Nicolae Filipescu era descris de Consiliul Orășenesc drept „un om tânăr cu nobile sentimente, plin de energie și inteligență” în momentul în care a fost ales primar al Bucureștiului. Născut în 1862 în Capitală, Filipescu provenea din uniunea a două familii boierești proeminente: fiul lui Grigore Filipescu și al Anastasiei Rosetti. Creșterea sa i-a oferit atât privilegiu, cât și un profund simț al datoriei față de țară.

Tinerețea și educația

Filipescu a urmat studii superioare în străinătate, la Geneva și Paris, unde a obținut în 1883 titlul de doctor în drept. Educația europeană l-a expus la idei liberale și i-a perfecționat abilitățile analitice și oratorice, transformându-l într-o figură redutabilă în viața publică românească.

La întoarcerea acasă, ambițiile sale s-au orientat rapid spre influențarea politicii și modelarea viitorului națiunii. În 1885, Nicolae Filipescu a fondat ziarul Epoca, care a devenit o platformă importantă pentru gândirea conservatoare, asemănătoare cu Timpul lui Mihai Eminescu. 

Publicația i-a oferit posibilitatea de a-și exprima ideile politice, de a mobiliza susținători și de a-și construi o reputație de gânditor îndrăzneț și necompromis.

Jurnalism și intrarea în politică

Doar doi ani mai târziu, în 1887, a intrat oficial în politică ca membru al Partidului Conservator. România se afla atunci într-o perioadă de tensiune politică. Guvernul liberal, condus de Ion C. Brătianu, era implicat în scandaluri financiare legate de contractele militare și de legăturile dintre furnizori și ofițerii de rang înalt. 

Aceste controverse, împreună cu eșecurile remanierilor de cabinet și influența crescândă a „Opoziției Unite”, care includea personalități precum Take Ionescu, Alexandru Marghiloman și Alexandru Știrbei, creau un context propice pentru schimbare politică.

Temperamentul vulcanic și determinarea neobosită a lui Filipescu i-au permis să profite de moment. El a devenit rapid cunoscut nu doar pentru elocvență și pricepere politică, ci și pentru disponibilitatea de a investi resurse proprii în cauza Partidului Conservator—cheltuind sume considerabile pentru activități politice, spre nemulțumirea mamei sale.

Închisoare și reziliență politică

Stilul agresiv al lui Filipescu îl aducea frecvent în conflict cu autoritățile. După demisia guvernului Brătianu, natura sa directă și reputația de agitator politic l-au condus la închisoarea Văcărești. 

Cu toate acestea, a fost eliberat în ziua în care noul guvern a preluat puterea. Experiența de detenție nu l-a descurajat; dimpotrivă, a întărit și mai mult determinarea sa de a domina scena politică.

Primăria și modernizarea Bucureștiului

Nicolae Filipescu a fost primar al Bucureștiului timp de doi ani și șapte luni, între februarie 1893 și 1895. Mandatul său a fost marcat de ample modernizări care au transformat orașul și au pus bazele dezvoltării sale secolului XX.

El a contractat antreprenori pentru captarea apei subterane de la Chiajna, Bragadiru și Ulmi și pentru repararea sistemelor de filtrare de la Arcuda. 

Rețelele de canalizare au fost extinse, îmbunătățind igiena orașului. Pentru finanțarea acestor proiecte, Filipescu a încheiat un împrumut de 30 de milioane de lei cu un consorțiu de bănci germane în martie 1895.

În timpul mandatului său, 74 de străzi au fost pavate cu piatră cubică, Bulevardul Colțea a fost inaugurat de la Strada Lipscani până la Piața Victoriei și Bulevardul Regina Maria, iar infrastructura publică a fost completată cu opt școli noi, Gara Obor, Observatorul Astronomic al Academiei Române și Hala Traian. 

Câmpia Filaretului a fost transformată în parc, iar tramvaiul electric a fost introdus pe Marele Bulevard. De asemenea, rețeaua de iluminat cu gaz și electricitate a fost extinsă pe o lungime de 60 km în jurul Pieței Teatrului Național.

