Bucureștiul ascunde lucruri spectaculoase la câțiva pași de traseele pe care lumea le străbate zilnic cu privirea în telefon. O fațadă se ivește după un gard, o cupolă trece drept fundal pentru un taxi grăbit, o scară monumentală își vede de treabă între două firme luminoase și un livrator pe bicicletă. Toate acestea au istorii și povești fascinante.

De asemenea, Bucureștiul, de parte de a fi o Vienă sau un Paris, are palate. Numeroase. Palatele orașului dezvăluie istoria unei capitale care a crescut repede, cu ambiții franțuzești, bani de comerț, familii vechi, diplomați, miniștri, industriași și arhitecți gata să transforme o simplă locuință într-o declarație publică, de statut. În București, averea venea adesea la pachet cu fronton, cu vitralii, cu o poartă care transmitea elegant că vizitatorul trebuie să se comporte impecabil.

Selecția de mai jos propune zece palate și reședințe somptuoase răspândite prin oraș. Unele găzduiesc hoteluri, evenimente ori reprezentanțe diplomatice, unele se pot vizita, altele se privesc admirativ din stradă. Toate oferă câte un episod din Bucureștiul care încă rezistă, chiar și atunci când trotuarul din față își păstrează temperamentul de probă olimpică. Iată așadar 10 palate din București cu care ar trebui să ne mândrim:

Palatul H. Spayer, fast bancar pe strada Batiștei

Pe strada Batiștei, la numărul 24A, Palatul H. Spayer arată ca o clădire care a refuzat mereu ideea de discreție. Reședința a fost proiectată în 1899 de arhitectul Louis Pierre Blanc pentru bancherul Herman Spayer, ginerele lui Mauriciu Blank, unul dintre numele mari ale finanțelor românești de la începutul secolului XX. Stilul inspirat de Ludovic al XV-lea oferă palatului exact gradul de ceremonie pe care îl cerea un bancher ajuns în zona în care mobilierul are genealogie.

Clădirea a primit ulterior intervenții semnate de Ion D. Berindey, care a realizat grajdurile monumentale, grilajul din fier forjat, pavilionul serei și o parte din decorul interior. O mică ironie a Bucureștiului vechi: o vilă urbană putea include seră, grajd și intrare ceremonială, în timp ce omul modern își negociază locul de parcare ca pe un tratat de pace.

Palatul Șomănescu, eleganță discretă pe C.A. Rosetti

Palatul Șomănescu, de pe strada C.A. Rosetti nr. 35, aparține unei categorii de clădiri care reușesc să pară elegante fără să ridice vocea. Reședința a fost construită în jurul anului 1900 pentru Sava Șomănescu, proprietar funciar și președinte al Societății Agrare. Proiectul îi este atribuit arhitectului Dimitrie Maimarolu, unul dintre numele importante într-un București care învăța să se îmbrace occidental cu mare seriozitate.

Fațada abundent decorată păstrează gustul pentru compoziții clasice, iar clădirea are astăzi o funcție diplomatică, fiind asociată cu Ambasada Vietnamului. Palatul Șomănescu contribuie din plin la farmecul străzii C.A. Rosetti, unde între clădiri instituționale și trafic central apar reședințe construite într-o epocă în care un proprietar funciar putea comanda un palat precum alții făceau cu o bibliotecă încastrată.

Palatul Crețulescu, gotic urban lângă Cișmigiu

Pe strada Știrbei Vodă nr. 39, Palatul Crețulescu (sau Kretzulescu) aduce o doză de neogotic într-o zonă în care Cișmigiul își face de veacuri treaba de refugiu verde pentru oraș. Clădirea a fost realizată între 1902 și 1904 de Petre Antonescu, arhitect esențial pentru arhitectura românească modernă, la comanda Elenei Crețulescu.

Palatul s-a ridicat prin transformarea unei reședințe mai vechi a familiilor Văcărescu / Crețulescu. Turnulețele, ferestrele alungite și profilul sever dau impresia unei case care ar fi preferat o ploaie londoneză și o trăsură cu cai negri, deși Bucureștiul îi oferă, de regulă, soare puternic și un autobuz grăbit. Petre Antonescu a folosit aici în mod controlat vocabularul neogotic, păstrând totuși proporția unei reședințe urbane.

