta.

Dacă servitorul manifesta vicii precum „beția, purtarea destrăbălată sau obiceiul de a tulbura liniștea casei”, stăpânul avea dreptul să-l dea afară pe loc. În schimb, dacă servitorul dorea să plece, era legat de un preaviz de 15 zile în București. Plecarea fără acest preaviz ducea la pierderea salariului pe zilele lucrate și la o notă infamantă în condica de serviciu, lucru care echivala cu moartea profesională în tot orașul.

Amenzi și „reeducare” prin arest

Sancțiunile prevăzute în Capitolul III al legii sunt de o asprime ce amintește de romanele lui Dickens. În București, amenzile pentru abateri variau între 10 și 100 de lei. Pentru un rândaș care câștiga câțiva lei pe lună, o astfel de amendă era o sentință la foame.

Partea cea mai dură a legii venea însă pentru cei care nu aveau cu ce să plătească: „Pentru insolvabili, amenda se va transforma în închisoare”. Astfel, o simplă neînțelegere cu stăpânul sau o întârziere la poartă putea să îl arunce pe un tânăr în beciurile poliției. Legea stipula clar că servitorii „stricați” sau „vicioși” puteau fi trimiși la „casele de corecțiune”, statul asumându-și rolul de a educa prin forță… forța de muncă domestică.

Salariile servitorilor și prețurile de la finalul secolului 19 în București

Dincolo de rigoarea legii, buzunarele servitorilor bucureșteni de la 1892 reflectau exact locul lor în ierarhia socială, leafa fiind adesea o combinație între bani gheață, hrană și acoperiș deasupra capului. 

Un rândaș sau o fată în casă primeau în medie între 15 și 25 de lei pe lună, în timp ce un bucătar priceput sau un vizitiu cu prestanță puteau pretinde sume ce urcau spre 60-80 de lei. Pentru a înțelege valoarea lor reală, trebuie privit prin prisma puterii de cumpărare a „leului-aur” din epoca lui Carol I: cu 20 de lei puteai cumpăra la acea vreme aproximativ 60 de kilograme de carne de vită sau peste 200 de pâini mari. 

Raportat la prețurile de astăzi și la standardele de consum ale Bucureștiului modern, salariul unei servitoare de rând ar echivala cu aproximativ 1.200 - 1.500 de lei, în timp ce „aristocrația” serviciului domestic, precum marii bucătari, ar câștiga astăzi echivalentul a peste 4.500 de lei. Era o leafă care asigura supraviețuirea și trimiterea câtorva galbeni către rudele de la țară, însă amenzile menționate în lege, care puteau ajunge la 100 de lei, reprezentau pentru mulți echivalentul muncii pe jumătate de an, o barieră financiară aproape imposibil de surmontat.

Pe lângă leafa modestă, coșul de cumpărături al unui servitor în Bucureștiul finelui de secol 19 era dictat de prețurile din piețe precum Obor sau Amzei, unde fiecare ban contează cu adevărat. 

În anul 1892, cu un singur leu puteai cumpăra 10 kilograme de mălai sau 4 kilograme de fasole, alimentele de bază care umpleau burțile celor din odăile din fundul curții. Dacă un servitor dorea să simtă gustul luxului într-o zi de duminică, un kilogram de carne de vacă de calitatea întâi costa cam 60 de bani, iar un litru de vin de masă se vindea cu 30-40 de bani. 

Ouăle erau accesibile, fiind aproximativ 5 bani bucata, însă delicatesele rămâneau un vis îndepărtat: un kilogram de zahăr costa peste 1 leu, adică munca de o zi întreagă a unei spălătorese. 

Având în vedere că o pereche de cizme trainice din piele costa în jur de 15-20 de lei, un servitor de rând trebuia să pună deoparte întreaga leafă pe o lună doar pentru a nu mai merge desculț prin noroiul Capitalei, fapt ce explică de ce mulți rămâneau legați de aceeași casă ani de zile, prinși într-un cerc vicios al datoriilor și al nevoilor imediate.

Drepturile stăpânului vs. obligațiile servitorului

Legea încerca să păstreze o aparență de echilibru, însă balanța înclina mereu spre cel care deținea capitalul. Stăpânul era obligat să asigure „hrană suficientă” și „locuință sănătoasă”, însă definiția acestor termeni era lăsată la latitudinea bunului plac al angajatorului. În cazul în care servitorul se îmbolnăvea, stăpânul trebuia să-l îngrijească în primele 25 de zile, însă după această perioadă contractul putea fi rupt fără nicio obligație suplimentară.

Justiția în aceste conflicte era una rapidă și adesea părtinitoare. Autoritățile administrative și poliția de secție aveau ultimul cuvânt. Hotărârile lor erau „definitive și executorii”, ceea ce însemna că un servitor nu avea practic nicio cale de atac împotriva unei decizii luate de polițaiul de cartier, care adesea împărțea masa și paharul cu stăpânul casei.

Bucureștiul sfârșitului de secol 19 era, așadar, un oraș în care ordinea din sufrageriile boierești era garantată de o lege de fier. Pentru servitor, capitala era un loc al muncii brute, unde condicuța galbenă era singura legătură cu o societate care îl privea mai degrabă ca pe o unealtă decât ca pe un cetățean.

Citește și: Istoria localului Berăria H. De la sala de expoziții