Pe strada Sfântul Ionică din București se ridica, la începutul secolului trecut, o clădire cu etaje multe și fațadă sobră, genul de arhitectură care nu lasă loc de îndoială asupra seriozității instituției dinăuntru. Un cronicar al vremii nota, cu o urmă de ironie, cât de luxoasă era clădirea unei instituții cu pretenții de modestie. Aici funcționa Muntele de Pietate, cunoscut oficial drept „Casa privilegiată pentru împrumuturi pe amanet". Numele suna a birou de stat. Activitatea de dincolo de uși era, de fapt, oglinda directă a sărăciei urbane: oameni care veneau cu un ceas, o bijuterie sau o haină bună, în schimbul unei sume mici de bani și a unei chitanțe pe care mulți nu mai reveneau s-o onoreze.

Povestea instituției nu începe la București și nici în secolul XX.

Perugia, 1462

Modelul are origine italiană și religioasă. La Perugia, în 1462, franciscanul Michele Carcano a predicat în postul Paștelui împotriva cametei practicate de creditorii evrei ai orașului, cu acordul autorităților publice de atunci. Consiliul orășenesc a votat aproape în unanimitate ruperea acelor acorduri și a alocat 3.000 de florini pentru înființarea unui „munte" de împrumuturi pe gaj, gândit ca alternativă cu dobândă mică sau inexistentă. Tradiția populară a atribuit fondarea unui alt franciscan, Barnaba Manassei da Terni, prezent activ în oraș în aceeași perioadă și implicat ulterior în extinderea sistemului spre Assisi, Foligno și Terni. Istoricii contemporani ai fenomenului, precum Maria Giuseppina Muzzarelli, tratează astăzi fondarea ca pe un efort colectiv al mișcării franciscane a Observanței, nu ca pe fapta unui singur om.

Numele latin, Mons Pietatis, a călătorit apoi prin toată Europa catolică — în italiană Monte di Pietà, în franceză Mont-de-Piété, în spaniolă Monte de Piedad. Dobânzile practicate rămâneau, în teorie, sub costul „serviciului" de administrare, nu al banilor împrumutați propriu-zis — o distincție teologică menită să ocolească interdicția medievală a cametei. La Avignon, o astfel de casă s-a deschis pe 25 ianuarie 1589, sub supravegherea iezuiților, cu un public țintă foarte precis: „săracul rușinat", omul care trecea printr-o criză (boală, șomaj, măritișul unei fiice) dar căruia îi era rușine să cerșească ajutor de la vecini.

Bucureștiul și un dezacord de arhivă

Aici lucrurile devin mai puțin limpezi decât ar vrea un articol de popularizare să pară.

O sursă — arhiva Primăriei Municipiului București, fondul privind Muntele de Pietate, păstrat la Arhivele Naționale — plasează înființarea instituției bucureștene în 1871, ca instituție publică, sub autoritatea municipalității, finanțată din capital public și donații. O altă cronologie, reconstituită din presa de epocă și dintr-o biografie a unuia dintre protagoniști, spune o poveste diferită: un prim proiect al ministrului de Finanțe Nicolae Rosetti-Bălănescu, prin 1864, rămas fără finalizare din cauza instabilității politice a Principatelor; o a doua încercare a lui Menelas Ghermani, ministru de Finanțe între 1888 și 1895, blocată de eșecul reformei monometaliste pe care o promova în paralel; și abia în 1905 înființarea efectivă, la București, a unei bănci numite „Muntele de Pietate", sub controlul Băncii Albina din Sibiu, cu economistul ardelean Corneliu Diaconovici drept director și cu o concesiune de 30 de ani acordată de ministrul conservator Take Ionescu — jumătate din profitul net urma să meargă la Crucea Roșie.

Cele două cronologii nu se potrivesc, iar sursele disponibile online nu permit o reconciliere sigură. Se poate să fi existat două instituții distincte care au purtat, la momente diferite, același nume — una municipală, timpurie, alta bancară privată, de la începutul secolului XX. Se poate și ca una dintre cronologii să conțină o eroare care circulă de mult prin presă. Fără acces la arhivă sau la o monografie dedicată, cea mai corectă poziție e să spunem clar: nu știm cu certitudine anul exact, doar că instituția a funcționat sub acest nume la București timp de câteva decenii, într-o clădire de pe strada Sfântul Ionică.

