Ana Racoviță, viitoarea doamnă Davila, s-a născut în anul 1834 la Craiova, într-o familie care purta adânc imprimat în sânge spiritul nobil al vechilor familii domnești românești. Era unul dintre cei nouă copii ai Anei (Anca) Racoviță, născută Golescu, și ai lui Alexandru Racoviță, descendent direct al unei dinastii care dăduse mai mulți domnitori Țării Românești și Moldovei. Prin bunicii săi, Dinicu și Zinca Golescu, Ana moștenea nu doar sângele albastru, ci și un profund simț al datoriei civice și al dragostei pentru țară.

Copilăria într-o familie de viță nobilă

Copilăria și-a petrecut-o, împreună cu surorile ei, pe moșia de la Golești, în județul Muscel, loc în care tradițiile românești se împleteau armonios cu educația aleasă. 

Sub ochii bunicului Dinicu Golescu, micuțele învățau arta cusăturilor, a țesăturilor și a portului popular, deprinderi pe care Ana le va păstra toată viața și le va transmite mai târziu fetelor orfane pe care avea să le ocrotească.

Mediul de la Golești a modelat-o într-un spirit blând, dar puternic, cu o profundă conștiință morală și o înclinație naturală spre binefacere.

Căsătoria cu medicul Carol Davila și începutul unei vieți dedicate semenilor

Destinul a făcut ca tânăra de neam boieresc să-l cunoască pe medicul francez Carol Davila, venit în Țara Românească pentru a organiza sistemul medical modern. Între cei doi s-a născut o legătură puternică, bazată pe respect reciproc și pe o viziune comună asupra binelui public. 

Cei doi s-au căsătorit în aprilie 1861, la conacul familiei de la Golești, într-o ceremonie ce a rămas în amintirea epocii pentru simplitatea și autenticitatea ei. 

Ana a ales să poarte în ziua nunții straie populare românești, semn al dragostei sale pentru tradițiile țării, după cum avea să povestească mai târziu fiica sa, Elena Perticari.

Odată devenită soția doctorului Davila, Ana nu s-a mulțumit cu rolul decorativ pe care societatea vremii îl impunea femeilor din înalta clasă. 

În 1860, soțul său pusese bazele unui azil pentru fete orfane, un proiect caritabil menit să ofere adăpost, hrană și educație copiilor lipsiți de familie. Ana Davila a preluat curând administrarea acestui azil, implicându-se trup și suflet în buna lui funcționare.

„Mama” celor 330 de orfane de la Azilul „Elena Doamna”

Timp de 14 ani, până la moartea sa tragică din 1874, Ana Davila a fost sufletul și inima Azilului pentru fete orfane, situat pe Dealul Cotrocenilor. Ea a reușit să transforme această instituție într-un adevărat model de filantropie și educație. 

A colaborat îndeaproape cu femeile din înalta societate a Bucureștiului, printre care și Elena Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, una dintre cele mai generoase susținătoare ale cauzei. 

Cu ajutorul acesteia, a fost organizată o chetă publică pentru ridicarea unei clădiri moderne pentru azil, care avea să poarte numele de „Azilul Elena Doamna”.

Sub conducerea Anei, azilul a devenit un sanctuar al speranței. Fetele orfane primeau nu doar hrană și adăpost, ci și o educație solidă, potrivită abilităților fiecăreia. 

Cele cu înclinații intelectuale urmau cursuri normale, pregătindu-se pentru o viață independentă, în timp ce celelalte învățau meserii practice precum croitoria sau țesătoria. 

Așa cum nota istoricul G. M. Ionescu, „această directoare fără salariu este pentru copii mama, în adevăratul înțeles al cuvântului”.

Ana Davila se ocupa personal de toate detaliile legate de viața fetelor – de la îmbrăcăminte și hrană, până la educația morală. Era o figură maternă, dar și o autoritate respectată, capabilă să insufle disciplină și demnitate celor pe care le ocrotea.

O familie unită prin iubire și cultură

Alături de Carol Davila, Ana a avut patru copii, pe care i-a crescut cu aceeași grijă și seriozitate cu care se ocupa de orfanele azilului. Alexandru Davila avea să devină un important dramaturg, regizor și director al Teatrului Național din București, continuând astfel tradiția familiei în slujba culturii. 