Palatul Lahovary, sau reconstruirea aristocrației 

Pe strada Batiștei nr. 27, la câteva minute de Piața Universității, Palatul Lahovary tronează cu o discreție aparent studiată. Într-un oraș unde multe clădiri frumoase au ajuns să poarte bannere, aparate de aer condiționat și diverse forme de resemnare, imobilul de aici a avut norocul unei restaurări serioase și al unei a doua vieți.

Clădirea, monument istoric, datează din 1896 și a aparținut unei vechi familii aristocratice românești. Fațadele păstrează influențele stilului neo-francez, cu acea eleganță de final de secol XIX în care fiecare ornament avea o misiune clară: să transmită vizitatorului că proprietarul își lua foarte în serios statutul social și probabil nici măcar nu răspundea personal la ușă.

Anii comunismului au lăsat urme serioase asupra imobilului, însă restaurarea desfășurată între 2016 și 2019 a recuperat ținuta exterioară și caracterul aristocratic al clădirii. Astăzi funcționează ca Lahovary Palace, un hotel boutique cu camere și suite, ceea ce îi oferă o situație rară pentru București: palatul rămâne locuit, îngrijit și accesibil celor care vor să doarmă într-o clădire cu mai multă memorie decât multe hoteluri noi cu marmură lucioasă și mic dejun „continental”.

Palatul Ghica-Victoriei, sau casa Grădișteanu-Ghica

La colțul dintre Calea Victoriei și strada Nicolae Iorga se află Palatul Ghica-Victoriei, cunoscut și drept Casa Grădișteanu-Ghica. A fost construit în 1884 pentru familia Grădișteanu, după planurile arhitectului John-Elisée Berthet, iar lucrările au fost supravegheate de celebrul arhitect Louis Blanc. Fațadele combină eclectismul cu influențe renascentiste, într-o formulă care arată exact cât de serios trata Bucureștiul aristocratic ideea de a impresiona.

Reședința a ajuns la Maria Grădișteanu, căsătorită cu Scarlat Ghica, de unde vine și dubla denumire. Interiorul păstrează scări monumentale, vitralii, plafoane decorate, lambriuri și piese care transformă orice intrare într-un gest teatral perfect calculat. Palatul găzduiește astăzi evenimente și tururi ocazionale, iar o vizită merită făcută atunci când apar oportunități publice.

Palatul A.G. Florescu, reședința unui diplomat cu gust pentru ceremonie

Pe strada Henri Coandă nr. 22, Casa Alexandru G. Florescu poartă dimensiunile și ambiția unui palat urban. A fost construită în 1902 după proiectul lui Ion D. Berindey, în registrul Ludovic al XVI-lea, cu o fațadă dens ornamentată și interioare bogate în stucaturi.

Alexandru G. Florescu a fost diplomat și dramaturg, iar reședința sa și-a schimbat de mai multe ori destinul în secolul XX. După perioada comunistă, clădirea a trecut printr-un proces complex de restaurare și consolidare, inclusiv prin eliminarea unui etaj adăugat ulterior. Astăzi funcționează ca reședință a ambasadorului Germaniei, iar exteriorul oferă una dintre cele mai solide lecții de arhitectură Berindey din București.

Palatul Bragadiru, imperiul berii mutat în piatră

Palatul Bragadiru se află pe Calea Rahovei, în apropierea vechii fabrici de bere fondate de Dumitru Marinescu Bragadiru. Construcția a început în 1894 și a fost finalizată în 1898, după proiectul arhitectului A. Schuckerl, și era numită neoficial „Colosul”. Ansamblul a fost gândit ca spațiu de reprezentare și recreere pentru angajații fabricii, într-o perioadă în care industriașii descoperiseră că prestigiul se poate turna și în zidărie.