Una dintre cele mai durabile contribuții ale sale a fost realizarea planului cadastral al Bucureștiului, care a pus bazele pentru arterele moderne ale Capitalei. Filipescu a sprijinit și cultura, acordând o subvenție istoricului Ionescu Gion pentru lucrarea sa despre istoria Bucureștiului, recompensată ulterior de Academia Română.

Dueluri și curaj personal

Reputația lui Filipescu pentru curaj se extindea dincolo de politică și în dueluri, practică considerată un semn de onoare printre elite. Unul dintre cele mai faimoase dueluri a fost cu ziaristul George Em. Lahovary, directorul publicației liberale L’Indépendance Roumaine. 

Conflictul a apărut după ce Lahovary îl criticase pe Filipescu pentru poziții editoriale considerate inconsistente și pentru dorința sa de a deveni ministru al României la Paris, funcție deținută atunci de fratele jurnalistului.

Disputa a degenerat într-un duel cu spada. Filipescu, expert în scrimă sub îndrumarea maestrului Guyon, nu urmărea moartea adversarului, ci să verse sânge pentru a rezolva conflictul. În timpul duelului, Filipescu a lovit pieptul lui Lahovary, ucigându-l pe loc. A fost condamnat la șase luni de închisoare, revenind astfel la Văcărești.

Filipescu a jurat să folosească de acum înainte doar pistolul în dueluri, dar natura sa combativă l-a făcut să încalce acest jurământ. A urmat un duel cu Leon Ghica-Dumbrăveni, susținător al lui Take Ionescu, în urma căruia a suferit o rană minoră la gură. 

Ulterior, un duel cu Șerban Cantacuzino aproape i-a fost fatal; acesta încercase să-l împuște în cap, dar Filipescu a tras deasupra pentru a respecta promisiunea făcută unchiului său de a nu-l ucide pe nepot.

Serviciu militar și patriotic

Dincolo de administrarea orașului și dueluri, Filipescu s-a remarcat și ca ministru al războiului, contribuind la înființarea Cercului Militar, la organizarea mai eficientă a armatei și la recepții oficiale menite să crească moralul.

Deși fusese rival cu Take Ionescu, cei doi s-au unit pentru un scop comun: intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei.

Din păcate, sănătatea lui Filipescu a început să cedeze din cauza afecțiunilor cardiace și renale. Cu toate acestea, a rămas activ până la ultimele luni de viață. La 15 februarie 1916, la o întrunire a „Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor”, i s-a adresat Regelui Ferdinand: 

„Sire, vei fi cel mai mare voievod al țării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul – domn al Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei. Deci mărirea pe care ți-o dorim este să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda și vei fi cel mai mare erou al neamului.”

Ultimii ani și moștenirea

Tragic, Nicolae Filipescu a murit pe 30 septembrie 1916, fără să apuce să vadă realizarea României Mari sau încoronarea Regelui la Alba Iulia. La adunarea sa de doliu, M. Saveanu, președintele Camerei Deputaților, a declarat: 

„A trecut dincolo de hotarele înguste ale unui partid, s-a ridicat la înălțimea unui patriotism cald care l-a așezat de mult printre mari fii ai țării. El n-a avut decât o singură stea, iubirea de patrie, și acea stea i-a surâs spre gloria lui și folosul neamului.”

Viața lui Nicolae Filipescu a fost o demonstrație de energie, curaj și patriotism neabătut. De la modernizarea infrastructurii Bucureștiului și implicarea în cauze naționale, până la dueluri mortale și perioade petrecute în închisoare, povestea sa reflectă intensitatea și pasiunea unui om dedicat idealurilor sale. 

Filipescu rămâne un simbol al României aflate în tranziție, un lider a cărui viziune a contribuit la conturarea capitalei și a națiunii, chiar dacă nu a trăit să vadă unirea pe care și-a dorit-o cu ardoare.

Citește și: Fântâna Lahovary, din București: martor al unui duel fatal, desfășurat în condiții inechitabile