Elena, căsătorită Perticari, a fost scriitoare și biografă a familiei, lăsând mărturii prețioase despre viața părinților săi. Celelalte două fiice, Zoe (căsătorită Cuțarida) și Pia (Carol Nicolae Davila), au trăit sub umbrela exemplului matern, învățând valoarea modestiei și a dăruirii.

În casa familiei Davila domnea o atmosferă de muncă, iubire și altruism. Carol, preocupat de reformele medicale, și Ana, dedicată cauzelor umanitare, formau un cuplu care și-a legat numele de începuturile modernizării României.

Moartea tragică a Anei Davila – o greșeală fatală

Destinul a fost însă nemilos cu această femeie extraordinară. În ianuarie 1874, în timpul unei conferințe medicale ținute la Spitalul Colțea, Ana Davila a acuzat o durere puternică de cap. 

Unul dintre medicii prezenți, doctorul Bernath, s-a oferit să-i aducă un praf de chinină, un analgezic des folosit în acea perioadă pentru tratarea migrenelor. Graba și neatenția aveau însă să ducă la o tragedie.

Fără să verifice cu atenție, doctorul a luat din farmacie un flacon cu stricnină, un puternic otrăvitor, aflat pe raftul de deasupra celui cu chinină. I-a oferit Anei praful fatal, convins că îi va alina durerea. 

Femeia, care se pregătea să plece la cumpărături pentru ziua de naștere a fiicei sale Elena, a plecat de la spital fără să bănuiască pericolul. Câteva minute mai târziu, în fața unui magazin din centrul Bucureștiului, a fost răpusă de o moarte subită.

Tragedia a îndurerat întreaga societate românească. Ana Davila avea doar 40 de ani când s-a stins, lăsând în urmă un soț devastat și sute de orfane care își pierduseră „mama” de suflet.

Moștenirea spirituală și filantropică a Anei Davila

După moartea ei, grija pentru azilul de fete a fost preluată de Carol Davila, ajutat de Regina Elisabeta, care a continuat tradiția caritabilă a instituției. Sub patronajul reginei, azilul s-a transformat, mai târziu, într-un institut pedagogic, continuând să formeze generații de tinere educate și independente.

Soarta a făcut ca, doar câteva luni mai târziu, în aprilie 1874, familia regală să treacă la rândul ei printr-o pierdere cumplită: moartea micii principese Maria, fiica regelui Carol I și a reginei Elisabeta. 

Trupul neînsuflețit al copilului a fost înmormântat chiar în grădina Azilului „Elena Doamna”, locul drag Anei Davila, ca un simbol al compasiunii și iubirii materne. Mai târziu, în 1916, rămășițele micii principese au fost mutate la Curtea de Argeș.

Ana Davila rămâne, până astăzi, un simbol al devotamentului, al generozității și al nobleței autentice. Într-o epocă dominată de ierarhii și convenții, ea a ales să-și folosească poziția și influența nu pentru confort personal, ci pentru binele celorlalți. 

Azilul de pe Dealul Cotrocenilor, pe care l-a condus cu dragoste și disciplină, rămâne una dintre cele mai frumoase pagini din istoria filantropiei românești.

Un model de demnitate și compasiune

Moartea Anei Davila nu a însemnat sfârșitul idealurilor ei, ci începutul unei tradiții de binefacere continuate de generațiile următoare. Faptele sale au inspirat numeroase alte femei din înalta societate românească să se implice în proiecte caritabile, să construiască școli, aziluri și spitale.

În memoria ei, Ana Davila a rămas o figură luminoasă, o domniță cu sânge albastru care a ales să-și pună noblețea în slujba celor nevoiași. Povestea ei nu este doar una a iubirii și sacrificiului, ci și o lecție de altruism și responsabilitate socială, care transcende timpul.

Astăzi, numele Anei Davila este rostit cu respect și emoție, alături de cel al soțului său, medicul Carol Davila, ca simboluri ale începuturilor moderne ale medicinei și filantropiei românești. Într-o lume adesea grăbită și indiferentă, exemplul ei ne amintește că adevărata noblețe nu se măsoară în titluri sau averi, ci în faptele care lasă urme adânci în sufletele oamenilor.

Citește și: Povestea medicului Carol Davila. Presupusul fiu ilegitim al lui Franz Liszt a construit primul orfelinat din România