Ce știm sigur e cum funcționa. Un evaluator stabilea valoarea obiectului adus și oferea, drept împrumut, cam o treime din ea. Proprietarul primea banii și o chitanță cu suma, dobânda și termenul — de regulă una până la trei luni. Dacă nu revenea la termen, urma o perioadă de pasuire, apoi obiectul intra la licitație; din suma obținută, instituția își recupera împrumutul, iar restul, în teorie, se întorcea la proprietar.

Vecinii de peste drum

Chiar pe aceeași stradă cu Muntele de Pietate, pe trotuarul opus, funcționau alte firme, camuflate sub denumiri ca „Case de schimb" sau „Case de împrumut". Nu aveau dreptul oficial de a acorda împrumuturi pe gaj, așa că ocoleau legea altfel: cumpărau chitanțele emise de Muntele de Pietate de la oamenii disperați de bani, știind că valoarea reală a obiectului amanetat era de câteva ori mai mare decât suma din chitanță, apoi ofereau o fracțiune din acea diferență. Practica se repeta constant — vitrina casei de schimb se umplea mereu cu piese noi, revândute fără nicio obligație de a mai restitui diferența adevăratului proprietar. O instituție cu scop caritabil nu elimină cămătăria din jurul ei. Doar îi mută adresa peste drum.

Războiul și un tezaur pierdut

Primul Război Mondial a lovit direct instituția bancară condusă de Diaconovici. Acesta se declarase de partea liniei politice favorabile implicării României alături de Puterile Centrale, poziție care i-a marcat definitiv cariera publică — după război a fost acuzat de simpatii filo-germane și obligat să se retragă din viața publică. Activele băncii au dispărut odată cu tezaurul de stat, trimis la Moscova în iarna lui 1916, când capitala era ocupată de trupele germane, și niciodată recuperate din Rusia sovietică.

Ce s-a întâmplat cu funcția de amanet propriu-zisă în perioada interbelică și apoi sub comunism e mai greu de reconstituit din surse publice disponibile. Știm sigur că regimul instaurat după 1948 a naționalizat, printr-o singură lege adoptată în aceeași zi, toate băncile, întreprinderile industriale și instituțiile de asigurări din țară — Banca Națională trecuse deja sub control de stat cu doi ani înainte. E rezonabil de presupus că orice instituție bancară de tip Muntele de Pietate a fost inclusă în acest val, dar nu am găsit un document care să confirme explicit, cu dată și temei legal, desființarea specifică a activității de amanet. Rămâne o zonă pe care istoria publicată o lasă neclară.

Comerț, fără componenta caritabilă

Amanetul reapare public abia după 1989, dar sub o formă complet diferită de cea originară. Nu mai e instituție publică sau bancă cu misiune socială și profit donat unei organizații caritabile — e afacere privată, reglementată de la mijlocul anilor 2000 ca instituție financiară nebancară (IFN), sub supravegherea Băncii Naționale și a Protecției Consumatorilor. Dobânzile nu mai sunt fixate de o autoritate publică în numele „săracului rușinat", ci de fiecare firmă în parte, în funcție de piață. Practic tot ce a rămas din modelul de la Perugia e mecanismul — obiect adus, evaluare, împrumut, termen, recuperare sau vânzare —, nu și rațiunea lui de a exista.

Piața a crescut constant în ultimii ani, pe fondul dobânzilor bancare ridicate și al inflației, ajungând la un nivel estimat de 1,8 miliarde de lei. De la 1 ianuarie 2026, pragurile de capital social pentru firmele care vor să deschidă o casă de amanet s-au schimbat prin Legea 239/2025, iar autorizarea trece printr-un proces mai strict decât acum un deceniu. Clădirea somptuoasă de pe strada Sfântul Ionică a dispărut de mult din peisajul urban al orașului. Ce a rămas e ghișeul cu geam blindat, camera de supraveghere și, undeva la subsolul întregii industrii, aceeași nevoie veche de bani rapizi, fără prea multe întrebări.

 Sursa foto: Ilustrațiunea română, 1929.