Palatul a devenit cunoscut și prin Sala Colosseum Opler, loc de spectacole, baluri și reuniuni – astăzi dispărută. Legătura dintre fabrică și palat rămâne una dintre cele mai simpatice istorii de capitalism bucureștean timpuriu: berea producea bani, banii produceau arhitectură, iar arhitectura oferea orașului un loc unde societatea putea discuta probleme grave, eventual după o halbă rece. Complexul – declarat monument istoric - funcționează astăzi ca spațiu pentru evenimente culturale și private.

Palatul Suter, sus pe Dealul Filaret

Palatul Suter se află pe Aleea Suter nr. 23-25, într-o zonă care păstrează senzația de București așezat pe coline și pe ambiții. A fost construit între 1902 și 1906 de arhitectul elvețian Adolf Suter, pentru propria familie. Reședința îmbină influențe neoromânești și brâncovenești, cu o amplasare care îi oferă o poziție aparte față de oraș.

După naționalizarea din 1950, palatul a avut utilizări administrative, apoi a fost retrocedat moștenitorilor și restaurat în anii 2000. Astăzi găzduiește un hotel boutique, situație care permite clădirii să rămână vie, locuită și fotografiată, în loc să ajungă o relicvă păzită de un lacăt ruginit. Drumul spre palat trece pe lângă strada Xenofon, una dintre puținele străzi cu trepte din Capitală, ceea ce face plimbarea să pară puțin mai europeană decât agenda obișnuită de luni.

Palatul Știrbei, vechi protocol pe Calea Victoriei

Palatul Știrbei de la Calea Victoriei nr. 107 a fost construit în jurul anului 1835 pentru Barbu Știrbei, viitor domn al Țării Românești. Arhitectul francez Michel Sanjouand a realizat o reședință neoclasică cu elemente grecești, într-o epocă în care Podul Mogoșoaiei (viitoarea Cale a Victoriei) se pregătea să devină artera de prestigiu a orașului.

În timpul domniei lui Barbu Știrbei, palatul a funcționat ca reședință de protocol, găzduind baluri și recepții. Mai târziu, clădirea a devenit muzeu de artă populară și apoi muzeu al sticlei și ceramicii. După ani complicați, palatul a reintrat recent în circuitul public printr-un proiect comercial de lux, cu galerii și branduri internaționale. Metamorfoza poate stârni discuții, firește, însă una dintre veștile bune rămâne simplă: clădirea și-a recăpătat prezența în oraș.

Palatul Ghica-Tei, reședință domnească lângă lac

Palatul Ghica-Tei, de pe strada Doamna Ghica nr. 3-5, se numără printre cele mai vechi palate păstrate în București. A fost ridicat în 1822 pentru domnitorul Grigore al IV-lea Ghica, primul domn pământean al Țării Românești după perioada fanariotă. Reședința, construită, se pare, după planurile arhitectului Xavier Villacrosse, are un caracter clasicist și era așezată atunci pe malul lacului Tei, într-un peisaj care servea mai curând plimbării cu trăsura decât grabei dintre două semafoare.

Ansamblul include palatul și biserica „Înălțarea Domnului”, iar statutul de monument istoric reflectă valoarea sa arhitecturală și istorică. În primele decenii ale secolului XIX, palatul era una dintre expresiile clare ale gustului clasicist din București, cu fațade echilibrate și proporții de reședință domnească. Astăzi, locul păstrează senzația că orașul a avut cândva răbdare.

Bucureștiul se citește greu dintr-o singură plimbare. Orașul are prea multe straturi, numeroase case care au devenit birouri, hoteluri, ambasade, sedii sau locuri de evenimente. Palatele rămân însă semne clare ale unui moment în care arhitectura purta conversații directe cu prestigiul, cultura și ambiția. Acestea ar trebui privite pe îndelete, cu puțină curiozitate și cu atenție la detalii. Uneori, cea mai bună expoziție a orașului poate sta chiar după colț, pe partea cealaltă a trotuarului.

/ Unele imagini sunt prelucrate/restaurate cu I.A., păstrându-se detaliile originale.

Citește și: Palatele ascunse ale Bucureștiului: dincolo de Casa Poporului